Întrevedere

-Pentru că nu știm cum se naște sunetul,

presupunem că un cuvânt este mai scurt

dacă este șoptit decât dacă este strigat.

-Poate, cu siguranță că numai cel care îl aude

ne poate spune asta.

Dialoguri presocratice netraduse

Am fost invitat. Toate demersurile mele au dus la bun sfârșit dorința unei întrevederi. Nu voi fi primit în salon și nici la mansardă, grădina va fi locul dialogului. Frigul de afară sper să nu devină mai aprig. Grădina moartă, lipsită de culorile vieții, va fi pentru un timp decorul desfășurării emoțiilor noastre vorbite. Doamna M și-a dat acordul în măsura unui singur subiect, ar putea fi doar o relatare, o amintire. Nu cred că aș putea să mă regăsesc într-un astfel de subiect, de aceea -în lipsa spectacolului care-l fac amintirile cu iz de grandoare, voi fi mai rapid și mai introspectiv. Nu văd paloarea vie în povestea eroică a unui om în viață, a unui eveniment în care el se decupează clar. Lipsa oricărei interpretări ulterioare duce la căutarea unor martori și auzindu-i apoi pe aceia povestea devine o mare păcăleală.

Așadar ne aflăm în grădină, lângă noi un bazin gol ține de ecou, un piedestal în mijlocul lui ține o statuie, nu încerc să ghicesc ce reprezintă. La o masă de fier forjat, două scaune tremură de frig. Mă așez, apoi mă ridic, un domn îmi dă o pernă din burete, îmi pare că mi se lipește de fese. Apoi, iar mă ridic, pentru ca doamna să se așeze. A venit în urma mea fără ca eu să fi simțit asta.

Mă privește lung -cred că știe aproape totul despre mine, mă domină.
- Vreau să mă asigurați că nu vom discuta astăzi despre amintiri, despre gloria unor vremuri, despre gloria mea.

- Vreau la rândul meu să vă asigur că vom discuta numai despre amintirile mele, și m-am speriat imediat de spusele mele.

- Ce vă face atât de interesat să fiți interesant să vă povestiți trecutul?
- Doar farmecul că am avut parte de o copilărie fericită.

- Este un lucru rar în ziua de azi?
- Nu, nicidecum, dar este fericirea mea pe care vreau să v-o împărtășesc.
Într-un timp scurt am lămurit câte frunze mai avea pomul din spatele ei, nici nu era nevoie să număr. În schimb mă bucuram că această întrevedere îi stârnea curiozitatea și dacă aș fi așteptat mai mult era sigur că se va ridica... A făcut un semn domnului ce m-a condus prima dată pe mine. Transpiram. Am luat inițiativa.

- Am furat o scrisoare când eram de vârsta școlară, poștașul o pusese pe cutiile poștale ce erau lipite una de alta din casa scărilor, neștiind cui era adresată, negăsind destinatarul.
- ...
- N-am deschis-o niciodată. Este talismanul meu.
- Ați făcut un lucru necugetat, fiind copil, bineînțeles că vi se iartă, dar datorită acestei fapte, un lanț a fost rupt.
- Ar trebui să caut poate destinatarul, dar cum pot face asta fără să deschid scrisoarea?
Doamna M mă privi îndelung, sosi domnul cu o pătură groasă și o înveli bine. Eu deja tremuram de frig numai la vederea mițoasei.

- Doriți să beți ceva? Avem, ceai, lapte...
- Vreau o vodcă, și mare dacă se poate, aduceți și sticla, sau mai bine nu, poate mai faceți un drum, vă mai încălziți, eu nu pot încă; l-am interpelat eu pe domnul bun la toate.

Ieșirea mea verbală o făcu să zâmbească. Mi-am închipuit și nu a fost nevoie de atâta închipuire, când știam cât de frumoasă a fost femeia asta. Și este și acum.

- Pentru a afla ce se întâmplă pe pământ, zeii se metamorfozau în cele create de ei, lucrul acesta era extrem de simplu având în vedere că tocmai ei proiectaseră totul.
- Vă referiți la zeii antici greci? am întrebat eu repede.
- Nu numai, lumea este creată de o ordine exterioară ei, altfel n-ar mai exista interiorul.
- Ar trebui să fiu scrisoare deci, ca să-mi dau seama cui era adresată; dar pot asta?
- Acum este mai greu, atunci erați copil, prea mic, prea gingaș pentru a da piept cu dorințele oamenilor.
- Și dacă vă spun, acesta fiind secretul meu, că am ținut un jurnal, cu numele tuturor locatarilor, cu copiii lor, cu faptele lor, cu numerele de la mașină (aveau pe vremea aceea același tip de mașină), cu locul unde locuiau, cu... aproape totul.

- Domnule, dumneata vrei să mă intrigi, în fața unui asemenea jurnal polițist, nimeni nu poate face față!
A venit vodca. Pahar înalt, lichid trei sferturi, restul, până sus, gheață. M-am uitat sus și el se uita jos. „Ai ceva cu mine?” am gândit repede.

- Pot să doresc și o cafea? Am nevoie de-o linguriță.
Doamna zâmbi a doua oară și felul acesta de manifestare mă îmboldi să continui repede. Am băut ceva repede, noroc că gheața nu reușea să se topească.

- Am o hartă, nu o am cu mine, este prea mare pentru a fi transportată, ea explică jurnalul... sau invers?! adevărul este că mi-am pierdut ani din viață dezvoltând himera.

- Chimera, ființă mitologică antică grecească, origine ambivalentă; numai că zeii au mai reușit să se strecoare în conștiința noastră, în schimb titanii au murit demult. Vreți să reinventați felul eroic al cunoașterii?

Doamna M avea dreptate, întindeam o cursă, poate încercam să leg ceva, niște subiecte, simboluri, și dacă mă rătăcesc acum?

- Un labirint în care harta să fie felul de a reuși, de a cunoaște, de a ști. Este adevărat că ne trebuie un fir. Ne trebuie și o stare, indefinită... am luat o gură de vodcă cu bucăți de gheață pe buze.

A venit cafeaua. Cu lingurița am scos repede cuburile de gheață din paharul de vodcă. Am dat cafeaua repede pe gât. Era deja rece. M-am uitat în sus. Nu mai era nevoie, știam totul, știam cum vine furtuna, numai din privire știam totul.

- Continuați...
- Când povestesc, pun pe ascultător să privească într-o lunetă defectă, într-o optică a neprevăzutului, totul neclar și mărit, detalii multe și absența coeziunii.
- Cred că întrevederea noastră se termină aici, totuși am să las loc de următoarea.

Dincolo - isonomia

Coloanele templului zeiței Artemis, Vravrona (Braurona)

≪Eram în trecere, era o potecă, un mic drum pe lângă râuleț, eram aproape de dincolo.≫

Doamna M, Jurnale postume, aprilie, început de secol

Traducătorul a scris „rivulet” și asta a iscat un mic scandal lingvistic, așa se întâmplă deseori între aceste umbre ale exprimării autentice, traducătorii. Există traducători excepționali, sunt alții mediocri, mai jos nu există, dacă ar fi, aceia ar reinventa lanțul de la bicicletă -alt parcurs, altă interpretare, alt neant.

În două pagini de scris mărunt, Doamna M are o viziune, i se pare, sau dacă ar fi să credem cele scrise, trăiește o epifanie. Scrisul tremură, emoția celor amintite este puternică, revine spectaculos mai ales în finalul jurnalului din acea zi.

A trecut prin livada de măslini, a trecut și de cea de smochini, a ajuns la sălcii. Prin umbra unui măslin evadat, cu dealul în față, cu lumina piezișă, a văzut coloanele, le-a descris ca fiind autentice, dorice, aspre, nemaivăzute.

A ocolit și a trecut peste râulețul Erasinos peste un pod de piatră, a recunoscut că vedenia a fost pătrunsă de lumina soarelui ce întorcea Egeea spre insula Creta și că de pe pod, templul a dispărut.

În rândurile scrise în grabă, alternează emoția unei dezvăluiri cu pașii atenți în mlaștina inundată de imaginația nesăbuită. Rândurile retrăiesc tactul -lungimea, timpii în care ochiul vede. Ochiul vede datorită mișcării corpului.

În cele două pagini, cititorul nu are parte de cunoaștere, nu poate să o atingă. Scopul acestor Memorii -publicate postum, trimit cititorul în acel loc, fac din cel ce-și închipuie cum ar putea fi, un trădător al realității, aici este geniul scriiturii Doamnei M; ea se dorește a fi verificată, tu -cel care citești, martor mai târziu al acelei perpetue epifanii, naufragiat salvat visezi mulți ani la insula în care erai singur. Și nesalvat de nimeni.

Apus de soare

Unul dintre personajele umbrite din romanele ei, dar prezent în multe dialoguri, nedezvăluit niciodată, „a fost ca un apus de soare”, ne dezvăluia Doamna M în testamentul său literar, Memoriile sale;

„... este întocmai ca o fotografie în care toate obiectele prezente sunt luminate de un soare ce apune. Toate reflexiile ajută pentru definitivarea contururilor, sticla refractă și reflectă imagini deosebite, imagini frumoase. Undeva o carte deschisă se dorește a fi citită, dar nu este nevoie, la rândul ei conține fotografii, acolo are loc o luptă, în umbră un zeu privește. Spectacolul static nu poate ascunde soarele, el este prezent, dar nu se vede, se bănuiește.”

În spate

”În spatele norului;

pentru că în mintea mea există un paravan,

în spatele căruia,

personaje închipuite își duc o existență proprie.”

Doamna M

A scrie despre personajele închipuite din mintea ta nu este o tehnică nouă, a scrie despre visuri sau despre frustrări naști labilitate, dar a scrie despre disperarea celor din mintea ta, celor din spatele paravanului, pe care umbrele născute în acel teatru chinezesc le dă viață este ca și cum ai scrie despre cei din spatele norului ce aleargă astfel ascunși vederii tale, acei ce aleargă să ajungă înaintea ta acasă.

De aceea ficțiunea care străbate cartea încolăcește realul, strangulează viața adevărată, naște astfel cele mai teribile coșmaruri de care un om nu poate scăpa decât inversând rolurile. Să fie asta o soluție, o retragere bine gândită, un plan în care norul devine subiect principal?!

Cartea a fost scrisă în anii tineri ai Doamnei M, ea s-a așezat în rafturile bibliotecilor pentru a completa colecția, fiind subțire trece neobservată, degetul abia simte discontinuitatea planului vertical pe care se perindă în a da ochiului titlul dorit, de aceea poate această nuvelă se numește ”În spate”.

Acum -tot pentru cititorii tineri, revelațiile personale descrise privind evadările în spatele norului, nasc pasiuni, interpretări și nuvela a ajuns să fie reeditată de mai multe ori.

”Am să încerc de data asta să le iau lumina, în întuneric umbrele rămân înghețate. Unde? dacă nu pe o plajă însorită, în soarele cel mai puternic, cu ochii larg deschiși, în mirosul acela verde-sărat; îi pot potoli. Acum știu cum: voi aștepta un nor, mă voi ascunde în spatele lui. Să caut prima dată norul, trebuie să fie ceva cu totul și cu totul ieșit din comun, trebuie să mă pregătesc deci de-o călătorie.”

"Am căutat atât de mult libertatea până mi-am pierdut viaţa"

Bătrânul: Ce ştii tu despre durerea mea?

Tu, care nu eşti decât un ţânc cu caş la gură ce n-a cunoscut vreodată femeia?

Tânărul: Şi tu ce eşti? Un bătrân ramolit!

Cei ca tine au făcut ca astăzi să nu mai am nici o speranţă în viaţă.

Crezi tu că nu pot înţelege durerea pierderii unui lucru doar pentru că,

până acum, n-am avut acel lucru niciodată?

-Extras din „Vremea ciumei”, piesă irlandeză.

Una din paginile jurnalului Doamnei M:

"Tot timpul l-am pierdut în favoarea dovezii; să poţi dovedi că ceea ce faci are în spate o existenţă, că nu scoţi cărăbuşi pe gură, că nu fluturi cuvintele, că nu zbori degeaba, ori s-a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa. Nimeni nu mai are nevoie de dovezi, se îndoapă pe nemestecate calupuri întregi de informaţie, care provenind din filme, audio-book-uri, extrase de pe internet, remix-uri, remake-uri, toate puse de-a valma, fac ca raţiunea să mai aibă timp să le pătrundă, aşa, fără pauză, fără reflectare, la urmă când obosim, dormim.


O ploaie răcoreşte totul, un copac îşi tresaltă frunzele, oameni trec tăcuţi sub umbrele, ploaia le acoperă şoaptele, în faţa lor o baltă mare aşteaptă să fie călcată de-o maşină, iar ei oamenii tăcuţi de sub umbrelă să fie stropiţi, adică treziţi de apa rece aruncată de roata maşinii ce trece-n viteză pe stradă -mai repede ca ploaia. N-am văzut niciodată pe cineva să se arunce în faţa stropilor ce provin de sub roţile automobilelor ce traversează străzile inundate de averse, mai degrabă am auzit oameni înjurând pe şoferii neatenţi şi bineînţeles vinovaţi de trezirile neintenţionate pe care le-au provocat. Străzile murdare, privite tot timpul ca ceva public, lipsit de importanţă, care chiar şi decorate de sărbători nu fac obiectul rostrării.


Am să mă mut în stradă, de acolo n-am să mai am altă ieşire, am ieşit afară. Voi fi cea mai neprotejată, cea mai neasigurată şi în acelaşi timp cea mai lipsită de griji, am uitat, îmi chiorăie stomacul de foame, de aici pleacă toate, de la foame:


« Cînd era strîmtorat de bani, spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine. Odată masturbîndu-se în piaţa publică, spuse: "Oh! de-ar fi tot aşa de uşor să-mi astîmpăr foamea frecîndu-mi pîntecul." » *


Am avut obişnuiţa de-a numi cerul liber ceea ce deasupra capului şi a ochilor mei este bolta cerească şi asta de obicei noaptea – n-am auzit pe nimeni privind ziua norii, soarele sau curcubeul şi să zică: „Cerul liber!”, noaptea eu am spus-o de sute de ori. În stradă în schimb, normalitatea era să dormi sub cerul liber, de unde atâta adevăr într-o enunţare simplă a normei nocturne de odihnă?!


Sigur că adevărul care-l dă acest enunţ nu ne convine, şi din celulă pot privi prin ferăstruica crucificată de bare de oţel cerul liber, poate să-mi spună sau să-mi scrie cineva. Alegerea atunci? În felul său, de-a lungul existenţei sale fiecare îşi desăvârşeşte libertatea, poate că unii nici nu pot să o definească şi de aceea se pare că aceştia sunt cei mai liberi.


Prietenul meu a încercat toate acestea: să doarmă pe străzi, să se arunce pe lângă maşinile ce-l stropeau, jandarmii l-au ridicat de pe stradă, doi taxime_trişti l-au luat la bătaie crezând că vrea să se sinucidă, felul divers în care căutăm să alegem cerul liber nu se potriveşte cu statutul nostru, am conchis eu atunci. Nu merită nimic să dovedeşti, o tensiune îţi poate străbate trupul atunci când nu înţelegi şi atunci de ce dovada salvării?! Am pierdut lucruri pe care nu le cunosc, voi pierde în continuare, în spatele perdelei mişcate de vânt, lumea se mişcă."




* Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, VI - 46, pag. 204 sus.

Despre toate acestea

Căci despre "toate acestea" s-a scris foarte mult până acum. Prezentul se poate lăuda cu o arhivă incomensurabilă ce cuprinde toate acestea. Cele mai lăudabile, sondabile, privind toate acestea sunt în scrierile Doamnei M. Felul universal în care au fost cuprinse toate acestea dau la iveală cele mai ascunse, şi de ce nu le-am numi pe cele mai ascunse, cele mai dorite,  în toate acestea.


N-am primit lecţii de gramatică sau de structuri lexicale, Doamna M mi-a arătat ceea ce este cuprins în toate acestea, felul imaginativ în care mi-a descris totul ţine de simbolistica geometrică a constelaţiilor, dacă un exemplu sau două ar lămuri mai repede toate acestea aş pomeni de Casiopeea şi de Orion, mai ales de centura ultimului.


Mă limitez de fiecare dată să descriu "toate acestea", sigur va trebui odată să o fac odată, şi atunci înnebunind, să umblu pe străzi agăţat de căpăstrul unui cal.

Pedepsiţi amintirile

celor ce osândesc trecutul

Această scrisoare nu a mai ajuns la destinatar, expeditorul: verişoara Doamnei M, aflată din cauze imprevizibile în Estul Europei scria grăbită acesteia - Doamnei M, scria a doua zi după ce ajunsese în capitala ţării. Începuse cu un motto personal "celor ce osîndesc trecutul", caligrafiat cu grijă, rotund, puţin tremurat, ca pietrele negre de pe fundul unui părâiaş moale, foarte limpede.

Cei mai mulţi contestă veridicitatea acestei scrisori, recopiate în fapt de către secretara Doamnei M în urma dialogului pe care aceasta l-a purtat cu verişoara ei la aproape treizeci de ani de la acele evenimente. Evenimente petrecute disparat, cu totul dezordonat, aparent justificate, culminând neprevăzut cu Legea care Pedepseşte Amintirea.

Cititorul trebuie să aibă răbdarea în a parcurge citatele fără să le găsească vreo legătură, dispararea lor se datorează numai notării şi punctării celor mai importante impresii şi fapte.

"Am ajuns în Capitală poate prea repede, avocatul ocupat cu efectele moştenirii lipsea, aşa că sunt prinsă la un sfârşit de săptămână de lună mai în această ţară puţin cunoscută mie. Voi încerca să văd câteva muzee, să mă plimb prin parcuri, să observ şi să citesc cât mai mult."

"Nu ştiam că duminica ce va veni, va fi un referendum, lumea era chemată să voteze, n-am înţeles prea bine scopul, totul era în legătură cu apariţia unor noi instituţii care să conducă în partea lor mai bine şi mai repede ţara, lucruri impuse şi din extern după spusele unora."

"Chiar cu câteva luni înainte de venirea mea, conducătorul acestei ţări a condamnat trecutul, l-a luat precum o pasăre, mică, din acelea cântătoare şi fără a se uita la pene sau gheare, cioc sau lunga-i coadă a înghiţit-o; "acesta a fost trecutul ţării mele" ar fi zi l-a sfârşitul alocuţiunii.

Venise o modă cu totul şi cu totul specială, oamenii au început să scrie şi să discute, să apară la radio şi în ziare cu lungi dialoguri care condamnau - prima dată anumite stări sau fapte, până când în ziua venirii mele, am văzut indivizi care strigau chiar pe stradă să fie pedepsiţi cei care au profitat de trecut, trecutul. Mai târziu, când am cerut din partea celor apropiaţi mie lămuriri, mi s-a spus că era vorba de cei care au fost conducători sau au avut funcţii înalte, sau au colaborat cu respectivul regim din trecut şi atunci m-am mai liniştit."

"Prin librăriile deschise am putut citi în alte limbi decât cea a ţării în care poposisem de curând, traduceri ale unor eseuri, lungi compilaţii filosofice ale celor ce explicau modul în care un trecut defectuos afectase această ţară, europeană dealtfel. Am putut astfel să citesc şi să fiu martora naşterii -chiar fie ea greoaie, a unei noi mentalităţi, care mi-a tocit inteligenţa."

"Am privit la lungi manifestaţii ale unor grupări care nu mai doreau să muncească din cauza trecutului, ei fiind victimele, dar nu toţi, dar cei mai mulţi fiind rude apropiate, de partea cealaltă erau cei care condamnau puterea care nu este în stare să conducă prezentul."

"Am cunoscut nişte curatori la un muzeu nou construit, muzeu construit special pentru a condamna trecutul. Prima dată n-au răspuns întrebărilor mele, apoi după câteva priviri încrucişate, mi-au etalat o întreagă cazuistică, un întreg proces istoric, cu termeni noi, ce mie îmi aminteau de cei vechi şi lor nu. Cel care mi-a plăcut şi mi-a rămas în minte a fost de cel de « totalitarism »."

"I-am întrebat dacă în prezent nu sunt oameni care profită de situaţia actuală sau dacă există privilegiaţi ai vreunui sistem, fie el profesional sau politic, sau dacă nu sunt şi acum oameni care colaborează pe ascuns cu puterea. Răspunsul lor a venit repede şi a fost afirmativ, dorinţa lor era ca şi în viitor să fie la fel de condamnat trecutul, de aceea acum odată cu fundarea politică a instituţiei de Pedepsirea a Amintirilor, lucrurile se vor lămuri singure."

"Ţi-am scris această lungă epistolă fără a marca zilele, sau măcar evenimentele, ziua de luni mă luase pe nepregătite şi telefonul de hotel sunase dis-de-dimineaţă; avocatul se scuza pentru că plecase undeva la ţară, împreună cu un judecător de instrucţie în vederea unor probe juridice, felul că nu reuşise să mă anunţe la timp îl necăjise profund, acum dorea să termine repede totul şi să nu mă mai reţină."

"L-am întrebat şi pe avocat, curioasă cum sunt, despre evenimentele politice şi culturale pe care le traversează ţara lui; într-o limbă străină, perfectă pentru mine, mi-a explicat că ţara lui este ca un copil care nu poate încă să distingă binele de rău, sigur va trebui odată şi odată să o facă, dar acum nu poate, se autopedepşeşte, se afundă în sărăcie, uită de cultură prin mutarea macazului în discuţii laborioase despre cum ar trebuie să fie, despre cum a fost şi nu trebuie, nimic să nu mai fie ascuns, totul deconspirat la timp, toate acestea în timp ce se traversează fluviul lat al minciunii."

"Am primit prin mătuşa noastră comună o mică proprietate într-o casă minunată, ţie ţi-a trimis bani, ştiindu-te călătoare nu putea să-ţi ofere un loc, am privit îndelung fotografiile casei, arbori -castani sălbatici, ascundeau acoperişul, de sub el, două ferestre mici aruncau o lumină nenaturală asupra porţii de la stradă. Avocatul s-a jenat apoi să-mi spună că de fapt casa nu mai există şi conform unei înţelegeri -destul de obscure, între mătuşa mea şi terţe persoane, voi primi un apartament în blocul de peste zece etaje ce s-a construit între timp acolo. I-am zis să vândă repede -mi-a spus că piaţa este slabă, nu contează au fost cuvintele mele înainte de « la revedere »."

Doamna M

     Într-o scrisoare adresată unui prieten intim, Doamna M îi împărtăşeşte acestuia una din experienţele ei sentimentale. Perioada întâmplărilor poate fi datată în măsura anilor în care renumitul sculptor N vizita siturile arheologice din Peloponez, sunt de fapt anii în care, printr-o coincidenţă cei doi s-au întâlnit. Verile deosebit de lungi, extrem de călduroase i-au unit pe cei doi în lungi călătorii pedestre, de la Argos la Micene, de la Epidaur la Troizena şi de aceea scrisoarea, deosebit de lungă, conţine farmecul aparte a unor depărtări apropiate, a prezenţei imediate, a jurnalului istoric prezent.

"În mijlocul drumului, în umbra unor chiparoşi imenşi, într-o tăcere încercuită doar de un vânt calm ce aducea mirosul smochinelor preacoapte, cu un iz puţin dulceag, mi-a cuprins mijlocul şi stând aşa în spatele meu, strângându-mă cu putere, privind peste umărul meu drept mi-a şoptit că este îndrăgostit de mine".

     Scrisoarea, după data poştei, evocă aceste evenimente la zeci de ani după petrecerea lor, de aceea se crede că rândurile acestea sunt de fapt copiate din jurnalul ei de călătorie - astăzi pierdut, pe care scriitoarea l-a ţinut în acei ani.

"La Troizena, în umbra turnului spart, rămăşiţă reconstruită a ceea ce a fost odată căminul lui Teseu, mi-a povestit de Agias din aceste locuri. Agias sau Hagias care a scris înaintea lui Homer se pare, marea epopee a reîntoarcerii eroilor de la Troia; Nostoi, şi unde în aceste cânturi lipseşte Ulise, el este singurul neîntors.

Într-o clipă, cerul se dezbrăcă de nori şi soarele potoli marea, vântul încetă deplin.

O rândunică cu aripile ca un bumerang, risipea în stânga şi în dreapta traiectoriile ei circulare.

« Pot afirma că Agias a scris Întoarcerea nebănuind unde-i Ulise, cei zece ani pe care acesta i-a petrecut pe mare au fost prea lungi pentru viaţa lui, sigur a murit înainte ca Ulise să ajungă înapoi, la Ithaca »

Atunci, într-un regret enorm, ce venea dintr-o adâncime a sufletului pe care nu aveam de unde să o cunosc, şi-a aplecat capul în poala mea, căci noi ne odihneam pe marginea unui zid privind marea".

     Valoarea acestei scrisori, alături de celelalte se dovedeşte a fi mai uşor de perceput, aici rândurile concise exprimă o mare durere lăuntrică; aflată, descoperită, uimită chiar, de acei ani de călătorie pe care Doamna M i-a petrecut cu sculptorul N, ani de cunoaştere şi de înţelegere profundă a initimităţii caracterului uman masculin.

"Scriind aceste rânduri doresc doar să dizolv un mit contemporan care s-a strecurat în creaţia marelui sculptor N, şi ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci nu a fost dragostea lui faţă de mine, nu pe mine mă iubea, ci locurile, stâncile, ruinele, nisipul şi marea, soarele şi norii, şi ar fi atâtea de enumerat. Am învăţat atunci că bărbatul iubeşte locul, mai mult ca femeia şi că iubire are un sens mult mai larg; este adevărat că la noi cele care avem copii, iubire inundă maternul ce vine asupra lor. Dar şi aşa fără copii, ne este atât de greu să înţelegem că se poate iubi o simplă piatră."

Atena, Athina, Athena - ca oraş, ca istorie, ca iubită

motto

cu cât ne-nvârtim mai taaaaare,

timpul trece mai reepeeeeede.

copilul strigând din caruselul în mişcarea de rotaţie

Hadrian imperator dixit:

"Barcazul împrumutat de negustorul Erastos din Efes spre a naviga în Arhipeleag a aruncat ancora în golful Faleron: m-am instalat la Atena ca omul ce se întoarce acasă. Îndrăzneam să ating atare frumuseţe, să încerc să fac din acest oraş admirabil unul perfect. Pentru prima oară Atena se repopula, reîncepea să crească după o lungă perioadă de declin: i-am dublat suprafaţa; am proiectat de-a lungul Ilisos-ului o nouă Atenă, oraşul lui Hadrian lângă cel al lui Tezeu. Totul era de sistematizat, de construit. Şase veacuri mai înainte, marele templu consacrat lui Zeus Olimpianul fusese abandonat îndată după începerea lucrărilor. Lucrătorii mei s-au pus pe treabă: Atena cunoştea din nou munca plină de veselie pe care nu o mai gustase de pe timpul lui Pericle." (1)

 Totul se află în ceea ce nu e împlinit, sfiala care şovăie. (2)

http://scorchfield.blogspot.com/2010/10/aceasta-moara.html

N-am trăit niciodată, moartea tatălui meu mi-a secat toate simţirile, aveam starea noctambulului care izbindu-se de obiectele din jurul său nu face decât să se trezească poate, dar nu-l doare nimic. Nu mă mai poate durea nimic, poate numai moartea şi ea nu a venit. Nimfa m-a salvat şi mi-a arătat dragostea.

Am ajuns la Atena la mijlocul lunii august; oraşul alb m-a adulmecat cu vântul său prăfos luminat de marmura fină plutitoare. Prima noapte am stat la unchiul meu, fratele mamei şi nedorind să depind de nimeni am închiriat o cămăruţă, undeva aproape de Colina Nimfelor şi asta am aflat mai târziu că se numea aşa.

Când am urcat prima dată pe Acropole, am simţit că aparţin acestui oraş, clădirilor, străzilor, şi mi-am zis că în privinţa oamenilor va trebui doar să-i cunosc.

____________________________________________________

1) Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, Ed. Cartea Românească, 1983, pag.122-123.

2) William Burroughs, Tărâmuri vestice, Ed.  Paralela 45, 2005, pag.59 jos

Această moară

Aici a fost o moară. Am scris a fost, pentru că lipsa apei a făcut să nu mai fie, aşa, apa şi-a luat pur şi simplu tălpăşiţa. A fugit de pe drumul ei, nu că a venit vreo secetă, sau vreun cataclism; a găsit un alt drum. Sigur oamenii au înţeles că au supărat-o cu ceva şi-au început să o caute, ceva ceva tot au găsit, nişte firişoare de apă, mai sus de moară şi le-au preţuit, le-au făcut case acoperite cu ţigle de piatră, şi-au devenit izvoare sfinte. Asta nu a salvat moara. Elicea orizontală de lemn avea nevoie de multă apă; de nimfă, nu de fiicele ei, prea tinere şi prea plăpânde. Moara s-a oprit.
Proprietarii de atunci ai morii, oameni bogaţi, au rezistat în felul lor, în cerbicia gândului că n-au greşit cu nimic faţă de nimeni. Oare? Oare putem crede noi asta, sau să presupunem pedeapsa divină ca un lucru concludent?
Aveau o fată, singura, când aceasta a împlinit vârsta cunoaşterii, au trimis-o la oraş, lucru neacceptat de tată; mama poate mai pragmatică s-a gândit la viitorul ei.
Nu mult după plecare, tatăl ei, morarul, se accidentă în timp ce se străduia să pună moara în funcţiune cu debite mici de apă, se apropia de acel perpetuum mobile şi pentru asta mai primi probabil o pedeapsă. Într-o scrisoare trimisă înainte de accident, scria fiicei sale:
"Draga mea, am observat că micile amănunte ne ocupă viaţa, omul este pradă evenimentelor fără anvergură, fără folos. Am descoperit prin asta că aplecarea asupra unui fenomen, cu sacrificiul timpul pierdut, al răsăritului de soare sau a căldurii mamei tale, poate duce la rezolvarea multor probleme neînchipuite omului. Roata se învârte, n-are turaţia dorită, dar într-un timp relativ scurt pot rezolva şi asta..."
O vreme morarul rămase paralizat la pat, o roată de lemn ieşise de la locul ei şi-l lovise-n şale, totul se datorase vitezei prea mari a mecanismului la care lucra, se vedea clar, doctorul a fost primul care admirase lanţul cinematic. Venise şi cineva de la oraş, îşi notase ceva, nu se ştie unde. Mai târziu văduva, lipsită de căldură, puse totul pe foc.
Fiica lor privi mormântul săpat în stâncă multă vreme, încercă să se răzbune, să se arunce de undeva şi căutând locul de aruncare întâlni nimfa apei fugite de sub moară.
"Totul are sens, lumea a fost creată pentru asta, nimic nu există! voi sunteţi pentru ca nimic să nu fie!"
Tânara privi de sus dorinţa deschisă de prăpastia căscată, în spatele ei auzi vocea nimfei, când se întoarse, aceasta o luă de mână şi o trase spre un izvor necunoscut.

"Când balconul casei tale părinteşti va privi aşa cum ai privit tu spre prăpastie, te vei naşte a doua oară!" îi mai spuse nimfa la despărţire.

Pot să visez încă o dată şi eu visul meu

Dacă "My fair Lady" a întruchipat reuşita bărbatului în ale femeii, Doamna M a rupt regula şi a cultivat reuşita femeii în ale bărbatului.

"Odată prinsă libelula, ea trebuie ţinută la cald, căci frigul o doboară repede..." scria Doamna M în memoriile sale postum publicate. Dar nimeni nu s-a întrebat unde stau libelulele în nopţile reci, venite brusc uneori vara?
Bărbatul care a luat-o în maşină, a condus într-un timp multiplicat, a ajuns atât de târziu acasă, încât familia s-a întrebat dacă nu cumva a păţit ceva pe drum. Maşinile fiind rare pe vremea aceea, orice accident punea în alertă maximă toată poliţia. Ajuns acasă a trebuit să de-a explicaţii poliţistului care deja lua declaraţii de la familie. Afară poliţistul privi o clipă spre maşină, găsi că văzu o umbră ce se rostogoli şi zâmbi spre bărbat, îi prinse mâna de la cot, îl bătu pe umăr, apoi scoase degetul mare din pumnul drept, arătând spre cer; pentru el se încheia o zi.
Bărbatul băgă maşina în garaj. Mai târziu în noapte duse mâncare şi apă acolo. Atunci o clipă privi prin geamurile maşinii ochii limpezi ai fetişcanei. Lumina lunii ce cădea prin ferestrele garajului îi era îndeajuns pentru privit, mirosul în schimb, ce venea prin geamurile lăsate, îl dobora. Îi lăsă nişte prosoape, săpun şi ceva haine de la fiica sa mai mare, bănuia că se vor potrivi, îi arătă un robinet în garaj şi o chiuvetă mare cât o pălărie, apoi plecă de acolo, plecă să se gândească. Ea nu scosese nici un cuvânt tot timpul acesta.
Dacă pentru mulţi noaptea este un sfetnic bun, trebuie să înţelegeţi că pentru acest om noaptea a fost un coşmar trăit cu adevărat şi poate că dacă nu ar fi fost aşa, multe lucruri în această lume rămâneau nedescoperite sau dacă exagerez, rămâneau decolorate.
Dis-de -dimineaţă bărbatul a dus-o la un orfelinat condus de maici sub un ordin religios, singura întrebare pusă de acesta, în timp ce conducea, se referea la viitorul ei apropiat, la care ea a răspuns:
"Vreau să învăţ să scriu!"
Trecu de o intersecţie şi prima la dreapta, după o sută de metrii opri:
"Dar de citit ştii?"
"Nu este nevoie", răspunse ea,
"Am atâta de scris că de citit nu ştiu dacă voi putea!"

Din nou despre Doamna M

Nimeni nu va reflecta îndelungat la ceea ce Doamna M a scris, explicaţia este simplă, nu mai merită, odată lucrurile semănate, chiar şi cu întârziere au prins nişte rădăcini groaznice în conştiinţa colectivă a umanităţii. Astăzi se zice aşa: „Era normal, era vital poate pentru acele vremuri, dar noi acum aşa trăim. Trăim visul ei!”
Apoi a venit poezia, versul care răsucea în pat politicul, contrazicea principiul economic în deruta lui ce vedea decăderea acestei lumi. Era simplu şi atunci lumea nu a înţeles, înţelege acum. Aşa suntem noi, capete vitrificate, pline de lumini ce rătăcesc în refracţia falsă a acestui conştient prezent. Da, ni s-a interzis viitorul, aşa este şi noi ne răzbunăm pe prezent. Da, nu-l facem „posteriori” ci „apriori”.

Din nuvela "Am să fiu" a Doamnei M

citat

Am privit chipul acestui bărbat şi mi-am parcurs toate dorinţele începând cu bărbia lui; o formă trapezoidală, aspră, prea adâncită spre piept, perfectă şi lungă, mai sus buzele inegale, volume ascendente. Privind asta am urcat ca pe nişte scări ce m-au dus în vârful nasului şi de acolo am văzut ochii -cineva pomenea de ochi ca fiind faruri, ferestre, lumini- aici eu am dat de vid, ochi care nu mă priveau, care nu mă "luminau", erau ochi care mă înghiţeau şi în această voluptate canibalică îmi devorau de fapt intimitatea. Ce mai conta unde mă ducea abisul privirii lui, când inima mea zvâcnea la această provocare. Neutralitatea ochilor lui a contat atunci cel mai mult pentru mine, în această neutralitate m-am pierdut eu ca fiind femeie.

Din nou despre Doamna M

Precizând mai bine, - amintind mai bine – toate romanele Doamnei M au fost de fapt o reflectare a vieţii ei. Publicul cititor nu avea de unde să cunoască în amănunt trăirile ei, pe vremea aceea jurnalismul se făcea cu un soi de respect faţă de viaţa privată, mai apoi au apărut murdăriile. În schimb niciun biograf de al ei nu a putut preciza orientarea, vederile şi mai mult, gândurile; schimbând nu o generaţie, ci trei, este clar că ea a putut face faţă marilor provocări ale vieţii nu cu un real succes, ci cu o politică strălucită a unui eu personal. Dacă a fost iubită? nu cred că ar fi fost vreun bărbat să nu o iubească, dar ea ştia în felul ei ca de la prima întâlnire, de la prima conversaţie cu acela, să-l facă să simtă o durere undeva în profunzimea centrului său intelectual şi de aceea mulţi s-au plâns de-o cefalee prelungită în urma discuţiilor purtate cu ea. Poate că o făcea intenţionat, selecţionat; pentru anumite tipologii masculine, nu se ştie... aşa cum nu se ştie dacă într-adevăr a avut un iubit şi, hai de ce să nu scriem; o iubită?
Adolescentă fiind, a fost mai retrasă, probabil introspecţiunea, acurateţea limbajului au făcut-o să contagieze invidia în rândul celorlalţi, deopotrivă, băieţi şi fete, dar nu trecea mult şi aceştia o căutau, dar nu ca pe o prietenă, nici ca pe un om matur, ci ca pe o călăuză: ei păşind pe poteca ei, transpirând şi plini de emoţie desluşeau luminişul.
Acum, scriind acestea, s-ar putea crede că trăia ca fiind mistică, o tăcută misterioasă ce inducea melancolia, dar nu era aşa; în prezenţa celorlalţi ea fiind de un dinamism uman nemaiîntâlnit şi nu era de apreciat doar vorba, ci şi gestica, amploarea geometriei pe care corpul ei putea să o expună.

Doamna M

„Fără a putea mărgini totul.” îşi încheia scrisoarea doamna M şi nu s-a sinucis. Pe lângă această încheiere s-au scris mii de rânduri; toate romanele ei, toate nuvelele nu puteau să ajute la faptul că dispariţia sa, intuită de mulţi, a afectat atât de multă lume. Nici o numărătoare şi nici o socoteală nu se potrivea, nici măcar un testament moral nu exista, în definitiv lumea în ambivalenţa sa către părăsire şi ignoranţă o va uita. Şi aşa s-a întâmplat.
Anul trecut cineva a scos scrisoarea la licitaţie, pomenind de această scriitoare tânără, care după un succes fulminant s-a retras înainte de împlinirea vârstei de treizeci de ani.
Numai citind aceste rânduri de final, pariurile ce s-au făcut asupra preţului final de licitaţie au atins cifre colosale. Casa de licitaţie a închis orice informaţie care ar fi putut specula preţul, nimeni din familie nu avea voie să dea detalii, tot ce se ştia, proprietar anonim; poate fost iubit, amant etc.
O dungă de speranţă se ivi în tinerii cititori, care începuseră să citească opera doamnei M, aceştia păreau speriaţi şi în acelaşi timp extrem de curioşi la tot ce putea să însemne această revenire. O euforie adolescentină cuprinse lumea, căci şi adulţii, care nu aveau cum să citească opera, rămasă în uitare vreme de două sute de ani, acum împrumutau gesturile şi trăirile celor care ar fi putut să le fie copii. Lucru de neînţeles, inexistent în istoria literaturii, dar care poate catalizat de rândul ultim al scrisorii, care fusese publicat, înainte de a se bănui măcar ce viespar va răsturna, acum devenea prezent, generaţiile începeau să înţeleagă simultan sensul vieţii; acel sens al vieţii.
Cărţile s-au republicat, s-au retradus, cuvintele vechi existente în scrierile doamnei M căpătau acum acele conotaţii atmosferice demne de fata morgana, lumea era cu susul în jos. Pe lângă aceasta, maşina umană de produs statistici, indiferentă la această explozie culturală, catalogată drept beţie, începu să avertizeze aupra unui fapt ce putea deveni realitate; o natalitate explozivă marcată de dorinţa părinţilor de a creşte singuri copiii, de a sacrifica unul dintre membri familiei care stătea neîncetat cu aceştia în timp ce celălalt sacrificat, muncea zi lumină pentru a întreţine totul şi noaptea era a tuturora. Oamenii doreau doar să trăiască. Se uneau familii, totul era la comun, un fel de kibutz, dar mult mai profund. Existenţa comporta mutări masive în sfera conştientului, băncile nu mai aveau cui să dea credite, „furculiţa mea, furculiţa ta” funcţiona ca deviză şi nimeni nu se îmbolnăvea.
Îmi amintesc şi acum acea jumătate de an în care omul devenise fluture, se târâse şi îşi găsi odihna în acea crisalidă umană, înconjurat de familie, de prieteni, de oameni. Mai târziu, când a zburat, nimeni nu i-a dus dorul, convinşi că se va întoarce, căci s-a întors.
Conducătorii nu au înţeles nimic şi au văzut în asta o repetare a unei istorii hippy şi s-au întors împotriva copiilor lor. Maşina de impozite funcţiona greu, înăbuşit, dorinţa de consum scăzuse, scăzuse şi dorinţa de a munci total, numai bărbatul muncea şi femeia prin asta renăscuse, deveni mai frumoasă şi mai tânără, copiii mai fericiţi şi mai deştepţi, viaţa mai colorată.
Opoziţia, cei care nu doreau, erau puţini, dar majoritari în politică şi-au reuşit prin asta să anuleze licitaţia, să anuleze cunoaşterea.
Sunt şi acum fundaţii ce caută ultim manuscrisul, fani care mai au cărţile, ce înainte de a fi retrase au crescut la preţuri exorbitante. Eu la rândul meu mai am două volume rămase de la părinţii mei, ăia mulţi, la care le sunt dator atât de mult prin ceea ce m-au învăţat şi mi-au arătat. Acum cu apariţia internetului voi încerca să le strecor celorlalţi, căci ştiu că şi acum funcţionează cenzura în privinţa asta.