Peloponez

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peloponez

    Mergând spre sud, după Lamia, înainte de Termopile, se poate coborâ de pe autostradă; spre stânga șoseaua urcă spre Delphi. Din bifurcație, foarte aproape este monumentul și muzeul de la Termopile, locul celebrei bătălii antice. 

Termopile anul 2011

Dacă nu vă grăbiți când vă întoarceți pentru a urca spre Delphi, imediat pe stânga sunt băi termale sulfuroase.

    Acesta este unul din cele două drumuri spre Peloponez, prin munții Parnanssus, spre Amphisa, coborând la Itea, tăind astfel Atica, ajungând în final la Golful Corintului.

    Șoseaua urcă în curbe largi și rareori devine foarte abruptă și strânsă. Peisajul este magnific și în apropierea orașului Amphisa peisajul se deschide în largi livezi de măslini, înconjurate de prăpăstii adânci, în depărtare se vede marea.

    În viață ai parte de multe ocoliri și timpul pierdut se măsoară în mari dezamăgiri, rareori „ocolirea” ne dă răgazul unei regăsiri și cei care pot să-și amintească asta, mult mai târziu, sunt lipsiți de detalii, sau ocolesc din nou subiectul nefiind în stare să-și amintească acea „ocolire”.

    Una din marile „ocoliri” personale este ocolirea spre Delphi. Pomenesc de felul în care prima oprire de o zi, pe acest drum merită să fie făcută la Delphi.

Delphi - teatrul, mai jos Templul lui Apollo - 2011

    Delphi se referă la ceea ce în antichitate a fost -un mare centru religios, dar satul Kastri este deja un mic orășel plin hoteluri și taverne, foarte aproape de situl arheologic. Locuri de cazare sunt peste tot și multe hoteluri au piscine. Totul este construit costier, deși se urcă și coboară la greu, dar merită efortul.

    Este timp de vizitat muzeul și tot situl arheologic, inclusiv Templul Atenei Pronaia.

Templul Atenei Pronaia - în spate, la stânga Templul lui Apollo

    A doua zi de dimineață, după un mic dejun grecesc (iaurt cu omletă), coborâm spre Itea. În oraș facem stânga spre Patras. Urmează un traseu paralel cu golful Corint. Doar pentru curioși, Galaxidi merită vizitată, dar trebuie să vă abateți de la drum.

   va urma 

    

DA

Privind peste deal; recunosc, am vrut să ajung în Delos.
Un feribot liniștit, cumva să cunosc m-a purtat duios, spre Delos.

Aleea felinelor neliniștite, mi-a ascuns tăcerea, și gândul, și răsuflarea;
Urcam desculț treptele la Delphi, și nimeni nu-mi știa mirarea, ritmul și minunarea.

Ah, ce-am cotit-o și templul rămas în urmă, mi-a sărit în spate,
Era un Zeu gelos, orgolios; și eu care doream s-ajung în Delos.

Lângă marile mulțimi întâlnești singurătatea

străduță în oglindă din Arachova

Arachova este un orășel lângă Delphi (în amonte), de aici iarna se ajunge în stațiunea de schi. Am reușit să găsesc o hartă a pârtiilor; doar de curiozitate, căci nu cred că o să ajung iarna pe aici. În schimb diferența dintre cosmopolitismul de la Delphi și pensionarii greci ce străbat străzile singuratice din Arachova este evidentă. Apare un soi de invidie al locuitorilor acestui minunat loc cățărat pe coasta adâncă a râului Pleistos, față de ceea ce este mai la vale; Delphi.

Poate că de aceea în colțul clădirii, apucată și oglindită au început să apară diferite fețe umane ce aduc a sfinți nedeclarați și nedescoperiți. În timp ce la Delphi spiritul liber ocupă toată priveliștea spre mare, spre Itea (sau spre Kira, în stânga, fostul port antic), aici la Arachova, marea nu se vede, nu vine nimic de acolo, nici un delfin.

Ceva îmi spune că acest contrast trebuia să existe, altfel nimic nu pare mare față de mic, fiind deja septembrie, până și soarele se chinuia să lumineze acest loc în după-amiaza vizitei mele. Fereastra aceea spre apus lipsea, eram undeva în mijlocul munților Parnassos.

În fața templului

Delphi văzut de jos, de la Athina Pronaia

Imaginile spectaculare conțin umbra sacrului, contemporanul le susține prin cunoaștere.
Nu se desăvârșește aici arta fotografică, în sfera asta intră tot ceea ce susține natura, de la plantă și gândac, la om și planete, stelele apar ca meteoriți și comete în dungile lor lăptoase.

Deasupra Tholosului -în stânga (cele trei coloane reconstituite înainte de al II-le Război Mondial), se află Templul, de aceea Pronaia se numește înaintea Templului, asemănător și la fel cu pronaos.

Ne aflăm în coasta muntelui Parnassos, la Delphi. În jos, în vale, canalizat, este Pleistos, râu asemenea celui nemuritor Eridanos.

Imaginea perfectă este cea care îți redă ceea ce tu știi cel mai mult despre acel loc.
Poza mamei la bucătărie, a tatălui în garaj, a bunicului la clasorul cu timbre, bunica în grădină... și toate acestea trecute prin filtrul emoțiilor referitoare la persoana în cauză; despre lucruri, imaginile devin mai greu de înțeles.

Acum, nu doar acum, v-am arătat una din pozele mele perfecte. Atât cunosc.

Curbura

Delphi - deasupra teatrului, a templului, a lumii

În pragul celei mai mari călătorii, deasupra tuturor, aflăm că drumul cel mai scurt, mai viu, este curba.
Contrar eticii antice grecești, datul la vale, pe curba de nivel, pe scurtătură, pe prundiș, face bine tuturor celor, care plictisiți de altitudine și de un soare bătător, doresc să ajungă în vale. În vale, acolo unde, un izvor -asemeni Castaliei, le poate potoli setea de cunoaștere.

La Delphi va trebui inventată telecabina, care -în amonte, cum există la Arachova la fel, duce turiștii sus de tot. Unii pe Fedriades, alții la schi.

În toate acestea există o scurtătură, datul la vale, beția vitezei, a cunoașterii momentane, a lipsei instinctului de conservare, a tinereții de fapt, a dorinței în final.

Pot vedea acum Delphi cu coada ochiului, pot vedea drumul sacru -platoul, templul -divinul, teatrul -arta, stadionul -sportul, întrecerea, competiția în toate cele ce au alcătuit acest tablou, restul este în umbra pleoapelor, a măslinilor, rodiilor, a stâncilor. Pot -în acest răstimp, să aud, scurt de tot -cicadele, molfăitul caprelor și zbieretele măgarilor. Mai jos, un plescăit puternic, asemeni unei stânci prăvălite -Byron s-a aruncat în izvorul creației, cel al Castaliei. Apoi scrie Fecioara din Athina, apoi eu adorm...

Cod de bare la Delphi

Delphi - intrarea - agora romană

Nici biletele de intrare nu mai sunt cele pe care le știam, cotorul din care se rupeau nu mai există. La Delphi biletele ies la imprimanta termică și au cod de bare. Aștepți ceva până se dau la o parte două ferestre de plexiglas și cel care altădată îți rupea binevoitor biletul, astăzi se uită la tine cum de nu ști să-l așezi pe scanner. În final, te ajută, oarecum încurcat; se dau la o partea planele transparente. Urci treptele și te întorci, și alții pățesc la fel. Din nou solidaritatea celui ce supraveghează. Aș fi vrut să vadă Camus asta, ca atunci cum povestea că urcând spre Delphi, o ploaia grozavă ascundea priveliștea, ștergătoarele nu făceau față, ca și cum în asta ar consta secretul. Acum te joci cu o fițuică pe un geam, și felul în care o aluneci, ușa ți se va deschide, sau nu. Un soi de nimereală sau de prestidigitație, joc sau îndoială.

Perimetru

Perimetru

Despre ce altceva să mai discutăm? Putem aniversa moartea simbolismului! prin faptul că semnele sunt deja cunoscute, că o simplă căutare pe internet ne va dezvălui prea repede un sens, fără ca noi să pricepem și să-l petrecem prima dată -semnul, prin circuitul nostru neuronal?

Aș discuta despre perimetru, despre ceea ce înconjoară un semn!
Aș discuta despre măsura perimetrului, despre faptul că tot ce ne înconjoară este deja măsurat, trasat, însemnat. Apoi aș lua zborul, ca simbol, ca semn, și aș încerca să-i trasez un perimetru.

Delphi Museum, Greece

Initium Via Sacra

Dimineața în Delphoi

Este cu neputință să desfășori umbra, ea te înconjoară.
La Delphi, în dimineața unei toamne neașteptate, umbra mi-a descris aleea sacră, Ἱερὰ Ὁδός, aducerea aminte a unei coborâri, fonetica te îmbie la asta. Și totuși la Delphi se urcă.

Primii creștini ce au poposit aici au relevat sacrul și-au încercat să nu-i schimbe locul. A muta sacrul este echivalent cu a muta un cuib de pasăre: cu a muta un râu, o mare, un vânt.

Ceea ce s-a-ntâmplat mai apoi nu mai ține de voința umanității, ci de perioada ei, de tact, de timp.
Suntem acum în stoa, pe care romanii au refăcut-o în ambiția de a-și demonstra civilizația.
Nu furtul statuilor mai contează acum, ci continuitatea.
În această continuitate, mulți s-au pierdut.

Liber cugetător fiind, privesc imaginea antropologic, ca o deșteptare, urmată de un somn adânc; am impresia că obosim atunci când ne încercăm pe noi înșine, obosim greu, asemeni lui Atlas. Bolta înseamnă mult, iar eroii ce-ar putea să ne odihnească lipsesc.

Dimineața la Delfoi, coadă la bilete, noi le avem de cu seară, atunci când am sosit.
Intrăm printre primii, praful nu s-a ridicat încă, soarele se gândește, își trasează coordonatele.

Nu fără mândrie, suntem deja cunoscuți ai pietrelor; știți acele miimi de secunde pe care fâlfâitul unei aripi de pasăre încarcă greutate unei balanțe prin praful iscat? Noi suntem acolo, în balanță, în praf. Nu ne văităm, nu atârnăm greu, nu izbutim, dar trăim.

Gemeni

≪Artistul este ca zeul de la Delphi: „Nici nu se arată, nici nu ascunde, semnifică”.≫

Albert Camus - 29 mai 1958

Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, 526 sus.

Estetica antică a morții pe trepte

≪Concepția antică potrivit căreia moare tânăr acela pe care-l iubesc zeii este fără îndoială unul din lucrurile cela mai adevărate și mai greu de îndurat care s-au spus vreodată. E aici o judecată asupra vieții de pe urma căreia aceasta nu-și poate reveni.≫

Cioran, Caiete, 29 iulie 1968 *

Primul templul dedicat lui Apollo a fost construit pe la mijlocul secolului VII î.e.n. acolo deja mușca din mit; Zeul însuși trasează coordonatele, cei doi arhitecți care-l ajută; Trophonios și Agamedes își vor primi răsplata la urmă. După o noapte de sfat cei doi îi cer a doua zi Zeului ceea ce puțini muritori ar fi cerut. Apollo acceptă în ultimă instanță și îi adoarme pe treptele templului, definitiv.

Templele grecești, în marea lor majoritate, au doar trei trepte, ansamblul se numește krepis.
Treptele se numesc anabathmoi.
Sub trepte se află euthynteria, care uneori se vede datorită excavațiilor arheologilor.

Să dormi pe trepte, însemna cumva să te alungești asemeni lor, destul de dificil să o faci pe trei trepte fără să vii la vale. În imagini eroice, cei care mor pe treptele bisericilor, fără număr acestea, le intersectează, le întretaie, asemeni secantelor.

Între sărbători (când vremea era destul de caldă), am văzut un om beat ce dormea alungit de-alungul unei trepte a bisericii catolice din P-ța Bălcescu (La Hovari), sub cap avea un fel de servietă de piele și mâinile le ținea ușor pe piept, am crezut că-i mort, dar sforăia de mama focului și nu-și dorea nimic.

The Temple of Apollo Epikourios at Bassae, Xeni Arapoyianni, 2010, pg.56-57

Nu trebuie să-i uităm pe tinerii Cleobis și Biton din Argos, prezenți și ei la Delphi (statui), pentru care mama lor Cydippe, preoteasă a Herei, a cerut Zeiței să-i facă cei mai fericiți din lume. Dorință și a arhitecților Trophonios și Agamedes.

Atunci Hera privește spre ei, ei care deja se culcaseră pe treptele templului fiind obosiți. Din clipa aceea Cleobis și Biton nu se mai trezesc niciodată, luându-le viața, zeița i-a făcut fericiți.

povestea aici:
http://scorchfield.blogspot.ro/2011/11/prin-tunele-la-delphi.html


____________________ * Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.340 mijloc.

Lăsând la o parte intempestivul

Delphi, Apollo self libation

Asupra lui însuși se produce magia. Sau se produce asupra lumii? catalizator fiind Zeul!
Este exact ca vocea de la telefon, răspunde nefiind sigură de cel care o caută, numărul nefiind cunoscut.
La fel cel care caută, nefiind sigur de numărul cunoscut.

Nici Zeul nu numără, în felul său nemuritor nu există o constantă, o rotație după care toate fiind necunoscute nu mai trebuiesc cunoscute, fiind rotite.
Surprinzătoare rămâne totuși vocea, zgomotul curgător a libației, fiind prea înaltă sau prea joasă. Înclin spre cea joasă. Rămân atârnat. Zugrăvit.

Aș putea să mă trezesc la un țipăt.
Acesta nu apare. În lumea mea păsările doar privesc. Uman ar fi ca preoteasa să țipe, nu să cânte și nici să se cațere pe stâncă ca și cum ai merge pe bicicletă. De aceea, nefiind întrunite toate condițiile umane, Zeul rămâne singur.

Atunci când Zeul rămâne singur, lumea strigă, vocea ei este mută și nu mișcă nimic. Libația apare ca o ultima formă de evadare. Evadare a lumii, sau a Zeului?!

...Giacometti’s ‘Chariot’ now

Source: Sotheby's via Bloomberg

Alberto Giacometti's "Chariot" is sold for $101 million at Sotheby's on Nov. 4 in New York.

And ”The Charioteer” from Delphi without estimation.

Delphi Museum, Greece

Delphi Museum, Greece

Delphi Museum, Greece

Aliterație geografică

Delphi, teatrul și templul

Cel puțin o dată pe an, dacă nu se întâmplă așa, atunci sigur un eveniment important a stricat repetiția.
Este interesant că teatrul este mai sus -ca altitudine, decât templul. Îmi închipui tragediile, când la vederea cuțitului personajele strigau în noapte și acel sunet tăvălea valea Pleistos asemeni furtunilor pline de fulgere prinse de phaidriatide.

Teatrul; exhibiția oamenilor în afara realității enunțând realitatea, oglindirea.
Nu există un plan comun între religie şi teatru.
Ceea ce ascunde religia apare în teatru.
Ceea  ce teatralizează prorocii dispare în teatru.

Urcând muntele aștept vârful. În teatru apare tot timpul o așteptare, dacă ea convine publicului, autorul este bun, invers -neînțeles, autorul este hulit. Peste câțiva ani sau secole, autorul este repus în drepturi, publicul -contemporan de data aceasta, a înțeles mesajul. În cazul Zeului, regia este alta. Statuia lui este sfărâmată și locul lui este luat de alt Zeu, identic cu el de fapt, o oglindire.

Ceea ce oamenii nu pricep din religie este că teatrul este fiul religiei și acest fiu este mai puternic și mai viabil astăzi decât religia însăși, mama fiind pe moarte.

Ne interesează ceea ce urmează, epilogul, Zeul în firea lui nu deconspiră sfârșitul, teatrul -în felul său, are această datorie.

Urcați la Delphi de fiecare dată când sunteți în apropiere. Și Timișoara este foarte apropiată. În zilele când scriu, un drum până la vechiul Tomis, poate dura până la Delphi; de la Timișoara.

Prilejul înălțimii

De la coloanele frontale până la calea  ce duce în fața templului sunt aproape zece metri, totuși coloana pare că este zidită (înălțată) aproape de cădere (de bordură).

Nu este o curiozitate să afli ce este dincolo: urmează rampa.
În lipsa treptelor, apare un plan înclinat -fără nici o anvergură în contemporan, oamenii apar astfel invalizi. Ei -oamenii, nu pot urca în templu decât în scaun cu rotile, pentru că rampa are această dedicație -în contemporan precum am scris.

Coloana cea mai înaltă face tot jocul meu de imagine.
Rampa nu o ajută deloc, ba dimpotrivă, o face accesibilă.
Să privim ca la început, de sub zid, de sub poartă. Să purtăm un dialog astfel. Undeva cineva sus, undeva cineva jos; prilejul înălțimii.

Despre prilejul josimii, nu sunt abilitat să scriu. Este incorect. Probabil că și dăunează sănătății.

Anvergura scriiturii lui Zola sau Dickens nu mai există, cei care cred că reușesc asta -fiind epigoni, răstălmăcesc totul, devenind politruci.

Coloana de la Delphi se privește de la urcare, este prilejul prin care vezi rampa care-ți este oricum interzisă. Pătrunderea în templu -chiar și în vechime, nefiind inițiat, spălat, purificat ... era un sacrilegiu.

Astăzi atingem foarte puțin din ceea ce se putea atinge acum două mii de ani.
Astăzi deja știm ceea ce dorim să atingem; de aceea, însăși atingerea devine sacrilegiu.

Suntem spectatorii dorinței, urmare a neatingerii, a cunoașterii, a păstrării imaterialului ca donație materială muzeului.
Iubesc ceea ce cunosc și ceea ce doresc, de aici o mare frică în dorința de a atinge -odată cu asta și macularea. Rămân să scriu că asemeni înălțimii coloanelor unui templu antic, unele dintre ele -coloane, rămân nebăgate în seamă în favoarea celor mai înalte, terminate, perfecte.

Delphi, Templul lui Apollo, dreapta coloana lui Prusias

Laicizarea mitului

Delphi, Temple of Apollo

Din coasta coloanei centrale a Marelui Templu răsări un măslin. Așa, cam pe la doi metri înălțime, numai bun pentru a fi privit. Și lumea ce trecea se minuna. Vestea apucă repede toate capitatele europene, mai apoi toată lumea. Prețul biletelor explodă și întregul sit deveni loc de pelerinaj, asemeni odinioară.

Imaginea mărită apărea astfel în multe vederi. Se reinterpretă dualitatea, cuplul. Se numărară frunzele, se făcu un inventar a lor, o orientare spațială. Cineva enunță ideea unui cod trimis de zei. O echipă de cercetători britanici anunțară decodarea.

Una dintre vederi apare și aici, nu facem obiectul unui trucaj.
Nebunia există peste tot în lume și toate cele descrise mai sus nu se întâmplă și nici nu s-au întâmplat; în schimb măslinul crește lateral și puțini turiști l-au observat.

Prin conservarea ce-i preocupă pe curatori, planta va fi înlăturată și până la anul sigur coloana va fi curățată. O muncă în plus, o cățărare, oare a câta?!

Minunea nu există, sau dacă există ea se manifestă în dorința noastră, în spectrul nostru mental; un curcubeu. Ce plictiseală și cu acest curcubeu.

Phigalia - fundul pământului

Phigalia, ancient fountain

Într-un circuit turistic, văile adânci ni se par ascunse, vârfurile poartă greutatea ascensiunii, urmărim media; mediocritatea. Turistul este acum călăul culturii. Turistul face poze, alături de ele este și nevastă-sa, cu toți puradăii, ceata și ginta invadează cu nesaț templul doborât în coasta muntelui. Astfel se produc ușor banii. Mai departe confortul, fără nici un efort ce ține de blasfemia exterioară; templul decade, a mai făcut-o odată. Democrația reconstruiește, meritul ei.


Mai există locuri curate, lipsite de invaziile autocarelor lustruite, ale căror șoferi, surprinși de mine la Delphi, discutau de amante. Un lucru dealtfel minunat pentru mine. În schimb am dat de ghidul imberb, în fața gardului ce mărginea ștrandul fântânii Castalia, al izvorului ajuns la resurgență, căci în amonte ne era interzis să privim. Și ghidul acesta, ce bătea câmpii în limba engleză, se răstește la un moment dat spre cineva, mult mai depărtat mie și îi cere: „Quiet, please!”

Grupul gălăgios nu înțelege, dar tonul acestui ghid, un bărbat bine desăvârșit în privința look-ului, reușește să-i facă să tacă pentru un timp, atâta cât eu să-l ascult: despre Byron nimic.

Asist la fiecare excursie și aud nu pentru prima dată tâmpeniile debitate de ghizi, sigur că nu toți reușesc asta, în schimb majoritatea sunt deosebiți de plictisiți, depășesc lucrul acesta împrumutând savoarea locului. Sigur cunosc mai bine decât mine misterele prin care pașii lor descântă și încântă prin cuvinte mintea mulțimii. Eu n-am să reușesc niciodată lucrul acesta, sunt prea indiferent la cei din jurul meu și nu mă deranjează proștii.

La Phigalia, într-o după amiază calmă, lipsită de furtuna promisă, în umbra marelui paltin plantat de peste o sută de ani, nu era nimeni. Așa în mintea mea s-a format acest peisaj, geamăn, invers, total.

Lentila timpului

Templul lui Apollo - în stânga Coloana lui Prusias

Unghi larg; cam 150 de grade, imagini succesive, lipite; omul nu poate vedea așa de la distanța asta, poate cameleonul (transformarea). În această neputință intervine încovoierea și dacă timpul se poate curba (lumina), atunci imaginea apare curbă datorită unui timp trecut cu repeziciune.

La Delphi, poți merge mai spre toamnă, când autocarele de turiști sunt mai rare, când oamenii mai puțini, când căldura se mai stinge. Totul se vede altfel, mai cu răbdare, mai cu luare-aminte; se vede bine curbura.

Pelerinaj la Delfoi

Templul lui Apollo

Asemeni unei constelații, vârfurile coloanelor rămase alcătuiesc un W. Acesta poate fi și întors. Oricum ar fi, măreția coloanelor aduce aminte de Cassiopeia. Ceea ce este aproape perfect suferă de o mândrie interioară pe care doar anarhia naturii o mai poate ostoi. Cutremurele, vântul și ploaia, ninsoarea și plantele au ros aceste coloane. Ce mai contează năvălirile barbare, când cel mai mare rol al nivelării este timpul. Mai ales că ceea ce vedem astăzi a fost îngropat, și numai marea excavație a pus în valoare ceea ce a mai rămas din anticul Delfoi.

Macheta din muzeu

La Delfi (Delfoi cum spun grecii moderni), trebuie mers pentru a vedea și Kastri, satul cosmopolit, plin de magazine de suveniruri, dar și de artă. Hoteluri micuțe, chiar ieftine, foarte curate, au camerele cu vederea spre valea Pleistos.

Valea Pleistos din dreptul steagurilor - golful Itea

Delfi, în felul său de peregrinare în timp, a ajuns la un popas. Este asemeni unui tablou. Lumea se adună în jurul său și-l privește. Iubesc acest tablou.

Hotel Parnassos

The 'melancholy Roman'

Delphi Museum, Greece.

Există o categorie a artei, o calitate ? ( dintre celelalte, definite de Aristotel ca fiind „ceea ce face ca lucrurile să fie socotite de un anumit fel”[definiția calității] ) * :


≪Un al patrulea soi de calități îl reprezintă figura și forma existente în fiecare lucru, iar în prelungirea lor, rectitudinea, curbura și orice de aceeași natură. Căci potrivit cu fiecare dintre acestea, un lucru e socotit a fi de un anumit fel: într-adevăr, prin faptul că e triunghiular ori dreptunghiular capătă el o calificare, ca și prin faptul de a fi drept sau curb. De asemenea, potrivit cu forma, fiecare lucru este socotit de un anumit fel.≫


Ori acest cap, reprezintă o culme a artei clasice. Trăsăturile morale se pot citi cu ușurință, undeva în creierul nostru se activează acea judecată a primei vederi, ceea ce te face să nu-ți dezlipești privirea, și să pipăi cu ochii toate formele ce se ivesc din această imagine sculpturală. Numai Da Vinci a mai reușit ceva asemănător cu Mona Lisa și de atunci soiul acesta de reflectare a fost abandonat în favoarea unei optici a coloristicii, a unei induceri în eroare a privitorului. Aici totul este clar, proporțiile naturale, nimic nu iese în evidență și totuși totul -în unitarul său, te face să-l privești cu atenție, o suferință ascunsă apare fără nici o surpriză.

* Aristotel, Categorii-Despre interpretare, Humanitas, 2005, pag.30 și 33

Primul dans ce învârtea pământul

Parte a coloanei cu frunze de acant cu cele trei korai, în prim plan omphalos,
la stânga baza coloanei.

Pământul se învârtea cu mult înaintea oamenilor și chiar dacă foarte puțini au bănuit o clipă asta, majoritatea nu a crezut această învârteală până acum un secol și ceva. Cei care credeau în dinamica ascunsă a lumii au creat simboluri care și astăzi sunt greu descifrabile, care și astăzi mai ascund ceva.

Unul dintre cele mai criptice monumente din antichitatea greacă este o coloană din marmură înaltă de 13 metri, care are ca bază forma unei tobe, de pe suprafața căreia pornesc vânjos frunze de acant, care urmează treptele intermediare, ca mai apoi aceste frunze să devină într-o îmbrățișare dezinvoltă suportul a trei korai, trei tinere. După multe păreri ale specialiștilor aceste trei korai se aflau închise într-un imens tripod (din bronz), care susținea în vasul său de ardere (cauldron) un ou de piatră, numit omphalos. Acest omphalos are sculptată pe suprafața sa elipsoidală un agrenon, un model ce aduce aminte de frânghii specifice de lână, cu care se învelea chiar acest ombilic.
Coloana stătea în centrul lumii, acolo un cei doi vulturi trimiși de Zeus s-au întâlnit, astfel centrul lumii a devenit Delphi.


La descoperire, cei care au văzut-o prima dată au botezat-o ca fiind coloana „fetelor dansatoare”, primii arheologi au înclinat din cap și totuși astăzi concluzia unanimă este că fetele chiar dansează. Este dansul care menține învârteala pământului. Este momentul în care cei care au creat monumentul, au privit dansatoarele lui Dionysos, care local se numesc thyiades -menadele știute, care pe creasta muntelui Parnas (Parnassos), acolo în translucența unui aer primordial, invitau mișcarea divină să coboare pe pământ. Alte păreri spun că cele trei sunt fiicele lui Kekrops, primul rege mitic al Athinei (Atenei), care îi oferă lui Apollo favoritul său simbol; tripodul. Datorită inscripțiilor care se află la bază, se știe că monumentul este dedicat templului de către atenieni în jurul anului 330 î.e.n. (Î.H.)


Zeus a dorit să știe unde este centrul pământului, a trimis pe cei doi vulturi ca să afle, aceștia au plecat în sensuri opuse cu aceeași viteză, s-au întâlnit deasupra coastei muntelui Parnas, cu valea Pleistos mai jos. Zeus marchează locul aruncând o piatră deosebită. Oamenii vin mai târziu și-o decorează, astfel apare omphalos-ul; buricul pământului.

Dansul în vârful coloanei este insesizabil, așa cum și rotația pământului este insesizabilă, independent un inginer francez pe nume Gustave-Gaspard Coriolis descoperă în anii când colegii săi arheologi executau Marea excavație de la Delphi, forța și efectul care-i poartă numele. Dacă reciproca ar fi valabilă, atunci dansatoarele chiar nu dansează degeaba.


Dar nu prin asta monumentul iese în evidență, mișcarea brațelor, prin care unul din ele susține tripodul și celălalt își pregătește mișcarea dă aparența unei rotiri, prin asta cei care au creat monumentul au transmis mișcarea până astăzi.


Îmi amintesc clar și acum, fără să repet experiența, că învârtindu-mă când eram copil mic, până când amețeam, până când abia mă mai țineam pe picioare și aproape să cad, că, oprindu-mă brusc, simțeam cum pământul se rotește.
_________________

s-a consultat „Delphi Archaelogical Museum” de Rozina Kolonia,

reconstituirea de mai sus se află la pagina 61,

Athens, 2009.