De pe terase

Sudul peninsulei Mani din Peloponez, Marmari

    De fiecare dată când zeul privește, o face de pe terase, de pe nivele autarhice, de unde posibilitatea să echilibreze este maximă. De.. de unde și o face!

    Orice revoluție, ține de tăierea maximelor, liniarizarea mediei, astfel ca liniștea următoare să fie obișnuită în urma sucumbării torturii; un soare clar de după-amiază ce a omorât orice zgomot viu, care ascuns acum în umbre, suflă greu. Morala publică despre „cel ce suflă greu” este că era tac-su!

    De pe terase, se vede totul, tot ce un soare poate ilumina, aduce în lumină. De pe terase se vede totul, pentru că fiecare terasă este așezată astfel încât să fie vizibilă, și dacă nu este vizibilă, este pentru că acolo este zeul. Prezența zeului face terasa vizibilă.

    Babel-ul a fost construit greșit, fiind un drum neîncetat spre cer, pe care zeul a obosit urcând anual, lunar acele serpentine, acele amețeli pe care omul le-a crezut utile; un sclav care le spală pe picioare până la os!

    Terase, numai terase.. să fie terase! De unde și pe unde, zeul se poate odihni, visa! Abia atunci, în mulțumirea sa, lumea a avut parte de un soi de liniște. Oboseala a dispărut momentan, revolta a picotit un pic, s-a servit Campari! Lumea s-a bucurat!

    Trebuie să construim terase!

    

DA

Privind peste deal; recunosc, am vrut să ajung în Delos.
Un feribot liniștit, cumva să cunosc m-a purtat duios, spre Delos.

Aleea felinelor neliniștite, mi-a ascuns tăcerea, și gândul, și răsuflarea;
Urcam desculț treptele la Delphi, și nimeni nu-mi știa mirarea, ritmul și minunarea.

Ah, ce-am cotit-o și templul rămas în urmă, mi-a sărit în spate,
Era un Zeu gelos, orgolios; și eu care doream s-ajung în Delos.

După apus

Crepuscular Koroni port

Tainic, fiecare luminiță arată ceva, toate unite în comun prin ceea ce ține de om. Soarele fiind divin, prin apusul său lasă loc luminii oamenilor, cea proteică înlocuită de cea prometeică. Crepuscular și ubicuu Zeul este prezent și prin coridoarele lăsate necercetate, bântuie oamenii, îmbrăcați în case, mașini, bărci, avioane.

Lumina oamenilor este invizibilă Zeului, fiind artificială, cunoscută, lipsită de frică. Lumina oamenilor le arată faptele, mersul, căutarea. De urmele acestei lumini Zeii fug, uitătura lor este cea a oamenilor, o întoarcere orfică în spate, în fapt oamenii au uitat nerăbdarea, transmisă de acum zeilor.

Într-un orizont frânt și triunghiular, catargele iahturilor apăsau la nord vârfurile muntelui Ithome, aproape de vârf, Messinia; cetate uitată de zei, cotropită de spartani. Este o greutate să privești în minte istoria atârnată de vârfurile unor catarge.

De pe un catamaran se auzea muzică, un ritm neștiut pe aici, venit din Africa prin America. Lumea știută de mine se schimbă, ceea ce aduce vântul antichității din spate, pe o corabie cu catargele goale, lasă un imens gol în fața ei, prin nemișcare, prin lipsa umbrelor.

Gemeni

≪Artistul este ca zeul de la Delphi: „Nici nu se arată, nici nu ascunde, semnifică”.≫

Albert Camus - 29 mai 1958

Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, 526 sus.

Moartea țesătoarei -mituri

Pentru a naște Cerul Zeul l-a țesut din nori. Dar felul acesta l-a învățat de la niște ființe minuscule ascunse printre crăpăturile pământului; păianjenii. Foarfeca în schimb a inventat-o imitând fălcile acestora.

Total apare bidimensional, asemenea unui desen oriental-îndepărtat, în centrul din care a pornit va pune ceva strălucitor, soarele. Unghiul cuprins între mâinile lui este susținut de o vergea, de acolo cerul începe să se răsfire și să se rotească.

Va croșeta mai târziu, tot din aburii atomici ai norilor interstelari, planetele. Totul cu o mare atenție.
Tot cu această croșetă va smulge din întuneric lumina și-o va pune în soare. Doar întâmplarea, credem noi, este cea care a dat naștere Pământului.

Ori lucrul acesta i-a plăcut foarte mult și și-a rupt puțin din infinitul său pentru a croșeta și a țese mai departe. Pe ultima sută, l-a făcut pe om și omul recunoscător l-a desenat pe Zeu, apoi l-a uitat.

Fabrica de Ciorapi din Timișoara

În alt mit, a existat un concurs între Athina, zeița înțelepciunii, a lucrului manual, protectoare a breslelor meșteșugărești antice și o țărancă pe nume Arahnide. Athina a țesut un covor în care zeii Olimpului se luptau cu Titanii, în schimb femeia a țesut o scenă în care oamenii erau veseli și se ospătau la o masă. Athina geloasă fiind, uitându-și înțelepciunea, a preschimbat-o în păianjen și a condamnat-o veșnic să țese rotindu-se la nesfârșit spre exterior în aflarea libertății.

Fericitul Anaxarh - Anaxarchus

Sur Anaxarchus.
Douleur n’et [=est] point mal. 

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Anaxarchus sans faute ne commis
Par un tyrant à mourir condamné:
L’ors qu’il se veit dedans un mortier mis,
Et qu’on luy eut quelques cous ja donné,
Dit au bourreau, je ne suis estonné,
Frape plusfort, tu ne peux rien toucher
Sinon mon sac que je ne tiens point cher,
Aussi Dieu dit & sur tout il nous mande,
Que ne craignons ceux qui touchent la chair
Et sur l’esprit n’ont pouvoir ny commande

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Diogene Laertios - X, 58

Anaxarh, născut la Abdera,  a fost elevul lui Diogenes din Smyrna, iar acesta al lui Metrodoros din Chios, care declara că nu știe nimic, nici chiar faptul că nu știe nimic. La rîndul său, Metrodoros a fost elevul lui Nessa din Chios, deși unii spun că a fost instruit de Democrit.

Anaxarh l-a însoțit în campanie pe Alexandru și era în floarea vîrstei în timpul celei de-a o sută zecea olimpiade. Și-a făcut un dușman din Nicocreon, tiranul din Cypru. Odată, la un banchet, fiind întrebat de Alexandru cum îi place serbarea, se spune că a răspuns: „Totul e minunat, o rege; un singur lucru lipsește, că nu s-a adus la masă capul unui satrap.” Era o aluzie la Nicocreon, pe care acesta n-a uitat-o niciodată.

După moartea regelui, Anaxarh fu silit, în timp ce naviga, să debarce împotriva voinței sale în Cypru. Nicocreon îl prinse și, punîndu-l într-o piuă, porunci să fie pisat cu pisăloage de fier pînă ce va muri; dar el, bătîndu-și joc de pedeapsă, pronunță binecunoscutele cuvinte:

„Zdrobește sacul care îl conține pe Anaxarh; căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi.”

Se spune că-n momentul cînd Nicocreon a dat poruncă să i se taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în obraz. Iată ce am scris despre el:

     Dă-i, Nicocreon, dă-i zdravăn, pisează, că... sacul primește,
           Trage-i de zor; căci la Zeus oaspe-i de mult Anaxarh.
     Însă pe tine ca lîna te-o trage darac Persefona,
           Vorba aceasta spunînd: „Piei, morar ticălos!”

Pentru lipsa sa de suferință și modestia lui în viață a fost numit „Fericitul”. Avea putința de a face pe oricine să fie cumpătat în felul cel mai ușor posibil. Astfel, a izbutit să-l întoarcă pe Alexandru de la gîndul că era zeu: văzînd cum îi curgea sîngele dintr-o rană pe care o căpătase, își întinse degetul spre el și-i spuse:

Vezi, e sînge, nu sucul ce curge în vinele zeilor.

Plutarh ne informează că acestea le-a spus Alexandru însuși către prietenii săi. Cu alt prilej, bînd în sănătatea lui Alexandru, ridică paharul și spuse:

Unu-ntre zei va fi rănit de mîini muritoare.

Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.301.

Lăsând la o parte intempestivul

Delphi, Apollo self libation

Asupra lui însuși se produce magia. Sau se produce asupra lumii? catalizator fiind Zeul!
Este exact ca vocea de la telefon, răspunde nefiind sigură de cel care o caută, numărul nefiind cunoscut.
La fel cel care caută, nefiind sigur de numărul cunoscut.

Nici Zeul nu numără, în felul său nemuritor nu există o constantă, o rotație după care toate fiind necunoscute nu mai trebuiesc cunoscute, fiind rotite.
Surprinzătoare rămâne totuși vocea, zgomotul curgător a libației, fiind prea înaltă sau prea joasă. Înclin spre cea joasă. Rămân atârnat. Zugrăvit.

Aș putea să mă trezesc la un țipăt.
Acesta nu apare. În lumea mea păsările doar privesc. Uman ar fi ca preoteasa să țipe, nu să cânte și nici să se cațere pe stâncă ca și cum ai merge pe bicicletă. De aceea, nefiind întrunite toate condițiile umane, Zeul rămâne singur.

Atunci când Zeul rămâne singur, lumea strigă, vocea ei este mută și nu mișcă nimic. Libația apare ca o ultima formă de evadare. Evadare a lumii, sau a Zeului?!

Aliterație geografică

Delphi, teatrul și templul

Cel puțin o dată pe an, dacă nu se întâmplă așa, atunci sigur un eveniment important a stricat repetiția.
Este interesant că teatrul este mai sus -ca altitudine, decât templul. Îmi închipui tragediile, când la vederea cuțitului personajele strigau în noapte și acel sunet tăvălea valea Pleistos asemeni furtunilor pline de fulgere prinse de phaidriatide.

Teatrul; exhibiția oamenilor în afara realității enunțând realitatea, oglindirea.
Nu există un plan comun între religie şi teatru.
Ceea ce ascunde religia apare în teatru.
Ceea  ce teatralizează prorocii dispare în teatru.

Urcând muntele aștept vârful. În teatru apare tot timpul o așteptare, dacă ea convine publicului, autorul este bun, invers -neînțeles, autorul este hulit. Peste câțiva ani sau secole, autorul este repus în drepturi, publicul -contemporan de data aceasta, a înțeles mesajul. În cazul Zeului, regia este alta. Statuia lui este sfărâmată și locul lui este luat de alt Zeu, identic cu el de fapt, o oglindire.

Ceea ce oamenii nu pricep din religie este că teatrul este fiul religiei și acest fiu este mai puternic și mai viabil astăzi decât religia însăși, mama fiind pe moarte.

Ne interesează ceea ce urmează, epilogul, Zeul în firea lui nu deconspiră sfârșitul, teatrul -în felul său, are această datorie.

Urcați la Delphi de fiecare dată când sunteți în apropiere. Și Timișoara este foarte apropiată. În zilele când scriu, un drum până la vechiul Tomis, poate dura până la Delphi; de la Timișoara.

Plecarea sau neputința de a mai sta

≪- Nu, prietene; mă lepăd dinaintea de orice ar putea sfâșia și mai tare trupul bisericii. Admit că Dumnezeu stăpânește atotputernic în lumea duhurilor, dar noi suntem aici, în lumea trupurilor. Și pe acest pământ pe care a pășit, cum oare L-am văzut, dacă nu în chip de copil nevinovat culcat în paie, asemenea pruncilor ce zăceau pe zăpadă în satele noastre pustiite de oștile Regelui, în chip de vagabond ce nu avea nici măcar o piatră pe care să-și pună capul, în chip de osândit, spânzurat la o răscruce, întrebându-se și el ca și noi de ce oare l-o fi părăsit Dumnezeu? Fiecare în parte suntem foarte slabi, dar gândul că El e și mai neputincios, și mai descurajat, că noi trebuie să-L zămislim și să-L salvăm în ființele omenești este o mângâiere... Iartă-mă, spuse el tușind. Ți-am ținut predica pe care n-o mai pot ține în amvon.≫ *

Valea adâncă a Nedei

„Al doilea fluviu care are tot atâtea ocoluri ar fi Neda. La o distanță de douăsprezece stadii mai sus de Neda există băi calde și nu prea departe de aceste băi, Lymaxul se varsă în Neda. La confluența acestora se înalță un sanctuar al Eurynomei, care se bucură de cinstire din vremuri îndepărtate. Acest sanctuar este greu accesibil din cauza locului abrupt în care este așezat și în preajma lui se înalță chiparoși mulți și deși. Demosul phigalienilor [cei din Phigaleia] socotește că Eurynome este o poreclă a zeiței Artemis; phigalienii însă, care sînt în posesia unor documente vechi susțin că Eurynome era fiica lui Okeanos și că Homer o menționează în Iliada, atunci cînd spune că Hermes a fost primit de Eurynome împreună cu Thetis.

Templul Eurynomei nu este deschis decît într-o anumită zi pe an, iar restul timpului s-a statornicit să nu fie deschis. În ziua în care se deschide, sînt aduse sacrificii atît în numele orașului cît și al particularilor. Nu mi s-a întîmplat să fiu acolo în timpul serbării și nici n-am văzut statuia Eurynomei, dar am aflat de la phigalieni că această statuie de lemn este legată cu lanțuri de aur. Pînă la coapse, statuia reprezintă o femeie, iar de la coapse în jos seamănă cu un pește. Peștele este o dovadă că Eurynome este o fiică a oceanului, ce locuiește în fundul mării împreună cu Thetis, dar nu se știe în ce chip și potrivit cărei tradiții această înfățișare se leagă de zeița Artemis.” **

Drumul spre izvorul antic din Phigaleia

Dispariția Zeului, fuga sau chiar neputința prin care acesta nu se mai poate revela în fața oamenilor a deschis aprige discuții între cei ce vedeau în mit ultima urmă a unei conștiințe divine aplecată peste cea a oamenilor și ceilalți, care văd mitul ca o poveste cu unele adevăruri sau chiar începutul istoriei.
Statuile arhaice grecești se numesc xoanon, anticii au dat de ele și le-au păstrat cu sfințenie. Legarea cu lanțuri (de aur chiar) reprezintă începutul unei gândiri sau a unei bănuieli că Zeul ar putea oricând să plece.
Deus otiotus.
Mai departe; însăși omul are de multe ori impresia că nu mai poate înainta sau că toate sforțările într-o anumită direcție îi secătuiesc puterile. Toate acestea sunt preludiul unei plecări. Lucrurile pot rămâne neterminate, nelegate.

Lumea noastră poate părea oricând o operă divină neterminată.
Toate defectele apar ca forme brute ale creației, ce ies sigur cel dintâi în evidență. Că lumea noastră ne-o dorim mai bună, cred că majoritatea celor ce o alcătuiesc gândesc asta, dar poate că plecarea divină nu înseamnă numai neputința de a duce până la capăt creația, însemnă predarea ștafetei, nouă, locuitorilor acestui pământ.

Rolul religiei se pare că s-a încheiat. O nouă educație apare la orizont.
Biserica ar fi bine să plătească impozite la stat. Inclusiv pe cutia milei, dacă vrea ca și Creația lui Dumnezeu să se termine mai repede.

Fântâna antică de la Phigaleia

* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.180.

** Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. II, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cartea a VII-a, 4; pag.157-158.

Imn dedicat împotrivirii

Castelul Bran - camera de studiu

În prima zi El [Dumnezeu] atinse toate lucrurile,
Prima zi fiind și Ultima.
De aceea El se răzgândi și prelungi Prima Zi.

În această lungitură, El atinse;
Crestele munților,
Fundurile oceanelor,
Aripile păsărilor și
Puful puilor în privința zburătoarelor.

A mai atins aripa delfinului și 
Icrele interioare ale rechinului.

Și într-o mișcare toate frunzele arborilor,
pomilor, tufelor, ierbii... fură atinse;
Se numi vânt, înainte a fost val.

A mai atins creștetul ursului, al leului, al cerbului...
a vulpii, a pisicii, a vidrei.
A atins tot. Și râma a simțit atingerea.

Mulțumit de toate aceste atingeri a privit și a spus:
„Aceasta este lumea mea!”

Omul a țipat:
„Atinge-mă și pe mine!”
El l-a atins.
Omul s-a astupat.
„Am fost atins!”

Nimeni și nici El nu știe,
dacă prin atingere ții minte.

Zeul prost

N-au existat perioade clare în care Zeul să se manifeste, ori această aleatorie preumblare imagistică a dus la definirea Zeului ca fiind: Zeul prost.

Însăși vracii erau mirați de inconsecvența reușitelor lor. În mare parte au aprobat noua denumire, aliterată (sau aliterară). Zeul prost se manifesta aiurea, nefolositor, rătăcitor.

În mitologia acestui zeul se regăsesc stări și proprietăți profund umane; ca lentoare, confort, lene.
Astăzi, zeul prost a fost regăsit. Însăși figura sa, mitologică, a fost reestetizată. De aceea, felul în care manifestarea aleatorie se putea propune ca fiind o proprietate clară a sa, s-a dovedit falsă. Zeul prost se manifestă la temperaturi înalte. Dacă șamanii nu reușeau un foc de tabără adevărat, din lipsa lemnelor poate, minunea nu mai avea loc.

Zeul prost s-a răscolit la prima bombă atomică.
La a doua a început să cânte.
Vântul acela năprasnic ce a înconjurat planeta de două ori nu-l mai pomenește nimeni.
Apoi, a adormit. Dar oamenii l-au dibuit.

Trebuie Celsius pentru a-l mișca.
Zeul prost a fost prezent în ultimele războaie, umbra sa a rătăcit bombe și avioane.
Trebuie, pentru a-l prinde, pornit un altfel de război.
Se va denumi, codat, războiul zeului prost.

Apus de soare

Unul dintre personajele umbrite din romanele ei, dar prezent în multe dialoguri, nedezvăluit niciodată, „a fost ca un apus de soare”, ne dezvăluia Doamna M în testamentul său literar, Memoriile sale;

„... este întocmai ca o fotografie în care toate obiectele prezente sunt luminate de un soare ce apune. Toate reflexiile ajută pentru definitivarea contururilor, sticla refractă și reflectă imagini deosebite, imagini frumoase. Undeva o carte deschisă se dorește a fi citită, dar nu este nevoie, la rândul ei conține fotografii, acolo are loc o luptă, în umbră un zeu privește. Spectacolul static nu poate ascunde soarele, el este prezent, dar nu se vede, se bănuiește.”

Contralumina

contralumină prin reflexie

„Contralumina este una din iluminările de cel mai mare efect. Folosirea ei impune însă luarea unor măsuri de precauție. Dacă soarele se află în direcția fotografierii, el trebuie acoperit de către elementele din primul plan care compun imaginea. În acest scop pot servi zidurile, copacii și multe altele.”

din cel mai bun manual de fotografie editat vreodată în țara noastră:

Helmut Stapf, Practica fotografică, ed.Tehnică, 1958, pag.181.

Asta îmi amintește de felul în care privești Zeul, crezând că te orbește lumina lui directă, ea se reflectă.
Mai târziu orb, nu mai tânjești după lumină, ci după cunoaștere. În felul acesta ai de fapt lumina și mai departe privești Zeul în ochi.

Pleoapa Zeului

pleoapa zeului

          Apusul promis de soarele unui prânz impecabil de albastru a fost cuprins de fuioare orizontale de nori, care s-au așezat asemenea mustăților de lapte.
          Acest orizont lăptos, staționar, a învăluit soarele la apus, când acesta s-a strecurat sub el, s-a ivit pleoapa zeului; un asemenea spectru, într-un contrast al unui întuneric albastru,     mi-a amintit de cuvintele lui Eliade ce aminteau de altele:

≪ Îndepărtarea și dezinteresarea Ființei Supreme sunt admirabil exprimate în cântecul populației fang din Africa Ecuatorială:


„Zeul (Nzame) e sus, omul e jos.
Zeul e zeu, omul e om.
Fiecare cu ale sale, fiecare în casa lui.” ≫

Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed. Univers enciclopedic gold, 2010, pag.142