Din mijlocul poemului

Atena, Stoa lui Attalos, Zeus peste Leda, regina Spartei

Când Kavafi a scris „Spre Ithaca”, nu a dorit să pună într-o imagine personală poemul antic grec al lui Homer; Odiseea. Kavafi a fost o dronă, un suflet care a zburat deasupra poemului, povestindu-ne poemul, în versuri, scurte.

James Joyce când a scris „Ulysses”, nu a dorit să încerce veridicitatea poemului, adevărul? Joyce a pus problema „bărbatului”, a celui care-și caută femeia, pierdută: din cauza lui, din cauza ei!

Ce mai avem în Odiseea?

Căutarea tatălui! Fiul debarcă, după călătoria de-o zi dintre insulă și continent, pentru a afla vești despre tatăl său, plecat la război, de pe vremea când el era în scutece. De pe vremea când era să fie sădit de-un plug ce însămânța sare.

În această căutare, fiul se maturizează, departe de casă, află rostul pentru care a fost născut; rostul pe care i l-a dat mama sa Penelopa. În același timp Odiseu, Ulise pentru latini, vine spre casă. Kavafi nu-l grăbește, nici Joyce, numai Homer povestește.

Nu poți răzbate ceea ce nu ști! Nu cutezi fără să-ți cunoști zeii. Odiseu a încercat.