Plecarea sau neputința de a mai sta

≪- Nu, prietene; mă lepăd dinaintea de orice ar putea sfâșia și mai tare trupul bisericii. Admit că Dumnezeu stăpânește atotputernic în lumea duhurilor, dar noi suntem aici, în lumea trupurilor. Și pe acest pământ pe care a pășit, cum oare L-am văzut, dacă nu în chip de copil nevinovat culcat în paie, asemenea pruncilor ce zăceau pe zăpadă în satele noastre pustiite de oștile Regelui, în chip de vagabond ce nu avea nici măcar o piatră pe care să-și pună capul, în chip de osândit, spânzurat la o răscruce, întrebându-se și el ca și noi de ce oare l-o fi părăsit Dumnezeu? Fiecare în parte suntem foarte slabi, dar gândul că El e și mai neputincios, și mai descurajat, că noi trebuie să-L zămislim și să-L salvăm în ființele omenești este o mângâiere... Iartă-mă, spuse el tușind. Ți-am ținut predica pe care n-o mai pot ține în amvon.≫ *

Valea adâncă a Nedei

„Al doilea fluviu care are tot atâtea ocoluri ar fi Neda. La o distanță de douăsprezece stadii mai sus de Neda există băi calde și nu prea departe de aceste băi, Lymaxul se varsă în Neda. La confluența acestora se înalță un sanctuar al Eurynomei, care se bucură de cinstire din vremuri îndepărtate. Acest sanctuar este greu accesibil din cauza locului abrupt în care este așezat și în preajma lui se înalță chiparoși mulți și deși. Demosul phigalienilor [cei din Phigaleia] socotește că Eurynome este o poreclă a zeiței Artemis; phigalienii însă, care sînt în posesia unor documente vechi susțin că Eurynome era fiica lui Okeanos și că Homer o menționează în Iliada, atunci cînd spune că Hermes a fost primit de Eurynome împreună cu Thetis.

Templul Eurynomei nu este deschis decît într-o anumită zi pe an, iar restul timpului s-a statornicit să nu fie deschis. În ziua în care se deschide, sînt aduse sacrificii atît în numele orașului cît și al particularilor. Nu mi s-a întîmplat să fiu acolo în timpul serbării și nici n-am văzut statuia Eurynomei, dar am aflat de la phigalieni că această statuie de lemn este legată cu lanțuri de aur. Pînă la coapse, statuia reprezintă o femeie, iar de la coapse în jos seamănă cu un pește. Peștele este o dovadă că Eurynome este o fiică a oceanului, ce locuiește în fundul mării împreună cu Thetis, dar nu se știe în ce chip și potrivit cărei tradiții această înfățișare se leagă de zeița Artemis.” **

Drumul spre izvorul antic din Phigaleia

Dispariția Zeului, fuga sau chiar neputința prin care acesta nu se mai poate revela în fața oamenilor a deschis aprige discuții între cei ce vedeau în mit ultima urmă a unei conștiințe divine aplecată peste cea a oamenilor și ceilalți, care văd mitul ca o poveste cu unele adevăruri sau chiar începutul istoriei.
Statuile arhaice grecești se numesc xoanon, anticii au dat de ele și le-au păstrat cu sfințenie. Legarea cu lanțuri (de aur chiar) reprezintă începutul unei gândiri sau a unei bănuieli că Zeul ar putea oricând să plece.
Deus otiotus.
Mai departe; însăși omul are de multe ori impresia că nu mai poate înainta sau că toate sforțările într-o anumită direcție îi secătuiesc puterile. Toate acestea sunt preludiul unei plecări. Lucrurile pot rămâne neterminate, nelegate.

Lumea noastră poate părea oricând o operă divină neterminată.
Toate defectele apar ca forme brute ale creației, ce ies sigur cel dintâi în evidență. Că lumea noastră ne-o dorim mai bună, cred că majoritatea celor ce o alcătuiesc gândesc asta, dar poate că plecarea divină nu înseamnă numai neputința de a duce până la capăt creația, însemnă predarea ștafetei, nouă, locuitorilor acestui pământ.

Rolul religiei se pare că s-a încheiat. O nouă educație apare la orizont.
Biserica ar fi bine să plătească impozite la stat. Inclusiv pe cutia milei, dacă vrea ca și Creația lui Dumnezeu să se termine mai repede.

Fântâna antică de la Phigaleia

* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.180.

** Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. II, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cartea a VII-a, 4; pag.157-158.