Sfârșitul lumii

o molie de Peloponez

O fantă de lumină descoperită în ultima clipă, poate însemna de fapt sfârșitul lumii.
Colțul unde se înghesuie toate, toate capetele, în 90 de grade.
Și toate țipetele mulțimii,
devin repede fade.

În fapt, sfârșitul lumii este atunci când mori, iar Apocalipsa este pentru fiecare,
așa cum pentru fiecare văzul, auzul, mirosul, pipăitul... dispare.

Să mori atât de tânăr privind în jurul tău cum ceilalți,
la fel ca tine, mor.
Sfârșitul lumii.

O clipă am murit și eu... dar pentru mine sfârșitul lumii va fi altul.
Un alt Aergistal. 

 

A scrie un scenariu

În primul scenariu primit, după atâtea romane publicate, scriitorul trebuia doar să traverseze o conduită contractuală a producătorului, a celui care scotea filmul pe piață. Ești plătit să scrii, ești plătit să joci, felul acesta de transmitere a ideii nu se termină niciodată.

Atunci scriitorul a început să scrie. Prin lungi ocoluri, largi metafore, s-a întors de fapt de unde a plecat, la El. Atunci a început să scrie despre El, despre El însuși, despre felul în care El sau Eu împleteau aceeași cunună a vieții.

Atunci a început să scrie despre cum El scrie un scenariu și despre felul în care căutările se termină brusc, ca acele autostrăzi suspendate, dar lipsite de fonduri pentru a fi continuate. A început să scrie despre promisiuni, care devin lichide odată încheiate, devin strecurate, terminate, odată finalizate.

Un scenariu cum i s-a cerut lui nu se va termina niciodată, asta pentru că apariția unui elicopter sau a unei mașini de poliție nu era determinată, nici măcar un cataclism la scară mică nu era dorit, nici măcar o dragoste. Acel scriitor care scria un scenariu despre felul în care a fost angajat să scrie un scenariu părea o idee formidabilă, dar nu originală, nici măcar sustenabilă financiar, pentru că toată ideea se învârte în New-York și orașul ăsta este atât de scump, fiecare stradă, sau chiar fiecare clădire, închiriată sau cel puțin filmată îți înjumătățește bugetul.

Știați că „The Birdman” a plătit milioane bune pe cadrele luate pe Broadway?!
„I singing in the rain” este gratis la ceea ce se petrece acum. O gură de evacuare a unei stații de metrou costă milioane de dolari; Marilyn Monroe și-a prins fusta acolo... în aer cu brațele.

În final scenaristul nostru scrie despre cum a fost silit să scrie un scenariu, el scriitor fiind.
În ultima seară ca avanpremieră a predării scenariului vede un meci de tenis. În acel meci o jucătoare, obosită și accidentată își învinge adversara, toate acestea după un chin ce ține ore, după un meci sufocant datorat unei călduri musonice ajunsă în nordul Americii. Încheie într-un declin uman, într-un elogiu adus spartanilor de la Termopile, celor din Cruciade, din Războaiele Mondiale, din Aergistal !

După semnare, spre seară, are loc finala de la Toronto, dintre Halep și Bencic, prima ruptă-n-gură de o întindere musculară, urmată de crampe abdominale și de un joc haotic ce limita geniul de prostie doar de un fileu. Scriitorul își dă seama de propria prostie și încearcă să recupereze manuscrisul; târziu, prea târziu. Filmul va rula pe Marile Ecrane, în final un elicopter SMURD va ateriza pe terenul de tenis, din care un paramedic se va da joc fluturând în jurul capului o plantă, cu rădăcini cu tot, din care tenismena noastră va mușca cu putere, revine după plecarea fâlfâită a zburătoarei și bagă cinci ași unul după altul. O firmitură de gențiană a scăpat printre dinții carnivori ai jucătoarei, firimitura s-a strecurat în tușă, între firele de semnal ce alcătuiesc „challenge”-ul dorit de jucătoare.

Astăzi Canada, datorită unei clime asemănătoare Retezat-ului se luptă împotriva unei plante deosebit de amare, denumită Gențiană. Proteste populare au loc în fiecare oraș sudic, proteste asemănătoare protejării raccon-ului, vidrei sau castorului... etc.

Scriitorul a scris că nu-și asumă nici o răspundere.
În răstimp SMURD-ul, la întoarcere, a luat un pilot român de planor rătăcit în Gropelanda, recordul nu se poate omologa nefiind martori decât doi trei vikingi rătăciți de secole în aceeași zonă, care; la fel ca în cazul balonului ce a luat doar o persoană în timpul marelui naufragiu din secolul trecut...

Moartea prematură a unui tânăr viitor rege

o imagine de pe lacul Secu

Moartea vine pe caii cei mai trufași din lume; Albrecht Dürer, desenează caii cavalerilor ca fiind cei mai impetuoși, mai falnici sau chiar cei mai bine întreținuți din lume: Moartea —alături de Diavol, cutreieră lumea.

În vremuri demult apuse, regii mureau pe cai. În acele lupte, cavaleria alcătuia corpul de elită, iar regele reprezentatul principal. În mijlocul încleștărilor, calul și călărețul devenea un singur corp, de aceea, odată cu prăbușirea calului, călărețul putea fi strivit sau călcat, lovit de ceilalți: un rege pedestru, reprezenta victima cea mai sigură în fața altui călăreț.

King Richard:
A horse, a horse! My kingdom for a horse!
Catesby:
Withdraw, my lord; I'll help you to a horse.
King Richard:
Slave! I have set my life upon a cast,
And I will stand the hazard of the die.
Shakespeare — Richard The Third Act 5, scene 4, 7–10

—
Mai departe în trecut de Richard, voi pomeni de Cirus, de Cirus cel Tânăr, cel care a murit la 22 de ani în marea bătălie de la Cunaxa; în bătălia pe care Xenofon o descrie cu acuratețe, el însuși fiind participant.

Cirus a dorit domnia, el fiind principe persan, fiul lui Darius al II-lea și a prințesei Parysatis. Fratele său mai mare, Artaxerxe (al II-lea Memnon), deținea deja tronul. Cirus reclamă tronul prin faptul că el a fost primul născut din momentul când Darius -tatăl său, a devenit rege, fratele său mai mare s-a născut în timp ce Darius nu era rege.

De mic copil, Cirus a primit o educație aleasă, mai ales de la bunicul său med (din partea mamei), Astiage.

≪Aflînd cît de mult dorea băiatul să iasă la vînătoare, Astiage îl lăsă să plece împreună cu unchiul lui și dădu poruncă să fie escortat călare de mai mulți bărbați vîrstnici, care urmau să-l țină departe de locurile primejdioase și să-l ferească de amenințarea sălbăticiunilor. Cirus nu pregetă să-i întrebe de care fiare trebuia să se ferească.

[...]

Cirus lua aminte la tot ce se spunea. Într-o vreme, un cerb, trecu pe dinaintea lui ca o săgeată; uitînd de toate, băiatul o porni întins după el; ochii lui nu mai vedeau decît goana cerbului din față. Nu știu cum, pe cînd sărea un obstacol apărut în cale, calul lui Cirus se împiedică și căzu în genunchi, fiind cît pe ce să-și răstoarne călărețul; totuși, străduindu-se din răsputeri, Cirus izbuti să rămînă în șa, iar calul se ridică în picioare. Ajuns la loc deschis, băiatul ținti și doborî cerbul — o namilă de toată frumusețea. Cirus era în culmea bucuriei dar cum dădură de el, însoțitorii îl certaseră, arătîndu-i în ce primejdie se vîrîse, și amenințară că vor raporta.

Amărît, Cirus — care între timp descălecase — sta pe loc, fără să clintească. Iată însă că se aude un strigăt: ca mînat de duhuri, Cirus se aruncă din nou pe cal, vede un mistreț gonind din față drept asupra sa, dă pinteni, se repede în întîmpinarea fiarei, zvîrle sulița și i-o înfige drept între ochi, doborînd-o.

De astă dată îl certă și unchiul, văzîndu-i necugetarea; dar cu toată certa Cirus se rugă de el să-i dea voie să ducă bunicului jivinele doborîte. Se pare că unchiul i-ar fi obiectat:
     — Dacă află că te-ai ținut după ele în goana calului, bunicul tău n-are să te certe numai pe tine, ci și pe mine pentru că te-am scăpat din mînă...
≫ 

Xenofon, Educația lui Cirus, I.4

Peste mai puțin de zece ani, în mijlocul bătăliei de la Cunaxa,
≪ văzîndu-i pe greci [aliații și mercenarii săi, n.m] cum înving și pornesc în urmărirea trupelor din fața lor, Cirus abia se mai stăpînea de bucurie, iar cei din jur se grăbeau să-i cadă la picioare, ca înaintea unui rege.

[...]

Spre a nu-l lăsa să ajungă în spatele elinilor [este vorba de regele Artaxexe, inamicul său, n.m] (pe care, în acest caz ar fi însemnat să-i masacreze), Cirus porni în galop să-i țină calea și-l atacă cu cei șase sute de oameni ai săi, izbutind să înfrîngă trupele rînduite înaintea regelui și să pună pe fugă pe cei șase mii de oameni ai aceluia; se spune chiar că pe Artagerse, căpetenia lor, l-ar fi răpus cu propria mînă.

Cînd a început deruta, cei șase sute ai lui Cirus s-au răspîndit și ei în urmărirea fugarilor, lăsînd numai o mînă de oameni lîngă el, între care pe așa-numiții comeseni. Cu ei alături, iată că-l vede și-l recunoaște pe rege în mijlocul cetei lui. Nemaiputîndu-se stăpîni, Cirus exclamă: „L-am văzut!”, se năpustește într-acolo și-l izbește pe Artaxerxe în piept cu o lovitură atît de puternică încît —după spusele lui Ctesias, medicul regelui—îi străpunge platoșa. Ctesias spune chiar că l-ar fi vindecat pe Artaxerxe de această rană. Oricum, chiar în clipa aceea, o suliță azvîrlită cu putere, nu se știe de unde, îi pătrunde lui Cirus sub ochi. Pe dată se încinge o luptă înverșunată între rege și Cirus și între partizanii fiecăruia; Ctesias înșiră pe toți cei care au căzut de partea regelui; de partea cealaltă a căzut Cirus, iar peste trupul său au mai căzut opt dintre cei mai de seamă oameni ai săi.
[...]
≫

Xenofon, Expediția celor zece mii, I.8

Am citit deunăzi că un mare călăreț de bicicletă a fost dezmoștenit de accederea la tron. În felul meu scriu că ceea ce n-ar fi putut fi principe i s-a îndeplinit. Ba chiar am înțeles că acest prințișor este chiar fericit că i s-a luat o asemenea povară virtuală de pe umeri.
Ceea ce sigur nu a înțeles acest cavaler al bicicletei, este că în lipsa calului, crede că ar merita ceva mai bun. Dar nu, cel ce nu-și dorește calul, nu poate avea nimic princiar și asta pentru că atâția regi au murit în șa. Dintre ei, mulți foarte tineri. Și, ceea ce sigur nu știe acest prinț imatur este că un exhibiționism rutier nu poate înlocui asta, cu toate accidentele de bicicletă, și nici măcar un foc de tabără.

Lipsa educației nu ajută nici măcar pe cei care soarta le rezerva o viață mult mai bună decât celorlalți, să-i plângem așadar pe proști și pe cei ce se folosesc de acest avantaj.

________________________
Proză istorică greacă, Univers, 1970, pag. 364; pag. 316-318.

Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.

Fericitul Anaxarh - Anaxarchus

Sur Anaxarchus.
Douleur n’et [=est] point mal. 

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Anaxarchus sans faute ne commis
Par un tyrant à mourir condamné:
L’ors qu’il se veit dedans un mortier mis,
Et qu’on luy eut quelques cous ja donné,
Dit au bourreau, je ne suis estonné,
Frape plusfort, tu ne peux rien toucher
Sinon mon sac que je ne tiens point cher,
Aussi Dieu dit & sur tout il nous mande,
Que ne craignons ceux qui touchent la chair
Et sur l’esprit n’ont pouvoir ny commande

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Diogene Laertios - X, 58

Anaxarh, născut la Abdera,  a fost elevul lui Diogenes din Smyrna, iar acesta al lui Metrodoros din Chios, care declara că nu știe nimic, nici chiar faptul că nu știe nimic. La rîndul său, Metrodoros a fost elevul lui Nessa din Chios, deși unii spun că a fost instruit de Democrit.

Anaxarh l-a însoțit în campanie pe Alexandru și era în floarea vîrstei în timpul celei de-a o sută zecea olimpiade. Și-a făcut un dușman din Nicocreon, tiranul din Cypru. Odată, la un banchet, fiind întrebat de Alexandru cum îi place serbarea, se spune că a răspuns: „Totul e minunat, o rege; un singur lucru lipsește, că nu s-a adus la masă capul unui satrap.” Era o aluzie la Nicocreon, pe care acesta n-a uitat-o niciodată.

După moartea regelui, Anaxarh fu silit, în timp ce naviga, să debarce împotriva voinței sale în Cypru. Nicocreon îl prinse și, punîndu-l într-o piuă, porunci să fie pisat cu pisăloage de fier pînă ce va muri; dar el, bătîndu-și joc de pedeapsă, pronunță binecunoscutele cuvinte:

„Zdrobește sacul care îl conține pe Anaxarh; căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi.”

Se spune că-n momentul cînd Nicocreon a dat poruncă să i se taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în obraz. Iată ce am scris despre el:

     Dă-i, Nicocreon, dă-i zdravăn, pisează, că... sacul primește,
           Trage-i de zor; căci la Zeus oaspe-i de mult Anaxarh.
     Însă pe tine ca lîna te-o trage darac Persefona,
           Vorba aceasta spunînd: „Piei, morar ticălos!”

Pentru lipsa sa de suferință și modestia lui în viață a fost numit „Fericitul”. Avea putința de a face pe oricine să fie cumpătat în felul cel mai ușor posibil. Astfel, a izbutit să-l întoarcă pe Alexandru de la gîndul că era zeu: văzînd cum îi curgea sîngele dintr-o rană pe care o căpătase, își întinse degetul spre el și-i spuse:

Vezi, e sînge, nu sucul ce curge în vinele zeilor.

Plutarh ne informează că acestea le-a spus Alexandru însuși către prietenii săi. Cu alt prilej, bînd în sănătatea lui Alexandru, ridică paharul și spuse:

Unu-ntre zei va fi rănit de mîini muritoare.

Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.301.

Fata care citește

Palaestra, Olympia, Greece

În moartea eleganței, o postare veche (http://scorchfield.blogspot.ro/2011/05/moartea-elegantei.html) discutam genul prin care privim imaginea; prin feminin, sau prin masculin.

Luat de valul hermeneuticii, am uitat să pomenesc de fata care citea cartea, fata pe care am întâlnit-o după mulți ani la Olympia din nou.

Turismul de masă este asemenea unui export de vite.
Rareori vezi desprinzându-se din grup oaia neagră.
Un ghid ciripește asemeni unui profesor orb, iar în jurul său, oameni se plictisesc de moarte, nu toți, este adevărat, dar aproape toți îl urmează.

Mai târziu, dacă o cauți, o vezi găsi pe fata care citea cartea. Desprinsă din grup, poate neinteresată de arheologie, de mit, fata citește povestea sa preferată cu dragoni, poate cu vampiri, poate cu mașini de lux, dar asta deja nu mai contează.

Dacă totuși contează ceva, este prezența. Și fata care citește cartea este întrecută de fata care face poze. Oooo! dar asta este altă poveste, așa cum scrie Herodot.

Nu pierdeți tot timpul privind pietrele, tablourile sau sculpturile, treptele de marmură sau luminile; priviți vă rog și oamenii care privesc la ele, la cele pomenite. Fără să vreți, veți beneficia de o încărcătură dublă, când părăsiți locul, greutatea spirituală vă va da dureri de cap. Eu așa am pățit, dar nu toți trebuie să-mi dea dreptate, doar eu îmi dau cu părerea.

Arcul unei căderi

Homoptera - după furtună

≪Se întrebase deseori în ce chip și în ce împrejurare își va afla moartea: oare un foc de archebuză îl va lăsa sfârtecat, însângerat, purtat falnic pe rămășițele unei lăncii spaniole, regretat de principi și plâns de camarazii lui de arme și, în sfârșit, îngropat sub o grăitoare inscripție latinească lângă zidul unei biserici; sau va primi o lovitură de spadă în cinstea unei doamne, sau vreun cuțit pe o străduță întunecoasă; oare va da peste el o nouă molimă de vărat, așa ca odinioară; sau poate, după ce-o trece de șaizeci de ani, îl va lovi damblaua, într-un castel unde își va fi găsit o slujbă de scutier ca să-și țină zilele până la sfârșit.

Pe vremuri, lovit de friguri și clănțănind pe un pat nenorocit într-un han din Roma, la doi pași de Panteon, se mângâiase cu faptul că avea să crape în țara aceea a frigurilor gândindu-se că, la urma urmei morții sunt aici într-o tovărășie mai bună ca aiurea; iar bolțile pe care le zărea pe gemulețul său le acoperise cu vulturi, cu fascii răsturnate, cu veterani înlăcrimați, cu făclii luminând funeraliile unui împărat ce nu era el însuși, ci un fel de om de seamă nemuritor în care se afla și ceva din el însuși.

Prin dangătul de clopot al frigurilor i se părea că aude sunete tânguitoare de fluier și de trâmbițe vestind lumii săvârșirea din viață a principelui; simțite chiar în trupul său văpaia ce-l mistuie pe viteaz și-l duce în ceruri.

Moartea și îngropăciunea aceea închipuită au fost adevăratul său sfârșit, adevărata sa înmormântare. S-a stins în timpul unei expediții pentru dobândirea de furaje, în cursul căreia călărașii lui se străduiseră să cucerească o șură prost păzită, la doi pași de zidurile cetății; calul lui Henri-Maximilien sforăia vesel pe pământul căptușit cu iarbă pârjolită; după străzile întunecoase și bătute de vânt ale Sienei, răcoarea lunii lui februarie pe costișele însorite ale dealului era plăcută. Un atac neprevăzut al oastei imperiale a pus pe fugă ceata, care a făcut stânga-împrejur îndreptându-se către ziduri; Henri-Maximilien și-a urmărit oștenii răcnind tot timpul înjurături. Un glonte l-a lovit în umăr; a căzut izbindu-se cu capul de o piatră. A apucat să simtă izbitura, dar nu și moartea.

Calul, despovărat, s-a învârtit pe câmp, unde un spaniol l-a prins și l-a dus apoi în trap mărunt în tabăra crăiască. Doi sau trei oșteni și-au împărțit armele și zdrențele răposatului. În buzunarul cazacei avea un manuscris; Stema trupului femeiesc; culegerea aceea de poezioare vesele și duioase de pe urma cărora nădăjduia să dobândească un pic de glorie, sau măcar o oarecare trecere la femei, a ajuns în fundul șanțului, îngropată împreună cu el sub câteva lopeți de țărână.

O deviză pe care de bine, de rău o săpase în cinstea Signorei Piccolomini s-a mai deslușit încă multă vreme pe ghizdurile fântânii Fontebranda.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.114-115.

Gabriel García Márquez - R.I.P. în Memoria Focului

Gabriel García Márquez cu un ochi tânăr și-altul vânăt

≪
1982 / Stockholm
Romacierul Gabriel García Márquez primește
Premiul Nobel și vorbește despre pămînturile noastre
condamnate la un veac de singurătate

... Îndrăznesc să cred că realitatea aceasta ieșită din comun și nu numai expresia ei literară a meritat anul acesta atenția Academiei Suedeze de Litere. Este o realitate care nu există doar pe hîrtie, ci trăiește alături de noi și ne determină fiecare clipă a nenumăratelor noastre morți cotidiene, alimentînd un izvor nesecat de creație, plin de nefericire și de frumusețe, din care columbianul acesta rătăcitor și nostalgic nu este decît o cifră ajutată de soartă. Poeți și cerșetori, muzicanți și profeți, luptători și nemernici, toți fiii acestei realități fără pereche a trebuit să-i cerem foarte puțin imaginației, pentru că cea mai mare provocare a fost pentru noi insuficiența resurselor convenționale pentru a ne face credibilă viața.

Aceasta este, prieteni, miezul singurătății noastre.

... Interpretarea realității noastre cu scheme străine ne face doar să fim încă și mai neînțeleși, tot mai puțin liberi, mereu mai solitari... Nu : violența și durerea nemăsurată a istoriei noastre sînt rezultatul nedreptăților seculare și al amărăciunilor fără sfîrșit, și nu o fabulație urzită la trei mii de leghe de casele noastre. Și totuși mulți conducători și gînditori politici europeni au crezut asta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereții, de parcă n-ar fi cu putință un alt destin decît acela de a trăi la cheremul celor doi mari stăpîni ai lumii.

Aceasta este, prieteni, măsura singurătății noastre...
 ≫

din Memoria Focului de Eduardo Galeano, ed. Politică,1988, pag.656;
text apărut și în Luceafărul nr.1, ianuarie 1983, Singurătatea Americii Latine, discurs cu ocazia înmînării Premiului Nobel.

- cele trei sublinieri în bold îmi aparțin.

Suprarealism și revoluție

Le sang païen revient ! L'Esprit est proche, pourquoi Christ ne m'aide-t-il pas, en donnant à mon âme noblesse et liberté. Hélas ! l'Évangile a passé ! l'Évangile ! l'Évangile.

J'attends Dieu avec gourmandise. Je suis de race inférieure de toute éternité.

Me voici sur la plage armoricaine. Que les villes s'allument dans le soir. Ma journée est faite ; je quitte l'Europe. L'air marin brûlera mes poumons ; les climats perdus me tanneront. Nager, broyer l'herbe, chasser, fumer surtout ; boire des liqueurs fortes comme du métal bouillant, — comme faisaient ces chers ancêtres autour des feux.

Je reviendrai, avec des membres de fer, la peau sombre, l'œil furieux : sur mon masque, on me jugera d'une race forte. J'aurai de l'or : je serai oisif et brutal. Les femmes soignent ces féroces infirmes retour des pays chauds. Je serai mêlé aux affaires politiques. Sauvé.

Maintenant je suis maudit, j'ai horreur de la patrie. Le meilleur, c'est un sommeil bien ivre, sur la grève.

http://abardel.free.fr/tout_rimbaud/une_saison_en_enfer.htm  

Sîngele păgîn revine. Spiritul e-aproape, de ce nu mă ajută Cristos, dând sufletului meu noblețe și libertate? Vai! Evanghelia s-a dus! Evanghelia! Evanghelia!

Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie. Sunt prost din vecii vecilor.

Iată-mă pe plaja armoricană. Aprindă-se orașele în seară! Ziua mea s-a sfârșit; părăsesc Europa. Aerul mării îmi va arde plămânii; îndepărtatele climate mă vor tăbăci. Să înot, să strivesc iarba, să vânez, să fumez mai ales; să beau licori tari ca metalul în clocot -cum făceau strămoșii aceia dragi în jurul focurilor.

Mă voi întoarce cu brațele și picioarele de fier, cu pielea întunecată, cu privirile furioase: sub mască, mă vor socoti dintr-un neam puternic. Voi avea aur; voi fi trândav și brutal. Femeile îi îngrijesc pe-acești feroci infirmi întorși din țările calde. Mă voi amesteca în treburile politice. Mântuit.

Acum sunt blestemat, mi-e scârbă de patrie. Mai bine să dorm, beat mort, pe țărmul mării.

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, ed. Paralela 45, 2008, pag.13.

Nu-i corect ce fac, decupez doar propoziții care-mi convin din Omul revoltat de Albert Camus, o fac cu bună știință, cu rea conștiință.

„Abia, dacă va fi vorba aici de Rimbaud. Despre el, s-a spus totul, și încă ceva pe deasupra, din nefericire.
[...]
Rimbaud a fost zeificat pentru că a renunțat la geniul său, ca și cum renunțarea ar presupune o virtute umană.
[...]
În momentul în care, purtînd în adîncul său iluminarea și infernul, insultînd și slăvind frumusețea, el face dintr-o contradicție ireductibilă un cîntec dublu și alternant, în acest moment el este poetul revoltei, și cel mai mare.
[...]
Tăcerea lui Rimbaud nu este pentru el un nou mod  de a se revolta.
[...]
Abisinia măcar este o mînăstire, Christos a fost acela care a închis gura lui Rimbaud?
[...]
Acesta să fie eroul mitic propus atîtor tineri bărbați care, ei, nu scuipă asupra lumii... 
[...]
...putea fi , într-adevăr, întrezărit în opera sa, dar sub forma ultimei renunțări. „Cel mai bun, un somn complet beat, pe plajă.”
[...]
Tăcerea lui Rimbaud pregătește și tăcerea Imperiului care planează deasupra spiritelor resemnate cu orice, în afară de luptă.
[...]
Apocalipsul crimei, așa cum este el este întruchipat de Rimbaud în prințul care își ucide neîncetat supușii, îndelungul desfrîu sînt temele revoltate pe care le vor regăsi suprarealiștii.
[...]
Suprarealismul, într-adevăr, la capătul acestei mari mișcări de revoltă, nu e semnificativ decît pentru că el a încercat să-l continue pe singurul Rimbaud care merită afecțiunea.
[...]
Din toate aceste motive, decît să repetăm comentariile interminabile care se fac în jurul operei lui Rimbaud, pare de preferat să-l regăsim și să-l urmărim la moștenitorii lui.”

Albert Camus, Omul revoltat, ed. Sophia, 1994, pag.100-103.

This is the end
Beautiful friend
This is the end
My only friend, the end 
Of our elaborate plans, the end 
Of everything that stands, the end 
No safety or surprise, the end 
I'll never look into your eyes...again

Jim Morrison

http://www.lyricsfreak.com/d/doors/the+end_20042686.html

În apropiere de Akropolis, Athina, sunt vestigii de peste 2000 de ani la tot pasul, se văd din locuințe

La sfârșitul slujbei a început ploaia, încet. Preotul ne-a convins prima dată că am avut nemurirea la degetul mic, dar Adam și Eva ne-au cam tras-o. Mai departe ne-a convins că sufletul este de fapt nemuritor. În toate aceste convingeri n-a uitat o clipă de judecata ce are să vină; judecată de care au avut parte și Adam și Eva. Diferența este că acești părinți strămoșești ai noștri erau în viață când au primit judecata.

Lângă mine, cu un pas în față, o doamnă pensionară era vizibil prinsă de Parkinson, tremurul capului, lateral, dintr-o parte în alta, pornea la câteva minute, uneori se repeta brusc după câteva secunde. Am fost atent, prea atent; de fiecare dată când preotul îl aducea pe Dumnezeu în fața noastră, doamna se pornea.

Sicriul a fost purtat pe un catafalc cu roți de bicicletă.

Mormântul era bine strecurat printre alte morminte. Cioclii au avut parte de o adevărată cursă cu obstacole, a vreo zece morminte zidite și acoperite cu plăci de beton, peste care sicriul a executat un impecabil off-road. La sfârșit, a fost o oarecare nedumerire în care sicriul trebuia pus oarecum deoparte - până cioclii să se poată repoziționa pentru a-l așeza perfect în poziția gropii, a fost o adevărată artă ca să nu-l lase jos.

Ploua bine când am plecat. Lumânările nu s-au putut aprinde deloc, vântul n-a încetat să bată o clipă.

Alain Resnais - in memoriam

Arta este o profilaxie a războiului.
Felul în care artiștii provoacă, ar trebui să ducă la inutilitatea violenței.
Lucrurile nu stau chiar așa, moartea poartă întreaga vină.
Fragilitatea omului în fața morții n-are legătură cu violența.
Ceea ce supraviețuiește este chiar arta.
Cam atât a făcut și Alain Resnais.

Rânduri vii din cărți moarte

Woman who sees the Danube (!), Budapesta-2011

Claude Lévi-Strauss:

≪Unele societăți își lasă morții să se odihnească. În schimbul unor omagii periodice aceștia nu-i vor tulbura pe vii. Dacă vor reveni să-i vadă, o vor face la intervale și în împrejurări prevăzute dinainte. Vizita va fi binefăcătoare, protecția morților garantînd succesiunea regulată a anotimpurilor, rodul grădinilor și al femeilor. Totul se petrece ca și cum s-ar fi încheiat un contract între morți și vii. În schimbul cultului -rezonabil- care le închinat, morții vor rămîne unde sînt, iar întîlnirile temporare dintre cele două grupuri vor sta întotdeauna sub semnul grijii pentru interesele celor în viață.

O temă folclorică universală exprimă bine această formulă : este cea a mortului recunoscător.

Un erou bogat răscumpără un cadavru de la creditorii acestuia care se opun înmormîntării lui și dă mortului un loc de veci. Acesta îi apare în vis, promițînd să-i asigure succesul în viață, cu condiția, însă, de a împărți echitabil cu el avantajele obținute. Și într-adevăr eroul ajunge să cîștige repede dragostea unei prințese pe care o scapă din multe primejdii ajutat de protectorul său supra natural. Va trebui oare să o împartă cu mortul? Principesa însă e jumătate femeie, jumătate dragon sau șarpe. Mortul își revendică dreptul. Eroul se supune. Satisfăcut de această loialitate mortul se mulțumește cu partea primejdioasă a femeii, pe care și-o ia, lăsînd eroului o soție umanizată.

Acestei concepții i se opune o alta, ilustrată și ea de o temă folclorică pe care aș fi tentat să o numesc a cavalerului îndrăzneț. Aici eroul nu mai e bogat. Singura lui avere constă într-un bob de grîu pe care, prin viclenie, reușește să-l schimbe pe un cocoș, cocoșul pe un porc, porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prințesă vie. Vedem deci că aici mortul devine obiect, nu subiect. Nu un partener cu care poți trata, ci un instrument folosit într-o speculație în care minciuna și șiretlicul își au locul. Unele societăți au față de morții lor atitudini de acest tip. Le refuză odihna, îi mobilizează - uneori în adevăratul înțeles al cuvîntului - ca în canibalism și necrofagie, ambele bazate pe ambiția de a-și însuși virtuțiile și puterile defunctului. Alteori, simbolic, în societățile angajate în rivalități de prestigiu în care participanții trebuie să cheme în permanență, dacă mă pot exprima astfel, morții în ajutor, căutînd să-și justifice prerogativele prin invocări de strămoși și tot felul de falsuri genealogice. Mai mult decît altele, aceste societăți se simt tulburate de morții de care abuzează. Ele cred că aceștia le pot plăti cu aceeași monedă persecutările la care sînt supuși, că vor fi cu atît mai pretențioși și mai arțăgoși cu cît cei în viață vor profita mai mult de pe urma lor. Dar, fie că e vorba de o împărțire echitabilă, ca în primul caz, fie de o speculație fără limite, ca în al doilea, ideea dominantă este aceea că în raporturile dintre morți și vii împărțirea pe din două este inevitabilă.≫

C. Levi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.239-240.

Accidentul de ski

...ficțiunea măsii !

Eu mă mir, voi vă mirați?

Despre accidentul de schi de acum aproape o lună știe toată lumea. Veștile s-au suprapus cu zvonurile sau chiar cu minciunile.
O istorie nebănuită se născu repede din cauza unui accident de schi, ori nu asta așteaptă toată lumea?

Undeva în Vest, o echipă de cercetători inventară un aparat bazat pe infrasunete, prin care se detecta orice destructurare atomică a unui material supus unor șocuri imediate. Casca schiorului accidentat a făcut obiectul unui adevăr al acestui aparat.
Harpa este sistemul geostaționar compus din șaisprezece sateliți staționari deasupra pământului care gestionează vitezele corpurilor ce au viteze mai mari de 50 km/h. Din start omul, umbra sa văzută din satelit, a fost principial considerată obiect. Schiorul cu pricina nu a fost înregistrat deloc ca fiind purtător de vector cu o elongație tradusă de peste 50 km/h.

Din cauza acestui accident bizar, echipe de chirurgi și interniști din întreaga lume și-au dat cu părerea asupra acestui caz. Aparent nu exista nici o vină. Chiar și judecătorii de instrucție din arondismentul respectiv au refuzat în final să dea o vină clară cuiva, fie persoană, fie instituție sau firmă privată. Era vorba de un cumul de evenimente, și într-o conferință de presă, cineva a pomenit de lebăda neagră a lui Taleb, iar un călugăr iezuit prezent a râs.

Permanent  tabloidele emiteau noi știri despre soarta accidentalului și n-ar fi făcut asta, dacă persoana în cauză nu ar fi o celebritate. Din această celebritate s-au născut pe rând; frustrarea familiei, minciuna reporterilor, neputința medicilor, atitudinea celorlalți. Nici nu mai contează ordinea.

În momentul în care schiorul a putut fi transport, inconștient fiind, doctorii au luat decizia de-al muta într-o locație secretă. Familia a fost de acord. Locul a fost ales undeva în Nord, în preajma unui fiord. Și ca o răzbunare împotriva jurnaliștilor ce nu dădeau pace spitalului, asemeni unor lupi, medicii au adus un alt pacient în camera unde fusese schiorul. A fost adus un pacient din Sud.

Când unul dintre jurnaliști a reușit să ajungă în salonul respectiv, travestit într-o infirmieră, acesta a dat alarma media și ca niciodată, la ușile spitalului s-a îngrămădit lumea. Toți puneau întrebări despre schiorul care nu mai era de găsit. Purtătorul de cuvânt al spitalului a liniștit lumea spunând că pacientul a fost transportat undeva în Vest, poate chiar peste Ocean. Deruta creată de veste nu a reușit să-mprăștie imediat toate carele de reportaj din curtea spitalului, în câteva zile totuși, liniștea de dinainte reveni subtil. Și clădirea spitalului apărea ca de obicei sumbră și anonimă.

Doi reporteri mai glumeți, doriră totuși să știe cine este personajul anonim ce a luat locul schiorului și asta poate numai din dorința de a mai scrie cu ironie un nou articol. Astfel au aflat că bătrânelul venea din Sud de lângă orașul ce străjuia vărsarea marelui fluviu. Era printre puținii eroi ce mai trăiau, trecuse prin războiului mondial fiind pilot. Suferea de o aritmie gravă cumulată cu o tensiune intracraniană crescută a cărei cauză se dovedea a fi necunoscută încă.

Astfel reporterii au dat fuga acasă la el și cu acordul nepoților au reușit să cotrobăie podul și să găsească documente inedite din timpul războiului, ba chiar caiete întregi scrise de acesta, reprezentând o memorialistică ce aducea mai mult a un tratat de filosofie. Publicare unor fragmente au stârnit emoții în rândul publicului.

Așadar ne întoarcem din nou la spitalul cu pricina, unde zilele aglomerate și lipsa locurilor de parcare revin, unde întrebările sunt la ordinea zilei. Se dorește un interviu în direct, se fac presiuni mediatice, se amenajează un studio la etajul cinci, foarte aproape de salonul pacientului, devenit acum celebru.

Bătrânelul poate răspunde în direct, în capul oaselor, în pat, sprijinit de spate...

„Binele, ca opoziție față de rău, ne surprinde numai în momentul în care ne cuprinde; de aceea restul celorlalte, ca plăcerea, dorința ... parvin repede, confuzia fiind totală.
În lipsa Binelui ar trebui să fie Răul, dar nu este nimic, este doar plictiseala și monotonia; Răul de care vorbim tot timpul este o sfidare, căci el de fapt nu există și faptul că-l inventăm este o dovadă a neputinței noastre de a face Bine.
Răul acela nevăzut și greu, ce ne bântuie, ce ne doboară de fiecare dată, este vidul...”

Astfel s-au născut o serie de emisiuni, ce au grupat veștile dintr-o lume demult apusă, cunoscută doar pentru foarte puțini. Moșul a ajuns celebru.

Undeva în Nord, schiorul a murit într-o primăvară. Lumea l-a uitat, familia nu, și dorința ei a fost doar în privința venirii unor vremuri în care vreunul dintre nepoți, dacă vor fi, să-i povestească viața, așa cum el la rândul său a aflat-o de la părinții lui.

Unii oameni mor pentru a deveni celebri, alții suferind de această boală pe parcursul vieții mor într-un mare anonimat. De fapt pentru fiecare merită scrisă o carte, pomenit într-un loc, la o dată, cândva, tot timpul.
Eu din Est vă scriu aceste rânduri.

La naissance de l'Univers (et sa mort)

La naissance de l'Univers (et sa mort) de einstein-rosen-podolsky  

Vărul meu de pe Lună (un rus drag mie) mi-a trimis următoarea:
≪At a recent Google Zeitgeist conference, Stephen Hawking boldly pronounced that "philosophy is dead".≫ 

N-am avut aer să respir citind asta.
Astăzi am avut meci de handbal la Jimbolia, am intrat în vrie, parcă jucam eu. Eu cel din tribună care filmează, care înregistrează aidoma unui om gelos ce urmărește evenimentele la care el nu mai poate participa. Neputința este o artă ce se respiră greu. Epicur a inventat-o sau cel puțin a elaborat-o la rang de artă. Stephen Hawking știe că universul pe care îl știm toți așa cum este nu va muri odată cu el, în schimb bănuie că filosofia respiră greu. Ori tocmai aici este arta.

Hai să facem schimbul de tinereți și să vedem dacă filosofia moare, hai să facem schimbul de averi și să vedem că banul este ochiul dracului. Sunt momente, pe care eu însumi le-am trăit într-un eroism declarat, că dacă eu mor, atunci să moară toți. Mor toți așa este, când mori, și ceilalți de lângă tine au murit, pentru că tu nu-i mai percepi. „Esse est percipi”, Berkeley nu bătea câmpii degeaba.

Astăzi mi-am dat seama de neputința mea și felul în care mi-a dat seama m-a făcut să mă întorc la ideea că „universul moare”. Nu moare nici universul și nici filosofia, moare felul în care noi mai putem, unii pe ultima sută de metri -gâfâită, să se bage în seamă. Știu că-mi vine și mie rândul, altruismul ăsta nu mă face mai bun. Aș vrea să gâfâi o eternitate și ea- eternitatea să fie amanta mea.

De ce scriu rândurile aste? pentru simplu motiv, că dacă inima mai palpită, dacă mai transpiri și dacă te strâng chiloții, atunci nimeni nu moare, în acea clipă, în felul trăit, mai trăiești o mie. Este greu să le numeri, pe aceste clipe, dar vă asigur că sunt o mie în plus. Face bine la inimă datorită adrenalinei.

Să vedeți ce arbitru au avut astăzi fetele:

Atenție, încă mai respir!

Rușinea de a muri - 2 similitudini

 

Închiderea orizontului

„Privirea îi căzu pe ultimul etaj al casei de lîngă carieră.
Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neașteptate, ca o lumină care ţîşneşte în întuneric; un om — atit de subţire şi de şters la distanța şi la înălțimea aceea — se plecă brusc în afară, aruncîndu-şi braţele înainte.
Cine putea să fie ?
Un prieten ?
Un suflet bun ?
Un om care participa la nenorocirea lui ?
Cineva care voia să-l ajute ?
Era unul singur ? Erau toţi ?
Mai exista acolo un ajutor ?
Existau obiecții care nu fuseseră încă ridicate ?
Firește că da. Logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să trăiască.
Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată ?
Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată ?
K. îşi ridică mîinile și-și răschira degetele. Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gît, pe cînd celălalt îi înfipse cuțitul adînc în inimă şi i-l răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecați peste faţa lui, cum priveau deznodămîntul, obraz lîngă obraz.
— Ca un cîine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.”

Kakfa, Procesul, ultimele rânduri.

„De cele mai multe ori nu se intentează nici un proces, iar despre arestare nu se dă nici o informație oficială.
Oamenii dispar pur și simplu, și de fiecare dată noaptea.
Numele individului în cauză dispare din toate documentele, toate referirile la ce a făcut sau i s-a întîmplat în viață sînt șterse, anulate, ca și cum omul nu ar fi existat niciodată. Despre aceștia se zice că au fost vaporizați.
Un fel de isterie îl cuprinse pe Winston la asemenea gînduri. Prinse a scrie grăbit, cu litere mici și încîrligate:

     mă vor împușca nu-mi pasă mă vor împușca
      îmi vor trage în ceafă mi-e totuna jos marele frate
      întotdeauna împușcă în ceafă nu-mi pasă jos marele frate

Încolțit de rușine, se sprijini în speteaza scaunului și lăsă tocul pe masă. Însă în clipa următoare sări ca ars. Cineva bătea la ușă.
Așa de repede! Încremeni locului ...”

Orwell, 1984, sfârșitul capitolului I din partea I

Bruce Lee - The Art of Dying - Video

Rămas bun

În Pireas, foarte aproape de vechiul port, acum un minunat golf ce aproape că se închide singur, Zea Marina, se află Muzeul de Arheologie. Strada urcă puţin şi traversează o colină, pe partea cealaltă se vede foarte bine portul nou. Înainte de coamă, pe dreapta, după ruinele Teatrului Antic din Zea se află intrarea. Pe lângă alte colecţii valoroase, întâlnim la parter, stelele funerare. Acestea sunt datate din secolele 5-4 î.e.n. (î.Hr.).

Nu ştim multe despre personajele care apar pe aceste stele, dar ele îşi iau rămas bun. Figurile tuturor personajelor sunt extrem de expresive. Privirile se încrucişează, mâinile pornesc din inimă și nu vorbesc, nu se aude nimic, împietrirea lor ține mai mult de conduită decât de viață. Am avut impresia că vor să calce pământul, să meargă înainte, dar era imposibil, când toate s-au stabilit deja, când zeii și-au întors privirea nu mai poți merge înainte, vei fi doar întâmpinat și când va veni vremea te vei retrage.

Îi ghicești pe cei morți, artistul a știut bine să-i așeze, a știut bine să-i reliefeze; doar se știe că ce vine de la stânga nu-i bun, așa era o prezumție antică. Apoi ultima sclipire, ultima privire: este semnul împăcării. Oare așa să fii fost? Să poți să te împaci așa de repede? Tu cu Moartea ta? Acum mi se pare imposibil.

Singurătatea unei morți previzionate

Moartea eroului

Eroul căzut la pământ are dreptul la ultima sa umanizare, prin asta acesta apare fără armură, fără coif; eroul trebuie recunoscut. Este ultimul său prilej -al eroului, de-a da ultimul salut celor alături de el, cât și celor împotriva cărora luptă. La mormântul său, toți, fie ei prieteni, fie inamici, își vor dezgoli capetele sau chiar vor veni neînarmați, este momentul în care răzbunarea este învinsă de pietate, sau în cazul celorlalți, respectul acoperă orice ură. Sau de fapt nu este așa, și oamenii, nu numai că au uitat zeii, dar au uitat și eroii.

Pentru o spiritualitate universală

≪În acele vremuri depărtate, cînd problemele spiritului aveau tot atâta importanță ca și cele lumești, integrarea popoarelor era însoțită, firește, de o integrare armonioasă a credințelor, în care toleranța și respectul tuturor ideologiilor jucau un rol esențial. Dorința de a impune o gîndire unică, fie ea elevată, va fi resimțită doar mai tîrziu, cu excepția perioadei eretice a domniei lui Amenofis al IV-lea, eretică din pricina violenței și intoleranței sale.≫ 

Claire Lalouette *

Îl priviră ca și cum tinerețea fugise de pe chipul acestui bărbat. Așa nebărbierit, cu părul netuns, individul avea vreo cincizeci de ani și-un pic. Legiștii au bănuit prima dată că s-a sinucis, apoi că a avut loc o luptă -semne erau peste tot, pe urmă că s-a automutilat singur, dar că a fost cel puțin încă o persoană -erau evidențe. Cel puțin a fost prins, cel mult că era mort, se putea răsufla ușurat, încă o misiune îndeplinită... poliție fericită!


Văduva a cerut să fie prezentabil, altfel cere custodia cadavrului și polițiștii ăștia, împreună cu cei de la medicina legală, l-au făcut asemeni unui faraon ce pășește în viața veșnică, la fel de tânăr ca fiul său. Așa a și fost de fapt, căci după toată lucrarea, omul căutat de toată lumea era cu mult mai tânăr, cam cu vreo cincisprezece ani, dacă nu douăzeci.


Cine era de fapt acest faraon în mijlocul unei societăți super-tehnologizate și de ce era atât de vânat?
Un individ prea-bogat pe care nevasta îl mâna la baie să se tundă, să se bărbierească, dar el în refuzul său a ajuns la concluzia că tocmai cu cât părul capilar și facial îi creștea cu atât înțelegea mai bine toate hățișurile și labirinturile lumii în care se născuse. Așa a pus la cale crima, dar pentru asta și pentru a nu fi bănuit de nimeni trebuia constant să se radă și asta îi inducea o stare de uitare. Stare care se atenua odată cu trecerea timpului și a lipsei de lamă. Și pentru a ajunge la adevărata înțelepciune a trebuit să fugă, să se depărteze și să se ascundă, toate acestea pentru ca părul său să-i trezească adevărata înțelepciune.


Care era de fapt adevărata înțelepciune? Sub ce faptă ar trebui dovedită aceasta?
Atunci îl îmboldi crima, dorința de-a avea dreptate, de-a desăvârși prin asta totul, de-a șterge totul.
Toate se reduc la promisiune, și cui poți face o promisiune? pe care dacă o respecți și o duci la capăt, în partea cealaltă, doamna te va primi cum se cuvine. De aceea alese doamna ca fiind Moartea și sinuciderea sa dovedea că se poate, că poți să înșeli statul, soția, amanta, prietenii (sau invers -prietenii, amanta) și mai departe să devii mult mai deștept prin asta.


Atunci când cei de la Incinerator o întrebară pe soție dacă dorește (ea având toate drepturile) să îl mai învie încă o dată; ea spuse că ar merge de trei ori, dar el (cel ce devenise preaînțelept), era la a șaptea oară, așa că dorește să devină văduvă cu drepturi depline și apăsă pe buton.


P.S. motto-ul este de inducere în eroare, dacă vreți!


* Claire Lalouette, Civilizația Egiptului antic, ed. Meridiane, 1987, pag.145.

Death in the afternoon

Pentru o moarte frumoasă într-o după-amiază de vară ce tocmai începe, vă recomand o parte absint (un deț -nu cu vârf) și un vin spumant ieftin (absintul oricum bate tot). Într-un pahar mediu de vin roșu (65 cl) se pun trei-patru cuburi de gheață, apoi se toarnă dețul verde de absint după care spumantul până sus. Astfel vă veți răcori cu o minunată halucinogenă. Eu încep, cred că astăzi nu ne mai vedem.

Pentru cei care nu cred în minuni, trebuie să amintesc că absintul are alcool  de 55% și spumantul trece de 12%, restul vine de la sine.