≪ Scoase încă o dată harta arheologică a Siamului și Cambodgiei ; o cunoștea mai bine decît pe propriu-i chip... Era fascinat de marile pete albastre cu care-ncercuise Orașele moarte, linia punctată ce marca vechea Cale Regală, de amenințătoarea ei afirmație: „Cel puțin o șansă din două să crăpi...” Drumuri nesigure, pline de scheletele de mici animale părăsite pe lîngă focuri aproape stinse, sfîrșitul ultimei misiuni în regiunea Jarai : căpetenia albă, Odend'hal, doborît cu țepușe de vînătoare, noaptea de către oamenii Sadetului focului, în foșnetul frunzelor de palmier strivite, ce vestea sosirea elefanților misiunii...≫
Andre Malraux, Calea regală *
O dată pe an, imediat după solstițiul de iarnă, regele deschidea Camera Regală. În fața ei, un cortegiu ce părea infinit, pierdut pe scările largi, pierdut și după arcele porții, până după lac, în pădurea de eucalipți uriași. Ușile din aur masiv, ce străluceau intens până atunci, erau date la o parte, lipite de zidul palatului, fiind pe partea ascunsă, la fel de negre ca și hăul pe care-l descopereau.
Preotul regal, a cărei față nu se vedea din pricina bijuteriilor ce împodobeau capul, bijuterii ce atârnau în spate, dar și în față, acum zornăind, se apleca și trasa cu o pensulă o linie roșie aflată la câțiva pași în fața camerei, hotarul uitării. Odată trecută linia nu mai exista motiv de întoarcere și drumul drept spre întuneric trebuia deschis. Ajuns în celălalt capăt, cedă pensula unui slujitor apropiat, se apropie de rege, se închină lui și ridicându-se întinse brațele spre mulțime. Un gong se auzi imediat și soldați înarmați cu sulițe lungi dădură drumul primului om ce deja începea să urce treptele. Umbra mică a omului intrase ultima, apoi încă unul și tot așa. Lungul șir alcătuit din bărbați, dar și din femei, chiar și bătrâni, oameni de condiție joasă în general, înainta cu grijă. Copiii nu aveau voie să intre în cameră, exista o vârstă minimă. Zgomotul gongului ținea numărătoarea, la fiecare lovitură un om începea să urce scările. Toți cei care urcau în tăcere priveau în jos, regele-i privea tăcut, unul câte unul, nu făcea nimic altceva, era doar atent. Din când în când se servea cu câte-un fruct din cele construite într-o piramidă pe o tigaie enormă din argint aflată imediat în apropiere.
La apusul soarelui ușa se închidea și cei care nu reușiseră să intre trebuiau să mai aștepte un an, dacă nu cumva în acest an o schimbare a sorții le schimba hotărârea.
Cel care intra în Camera Regală și avea dreptul acesta doar o singură dată în viața, nu-și mai amintea nimic la ieșire. Undeva, în spatele palatului, cei care aleseseră această cale erau culcați unii lângă alții pe o terasă largă. Toți dormeau câteva zile. Când soarele era necruțător în unele zile erau stropiți cu apă, noaptea dacă era prea rece, slujitorii regelui îi acopereau cu pături.
În Cameră erai singur, într-un întuneric cald, leșinai la primele respirații pline de emoție, un aer rece, translucid îți umplea plămânii și parcă de acolo nu mai ieșea. Îți simțeai pieptul ca o tobă, un gong vestea că trebuie să cazi și încet te lăsai pe genunchi, apoi pe-o parte cu tot trupul de unde mai departe nu mai știai nimic.
După câteva zile, de pe lacul interior plecau corăbii, care mai departe intrau pe canal și-apoi pe fluviu. Corăbii ce se vărsau în ocean odată cu fluviul, drumul lor nu se oprea decât după câteva luni. În nordul îndepărtat odată ajunse, în frigul cel mai groaznic, oamenii ce tocmai debarcaseră se ascundeau în minele din apropierea portului înghețat, de unde începeau să ducă o viață subpământeană. Corăbiile se întorceau cu aurul, argintul și diamantele pe care le încărcau din portul nordic. Toate acestea se întâmplau pentru că exista zvonul că odată intrat în Camera Regală ți se îndeplinea orice dorință. Niciodată Regele nu a afirmat acest lucru, ori tocmai această tăcere în această privință îi făcea pe oameni și mai dornici de a verifica zvonul pe propria lor piele.
______________________________________________
* Andre Malraux, Cuceritorii-Calea regală, Rao, 1995, pag.186.
