Fericitul Anaxarh - Anaxarchus

Sur Anaxarchus.
Douleur n’et [=est] point mal. 

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Anaxarchus sans faute ne commis
Par un tyrant à mourir condamné:
L’ors qu’il se veit dedans un mortier mis,
Et qu’on luy eut quelques cous ja donné,
Dit au bourreau, je ne suis estonné,
Frape plusfort, tu ne peux rien toucher
Sinon mon sac que je ne tiens point cher,
Aussi Dieu dit & sur tout il nous mande,
Que ne craignons ceux qui touchent la chair
Et sur l’esprit n’ont pouvoir ny commande

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Diogene Laertios - X, 58

Anaxarh, născut la Abdera,  a fost elevul lui Diogenes din Smyrna, iar acesta al lui Metrodoros din Chios, care declara că nu știe nimic, nici chiar faptul că nu știe nimic. La rîndul său, Metrodoros a fost elevul lui Nessa din Chios, deși unii spun că a fost instruit de Democrit.

Anaxarh l-a însoțit în campanie pe Alexandru și era în floarea vîrstei în timpul celei de-a o sută zecea olimpiade. Și-a făcut un dușman din Nicocreon, tiranul din Cypru. Odată, la un banchet, fiind întrebat de Alexandru cum îi place serbarea, se spune că a răspuns: „Totul e minunat, o rege; un singur lucru lipsește, că nu s-a adus la masă capul unui satrap.” Era o aluzie la Nicocreon, pe care acesta n-a uitat-o niciodată.

După moartea regelui, Anaxarh fu silit, în timp ce naviga, să debarce împotriva voinței sale în Cypru. Nicocreon îl prinse și, punîndu-l într-o piuă, porunci să fie pisat cu pisăloage de fier pînă ce va muri; dar el, bătîndu-și joc de pedeapsă, pronunță binecunoscutele cuvinte:

„Zdrobește sacul care îl conține pe Anaxarh; căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi.”

Se spune că-n momentul cînd Nicocreon a dat poruncă să i se taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în obraz. Iată ce am scris despre el:

     Dă-i, Nicocreon, dă-i zdravăn, pisează, că... sacul primește,
           Trage-i de zor; căci la Zeus oaspe-i de mult Anaxarh.
     Însă pe tine ca lîna te-o trage darac Persefona,
           Vorba aceasta spunînd: „Piei, morar ticălos!”

Pentru lipsa sa de suferință și modestia lui în viață a fost numit „Fericitul”. Avea putința de a face pe oricine să fie cumpătat în felul cel mai ușor posibil. Astfel, a izbutit să-l întoarcă pe Alexandru de la gîndul că era zeu: văzînd cum îi curgea sîngele dintr-o rană pe care o căpătase, își întinse degetul spre el și-i spuse:

Vezi, e sînge, nu sucul ce curge în vinele zeilor.

Plutarh ne informează că acestea le-a spus Alexandru însuși către prietenii săi. Cu alt prilej, bînd în sănătatea lui Alexandru, ridică paharul și spuse:

Unu-ntre zei va fi rănit de mîini muritoare.

Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.301.

Masa ovală - locul morții lui Empedocle

Masa ovală

Ne-am strâns toți acolo și vocea a citit:

„III. [57] Aristotel, în cartea sa Sofistul, afirmă că Empedocle primul a inventat retorica, iar Zenon dialectica. În tratatul său Despre poeți, el spune că Empedocle era adept al lui Homer și era versat în felul de a se exprima, fiind meșter în metafore și-n întrebuințarea tuturor celorlalte procedee poetice. Aristotel mai spune că Empedocle a scris, printre altele poeme, și unul despre Expediția lui Xerxes și Imn către Apollo, pe care mai tîrziu le-ar fi ars o soră sau fiica lui, după cum spune Hieronymos, imnul fără de voia ei, iar poemul Persica în mod intenționat, întrucât era neterminat.” *

„XI. În ce privește moartea lui, avem diferite versiuni: Astfel Heracleides povestește în Istoria femeii leșinate cum Empedocle a devenit celebru prin faptul că a reînviat femeia care părea moartă. Apoi continuă spunînd că Empedocle a adus un sacrificiu aproape de cîmpia lui Peisianax. Fuseseră poftiți și cîțiva prieteni, printre care și Pausanias.

După ospăț invitații s-au împrăștiat și s-au retras să se odihnească, care sub copacii din cîmpia alăturată, care pe unde au vrut, pe cînd Empedocle a rămas pe locul unde stătuse culcat la masă. În zorii zilei toți s-au sculat, singur el lipsea. S-a început o cercetare și-au întrebat pe slujitori, care-au răspuns că nu știau unde este. După aceea, cineva spuse că-n mijlocul nopții a auzit o voce foarte tare chemîndu-l pe Empedocle, apoi s-a sculat și a văzut o lumină în cer și o strălucire de făclii și nimic altceva. Ascultătorii rămaseră înmărmuriți de cele întîmplate, iar Pausanias veni și trimise să-l caute. Dar după cîtva timp porunci să nu se mai ostenească nimeni, căci lui Empedocle i se întîmplaseră lucruri demne de rugă, și că era de datoria lor să-i aducă sacrificii, deoarece acum el a devenit zeu.”**

*-**. Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a VIII -a,Cap. al II-lea. pag.277,  279.

Pitagora a coborât în Infern

citat

"Acelaşi autor [Hieronymos], după cum s-a spus mai înainte, afirmă că Pitagora şi-a luat doctrinele de la preoteasa delfică Themistocleia. Hyeronimos susţine că atunci când a coborât în Hades, Pitagora a văzut sufletul lui Hesiod, legat strâns de un stâlp de aramă şi ciripind, iar sufletul lui Homer, atârnat de un copac, cu şerpi încolăciţi în jur, drept pedeapsă pentru ceea ce au spus despre zei. A mai văzut în chinuri şi pe cei care fuseseră necredincioşi soţiilor..."

Nota de comentarii  subliniază: "Coborârea în Hades, era titlul multor opere cu caracter mistic care descriau o vizită în infern presupusă ca fiind făcută de cineva viu şi care se întoarce pe pământ şi povesteşte ceea ce a văzut acolo. O astfel de scriere era atribuită lui Pitagora (adică circula sub numele lui), o alta a lui Orfeu, dacă cele două nu sunt una şi aceeaşi scriere. Din această scriere apocrifă îşi ia Hieronymos [din Rhodos] informaţiile pe care ni le relatează. Seria acestor vizite în Hades începe cu Nekyia din Cântul al XI-lea al Odissei. Pentru informaţii antice cu privire la Coborârea în Hades a orficilor, vezi Otto Kern, Orphicorum fragmenta, Berlin, 1922, pp.304-307."

din
Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom 1997, Iaşi, note de Aram M. Frenkian, Pitagora XIX [21], pag.270 sus.

Plăcerea

citat

Plăcerea particulară o dorim pentru ea însăşi, în timp ce fericirea este dorită nu pentru ea, ci pentru plăcerile particulare. Dovada că plăcerea este scopul se vede şi din faptul că din tinereţe, fără o alegere prealabilă, suntem atraşi de ea, iar după ce am dobândit-o nu mai căutăm altceva şi nu ne ferim de nimic mai mult decât de opusul ei, durerea. Plăcerea este bună chiar când provine din faptele cele mai necuviincioase, cum spune Hippobotos [istoric al filosofiei, sec. III-II Î.H. a scris şi lucrarea: Lista filosofilor] , în lucrarea sa Despre secte. Căci chiar dacă este nelalocul ei conduita, totuşi plăcerea care-i urmează este de dorit în ea însăşi şi este bună.

Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, II 88, pag. 113 la mijloc.