Daidala - hylé - bărci - Ulise - arérós

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, pag.53

≪F. M. Comfort și Jean-Pierre Vernant, printre alții, au susținut că în mare parte lumea mitică se agață de speculația lui Anaximandru. Deși sublinierea mea diferă oarecum de a lor, această perspectivă a fost asumată în prezenta discuție, unde este sugerat că compactitatea experienței mitice continuă să fie baza pentru expresiile diferențiate din opera lui Anaximandru. Și aceasta, pretind eu, este adevărat atît pentru speculație, cît și pentru construcția sa, al cărei sens fragmentul B1 îl articulează în proză.


Construcția (pe lîngă teoria sa)21 reflectă mai departe o înțelegere mitică, întrucît acest model cosmic, în timp ce acționează paradeigma pentru toate cosmologiile următoare pînă în vremea lui Galileo, a fost de asemenea un daidalon, care împărtășea mare parte, dacă nu toate trăsăturile esențiale atribuite creațiilor legendarului Dedal.


Decupare, asamblare, harmonia


Françoise Frontisi-Ducrouxz conchide22, după un studiu detailat al întrebuințărilor homerice, că termenul de daidalon, în aplicările lui cele mai limitate și primitive23, denotă o cioplire sau decupare (découpage), în lemn ori în metal, iar acest découpage a fost invariabil asociat cu noțiunea complementară de ajustare, de potrivire laolaltă. Armura, în special cea a lui Ahile, al cărei scut de bronz, aur și argint era fabricat în cinci straturi de divinul fierar Hefaistos, era cu deosebire daidalon, căci într-adevăr armura era un asamblaj de piese decupate. Lucrări de tîmplărie, îndeosebi nave, erau de asemenea daidala.


Este semnificativ că hylé, ”materia” mai tîrziu plasată în opoziție cu principiul formativ inteligent în distincția aristotelică formă-materie24, a fost mai întîi, în întrebuințarea homerică și chiar mai tîrziu, pădure sau pămînt împădurit, ori, specific, lemn sau cherestea.25 Cînd Ulise tecton, constructorul de nave, își construiește nava în cîntul al V-lea al Odiseei, ajutat de nimfa Calipso (care, apropo, s-a îmbrăcat foarte atent pentru ocazie)26, cheresteaua pe care el o tăia și o asamblează ar fi fost la început hylé.


[...] Cu totul zece
Copaci trînti pe jos cu toporul
Îi tot ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter [epistamenós] și-i obli cu ciripia [epi stathmón]
Într-ast-aduse sferedele zeița,
Și grinzile le sfredeli pe toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă [harmoniésin aréren]
Și le-nnădi cu scoabe și cătușe.27

Proba arheologică despre cum erau asamblate în realitate bărcile antice sugerează ferm că atunci cînd Ulise și-a construit nava, a construit-o după imaginea corpului homeric, a lui chrós ca suprafață vie: ephiphaneia, aparență.28

Există, spune Lionel Casson,
în esență, două feluri de a asambla o carcasă de lemn. Un fel este de a construi un schelet din chilă și rame (grinzi) și a fixa de el un strat de scînduri. Celălalt fel se dispensează de șarpantă și construiește doar o carcasă de scînduri, prinzînd fiecare scîndură, într-o oarecare formă, de cele învecinate.29

Grecii antici, și Ulise, au folosit metoda din urmă, fixînd cu atenție scîndură de scîndură cu îmbinări cu cep și crestătură meticulos meșteșugite. Cu aparent puțină preocupare pentru viteză sau ușurința construcției, Ulise și-a modelat barca din exterior în interior, ca pe o cochilie sau piele rezistentă la apă. Numai după aceea, dacă, astfel construită, carcasa părea să aibă nevoie de întărirea suplimentară, el ar fi adăugat o structură internă. ”Constructorul de nave greco-romane”, continuă Casson,

efectua tîmplăria cu atîta grijă, încît se aseamănă mai mult cu ebenistica decît cu tîmplăria. [...] Lucrul implicat era laborios, în schimb recompensa era o carcasă de o tărie remarcabilă, cu o mare economie în greutate și mărime.
Mai devreme sau mai tîrziu, el era obligat să realizeze că nu trebuia să treacă prin procesul care necesita mult timp de îmbinare cu cep și crestătură a scîndurilor laolaltă, să realizeze că, dacă folosea rame mai grele, putea să le construiască pe acestea mai întîi, să fixeze repede și ușor scîndurile direct de ele și să încheie cu o carcasă care, deși mai puțin tare, era cu totul potrivită.30



Hylé, s-ar putea spune, a fost materialul bărcii lui Ulise. Dacă, în căutare de cauze evolutive, se interpretează în sens invers înțelegerii ulterioare a lui hylé ca materie brută31, este înșelător de simplu a pretinde că înțelegerea preclasică a lui hylé ca păduri și cherestea era că acestea nu erau ”nimic altceva decît” materia neformată a bărcilor sau că hylé ca lemn de foc32 nu erau ”nimic altceva decît” combustibilul care alimentează flacăra. Aceasta ar fi foarte înșelător. În Grecia preclasică, hylé, ca pădure, cherestea sau lemn de foc, era parte a unui physis divine și nemuritoare. Hylé, lemn, era ciopîrțit, probabil cu toată circumspecția devotată unei victime sacrificiale, pentru a fi refăcut, așa încît să poată reapărea în altă formă - ca o barcă sau, și mai magic, ca o flacără -, așa cum reasamblarea oaselor unui animal sacrificial, sfînt, tranșat, sub pielea sa jupuită făcea animalul să ”reapară”33 în chip magic.
Adjectivul arérós, însemnînd echilibrat sau perfect potrivit laolaltă, este, aparent, un cuvînt foarte vechi, a cărui întrebuințare este databilă în trecut de la scrierea lineară/linearul B.34 În arérós există atît rădăcina etimologică, cît și cea experiențială a întregii noțiuni de harmonia, la Homer un termen pentru construcția de nave, cu referire specială la îmbinări.35 Mai tîrziu doar, în perioada clasică, devine el noțiunea ce urma să fie modelată, verigă cu verigă, în Marele Lanț al Ființei36, una dintre cele mai persistente imagini ale armoniei cosmice în întreaga istorie a culturii occidentale.


Modelul lui Anaximandru, ca barca lui Ulise, trebuie, așa cum mi-l închipui eu, să fie fost arérós, în cel mai vechi sens al termenului. Deși era menit, îndeosebi, să fie un model cosmic și cu toate că el într-adevăr, pentru prima oară, a descoperit o noțiune clară a proporțiilor fixe37, aceasta a fost, aș sugera eu, în special întrucît ca model a fost arérós că această construcție a lui Anaximandru a fost capabilă să reveleze toată acea armonie nevăzută. Este important a aminti că hetera tis physis apeiros din Anaximandru B1, acea ”vreo altă natură infinită” care este sursa cerurilor și a acelor kosmoi din interiorul lor, este gîndită în termeni navigaționali, cîrmuind, dirijînd sau acționînd pe post de cîrmaci pentru (kubernein) toate lucrurile.≫

******

21. Posibilitatea înțelegerii cărții lui Anaximandru drept un tratat arhitectural va fi discutată în concluzia acestuie eseu.
22. Frontisi-Ducroux, Françoise. 1975. Dédale:mythologie de l'artisan en Grèce ancienne. Paris. p.78.
23. Pentru un studiu recent, foarte minuțios, despre daidala și aplicațiile sale, vezi și Morris, Sarah P. 1992. Daidalos and the origins of Greek Art. Princeton. Partea I.
24. Opoziția între formă și materie este una la care Heidegger obiectează foarte mult în eseul său ”Originea operei de artă”. Cf. Heidegger 1971, p.26 sqq. [ed.românească, p.41 sqq].
25. Iliada, VII, 418; XI, 155; Odiseea, V,257; IX,234; XVII,316; și Herodot, I, 203.
26. ”Zeița / Se învăscu în haină mare, albă [argypheon] / Și gingașă, subțire; se încinse / C-un brîu frumos de aur și-o maramă / Își potrivise pe cap” (Odiseea, V, 233-235 [ed. românească, versurile 303-307, p.128-129]). Și aici, kosmos-ul ținutei feminine reflectă sau este reflectat de kosmos-ul producerii.
27. Odiseea, V, 243-248 [ed.românească, versurile 322-329, p.129].
28. Casson, Lionel. 1963. ”Ancient Shipbuilding: New Light on an Old Source”. Transactions of the American Philological Asociation 194, p.28-33.
Casson, Lionel. 1991. The ancient Mariners: Seafarers and Fighters of the Mediterranean in Ancient Times. Ed. a 2-a. Princeton.
29. Casson 1963, p.28-29.
30. Ibid., p.32.
31. Înainte de secolul al II-lea d.H., hyle devenise un termen medical referitor la excrețiile corpului uman.
32. Ca și în Iliada, VII, 418 și Odiseea, IX, 234.
33. Despre practicile sacrificiale, vezi în special Detienne și Vernant 1989, dar și Burkert 1972a, Durant 1986, Hersey 1988.
34. Linearul B, cea mai timpurie formă scrisă a limbajului grec, păstrat pe tăblițe de lut din era miceniană, datează din 1200 î.H. sau mai devreme.
35. Vezi mai sus, și Odiseea, V, 361.
36. Vezi în special Lovejoy 1936.
37. despre proporțiile cosmologiei lui Anaximandru, vezi Kahn 1960, p.86 sqq., și Kirk, Raven și Schofield 1983, p.134-137.




Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate - un eseu despre începuturile arhitecturale, Ideea Design&Print, 2011, pag.51-55.