În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]
Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.
Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫
Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc