Transparența

Athina, Greece

          Diamantul, în transparența sa este foarte valoros. Cu cât impuritățile lipsesc, cu atât valoarea sa crește. Încă de la descoperire diamantul a fost foarte dorit, mai mult ca aurul.
          Operele de artă transparente sunt și ele foarte valoroase, mai ales că sunt rare.
          Marmura translucidă era preferata sculptorilor renascentiști, se putea vedea prin ea la răsăritul soarelui, se putea divaga geometric.
          Astăzi, orice lucru transparent este comun, dar are valoarea sa intrinsecă, nebăgată în seamă.
          Lupta se dă pe celularul transparent, mașina invizibilă sau chiar omul nevăzut.
          Toate se trag de la același element chimic care ne dă viață, carbonul. Sticla a fost doar ocolirea, siliciul elementul ajutător. Cel mai impresionant lucru este întoarcerea în sine, răsucirea în interior, vederea inversă. Îmi închipui oameni transparenți diamantați, în care legăturile de carbon din lanțurile carboxilice să aibă starea cristalină simetrică. Oameni de diamant mâncând diamante, ultima verigă a vieții organice bazată pe carbon. Putreziciunea fiind exclusă, devenim nemuritori, reci ca sticla.

Detaliu - Clopotul de sticlă

≪ Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah și mă uitam în jos. N-aveam niciun motiv să mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viața mea. Totuși, mă gîndeam să mă bucur de peisaj cît mai aveam prilejul să o fac.


În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]


Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.


Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫


Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119