Se afișează postările cu eticheta dorință. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dorință. Afișați toate postările

duminică, 4 octombrie 2015

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului
Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

marți, 28 iulie 2015

In a momentary lapse of reason - Într-un radical motivat de momente


http://versuri-traduse.com/cantec/demonstra/705347/ian-parry/versuri-si-traducere-a-momentary-lapse-of-reason/

Nu pedalam spre o lume, ci o lume vâslea spre mine.
Eu terestru, lumea acvatică.
Lumea ce te umple, ce te revarsă apoi.
Balena ucigașă ce-și vomită victima.

Și toate aceste momente motivate radical de existență,
de dorință, de înaintare, de vânt, de patimă, cădeau în fața vitezei mele.

Habar n-aveam că existam până nu m-am împiedicat,
până n-am căzut, până când m-am julit, până când fâșul și-a pierdut mânecile;
Coate sângerând, palme zdrelite, priviri virgine.

O singură lume rămâne;
cea a memoriei mele, a uitatului de peste umăr.
Îmi rămâne privirea rece a urmăritorilor,
care doreau doar să-mi violeze,
privirea.
Asta pentru că este la modă!

miercuri, 13 mai 2015

Atelierul celui ce creează


Arta s-a născut datorită instrumentelor; obiectele făcute de om pentru a-i desăvârși creația.
În jurul Marelui Obiect identificăm Micile Obiecte.
Putem defini obiectele creaționiste în două categorii, ca fiind măsura și lovitura.
Cineva mă obligă să pomenesc și de strânsura.
Altcineva de împunsătura.
Abandonez repede categoriseala pentru a mă îndrepta spre creație.
Pentru asta îl întreb pe Marele Creator care posedă Marele Atelier, dacă există creație?

— Creația este o definire a non-realității, uneori a perfecțiunii acesteia în realitate, alteori o mare frustrare, dar tot a realității.

— La ce bun atunci non-realitatea?
—Tocmai că ne ajută să înțelegem realitatea.

— Adică dacă o operă de artă este distrusă, ea dispărând din realitate, putem fabrica instrumente pentru a o reprezenta în non-realitate, ca un produs al realității?
— Exact, în principal așa ne putem referi la artefacte, care au definit o realitate trecută și care acum se găsesc într-un soi de aură muzeistică nedefinită în prezentul nostru obiectiv.

— Și dacă niște tineri vopsesc un zid și a doua zi alții, comunitatea, municipalitatea, șterg acea reprezentare vopsind-o în alb, cum se poate interpretata; este o creație? este o non-realitate?
— Eu cred în primul rând că este un protest. Cea mai desăvârșită imagine a unei ideologii este protestul. Atunci când reușim să transpunem protestul în chiar o imagine grafică, reușim să creăm o punte în ceea ce se numește idee și ceea ce se numește dorință, sau invers.

— Adică?
— În final este un soi de manipulare a ideii în care protestul poate lua ființă prin creație; este o chestie nobilă de fapt, îți pierzi timpul, materialele; îți riști un soi de reputație, libertatea chiar, sau poate în final așteptările. Liniștea că ai făcut ceva, și care nu mai există.

joi, 19 martie 2015

Panorama - în stânga Penelopa

Rafina port, Attiki, Greece
Am învinuit pe cei care ascunzând realitatea au reinventat simbolismul.
Dar nu vina ce o purtau -cei care reușeau păcăleala, mă irita, ci faptul că odată cu trecerea timpului, aveau dreptate. Asemeni unei nade pescărești care nu te poate păcăli atâta timp cât ești tânăr -felul ei prea domol de a se mișca, în contradicției cu dinamica juvenilă, nu cadrează dinamic, nu țintește bine. În schimb, pe cel lent, obosit și flămând, nada îi pare reală, îi apare normal, face parte din secvența în care Birdman apare în primele două episoade, și mușcă. Pradă ușoară, pește la kilogram; de neiertat.

Atunci stau și mă întreb, unde-i maturitatea, unde-i înțelepciunea și într-o formă ultimativă; unde-i Penelopa?
Răspuns: Undeva la stânga, numai că-i lipsește începutul, vigoarea adică, amintirea ce se dedică.

Privind tabloul, nu-mi pot răspunde la întrebarea ce poate fi enunțată:
Pe când evadarea?

Îmi aduc aminte imediat de Papillon, de Henri Charrière - scriitorul și actorul acestei vieți de evadat.
Ce ne lipsește?
Ori aici, poate și Sokrates ar putea răspunde; Dorința !
Și mai departe?
Mai departe nimic.

În cazul evadatului Papillon, era dorința de a trăi pentru a se răzbuna. Dar într-un fel viața a reușit să-l uite pe contele de Monte-Cristo, pentru ca mai departe să poată fi fericit.

În cazul celor mulți este apăsarea zilnică a unei sigure activități care le dă siguranța unui singur enunț: acela că pot supraviețui.

Nici măcar supraviețuirea nu este conștientă, dacă cumva asta se înțelege, este sigură că în afara unei zile de astăzi, mâine este o zi în care ei își pot dedica ziua de astăzi; aici este marea satisfacție a multora, a continuității facile, imuabile, lipsite de vreun deziderat, scop sau ... în final dorință.

Unde sunt eu?
Eu oscilez, eu sunt un tic-tac!

marți, 2 decembrie 2014

Atemporalitatea unui personaj



 ≪Dacă Odiseu ar fi fost ucis, Telemah s-ar fi găsit în fața unei alternative: ori juca rolul lui Hamlet, ori pe a lui Oreste.≫

M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.123.

Ori reușim într-o frază să definim ceva original, ori o comitem fără să vrem. Dar uneori și crima devine plăcută celui ce o descoperă.
Oreste are vârsta lui Telemah, la fel ca Hamlet. Diferența este că Oreste deja a comis crima, în timp ce Telemah așteaptă. Diferența este că peste două mii cinci sute de ani, Hamlet fuge ca Oreste și comite crima ca Telemah.
Aici este tot tâlcul frazei lui Finley, erudit scriitor.

Să înlocuim crima cu dorința. Astăzi începi să nu mai ucizi așa real, virtualul se pare că face mai multe victime (ravagii) și mai ales filmele și jocurile pe calculator reușesc asta.
Să ucid regele!
Să-l ucid pe Budha!
Sunt dorințe pe care omul și le-a însușit pentru a demonstra ceva. Dorințele veneau după aceea.
Julet Michelet scrie în Jurnalul Revoluției că Regelui i s-a pierdut divinitatea *, lipsa ocrotirii dumnezeiești s-a manifestat imediat. Regele a luat hotărâri proaste.

Ori astăzi, omul modern revine în a lua hotărâri proaste; minte.
Și această minciună creează cea mai perfectă imagine; aparența.
Eu în mijlocul mării Egee la bordul unui luxuriant yacht, imaginea îmi aparține, la fel ca yachtul, nu?!

Executăm și mai apoi ne punem dorințe, eliminăm dușmanul și mai apoi, învingători ne permitem orice. Această falsitate violentă ne înconjoară încă, ceilalți privesc altfel; să lăsăm dorința să bântuie, să ne împăcăm cu ea, să ne obișnuim cu ea, o a doua natură.

Viciu sau nu, iubesc dorința, mi-au rămas atât de puține lucruri, mi-am pierdut libertatea de fapt.
Finley conjugă libertatea cu vârsta unei epoci a civilizației umane, puțin după epoca bronzului; omul era liber, nu existau legi. Această intersecție temporală mă duce cu gândul că aș putea reuni acea vârstă cu a mea. Probabil altă dorință, altă aparență.

Totuși, în final, ce credem total? Scrisul... vocea... sau fizicul, nu sunt trepte ale cunoașterii și care urcate lent prefigurează Zeul. Misticul, căci despre el este vorba atunci când dorința este ținută ascunsă, netransfigurată în real, nepusă pe masă -cum spun bătrânii.

Propun o cultură a dorințelor, un loc în mintea noastră unde ele se pot desfăta -cu acces la internet!





__________________________
*Julet Michelet, Jurnalul Revoluției, Minerva, 1973,  pag.90-95

luni, 6 octombrie 2014

Zburătoare purtătoare

fluture de seară pe tavan
Chipul oricui poate fi găsit oriunde.
De cele mai multe ori frica ne duce exact acolo. Dacă nu este frica este dorința și dacă nu este nici dorința, atunci este misticismul. Pe zoobotaniști nu-i băgăm în seamă.

duminică, 20 iulie 2014

În același timp îi dădeam în gură pentru a nu răsări

Akropolis, pedimentul estic stânga, Athina, Grecia

Interpretarea nu lasă loc de condiționare, felul acesta de ipoteză vine după.
Astfel că odată îndeplinită viziunea, adevărul, fie el travestit, are o funcție de purificare și una civilizatoare.
Atunci când caii lui Helios vin din mare, orice primire a unui răsărit de soare suportă contrastul prin care clipim. Atunci se ivește zeul. Și noi iute spunem că oprește răsăritul, că ne oprește lumina, că așteptăm un alt zeu care să ne ilumineze, în altă poziție, crucificat să fie, nu contează, durerea nu contează, imaginea în schimb da.

Dionysos așteaptă lumina, este primul, inițiatorul unui drog bahic, a unei noi viziuni, nou orizont. Lumina atât de interpretată prin lumânare, iubită tacit solară, absentă la eclipsă.

Refuzul nu înseamnă dorința de-a nu fi sau de-a nu participa la eveniment, înseamnă dorința de a nu înțelege.

miercuri, 23 aprilie 2014

The one - oral sau scris?

Marshall McLuhan :

≪Generalul bur Krueger era analfabet, povestește Roy Campbell. În fiecare zi se așeza sub un arbore mare și împărțea dreptatea. Doi frați s-au înfățișat dinaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră. Krueger i-a zis unuia. „Tu împarți.” Iar celuilalt: „Tu alegi.” Oralul este iute, inclusiv, total, ia în considerare toate aspectele într-o singură clipă.

Dacă ar fi să întrebi orice grup de forță, o corporație sau o agenție publicitară: „Știind că prin apăsarea unui simplu buton din încăperea aceasta ați reuși să realizați pe loc toate țelurile pe care vi le-ați propus, ați apăsa pe butonul respectiv?”, răspunsul ar fi „NU.” Întrebarea nu face decât să transfere operațiile lor din modul scris și analitic în cel oral și simultan. Este diferența dintre dorința pe care o adresezi zânei și voința puritană. Lumea dorinței orale revelează dintr-o dată și calitatea morală a țintei.

Cineva spunea că secolul al XIX-lea a cunoscut trecerea de la dans la curse, de la simetria inclusivă la anarhia liniară.≫

Marshall McLuhan, Texte esențiale, Nemira, 2006, pag.288

luni, 23 decembrie 2013

Ochiul lui Moș Crăciun

Crivadia, Hunedoara vs. Anasazi Caves, Colorado
Dragă Moșule,

Precum bine știi, nu mai sunt copil. Scrisorile pe care le-am scris cu mulți ani în urmă le-am uitat, nu pe ele ca scrisori, ci pe ele ca dorințe. Am subliniat cele știute.

Astăzi îți scriu, după zeci de ani, încă o scrisoare. Cineva mi-a șoptit să fac asta, nu spun cine. În schimb trebuie să pomenesc că n-am încetat să am dorințe. Și viața asta de căcat uneori, mă făcea să uit asta. Dar faptul că tu vii, an de an, mă făcea să uit asta, tot uneori.

Trebuie să scriu ce dorințe am? sau poate că am numai una? Hai -cu voia ta, să ți le scriu prima dată pe ele -pe dorințe și la urmă pe numai una. Am voie să fac asta? Am. Am uitat că numai sunt copil și cer în continuare -absurd, legitimarea voluntară proprie. Scrisoarea asta la persoana a II-a, poate fi de fapt scrisă de un copil.

Moșule, fă ca viața mea de acum în colo să fie drum, dacă picioarele mă lasă, urcă-mă în mașină. Nu-mi lua vederea prea devreme și dacă trebuie să plătesc acest bilet, îți dau auzul. Știu că n-am să mai simt fâlfâitul frunzelor și zborul păsărilor, nici clipocitul apei, și nici căderea pietrei.

Moșule, fă ca mintea să fie ferită de alzheimer, capul de parkinson,  nu mă băga în uitare și senilitate și dacă trebuie să plătesc acest bilet, ia-mi vederea. Știu că n-am să mai simt soarele cum apune și nici mestecenii albi cum se apleacă, nici câinele cum se supune, nici oamenii cum pleacă.

Moșule, când vine Doamna cu Coasa, spune-i să-și facă datoria, coasa să fie bine ascuțită, să nu mă întoarcă copiii cu cearceaful, să nu fiu la azil și nici copil.

Moșule, este atât de bine că ultima mea dorință, ar fi ... să nu mă lași fără dorințe.
Moșule, ciupește-mă și trezește-mă de fiecare dată, luminează-mă și nu mă lăsa fără dorințe.

Moșule, dacă faci asta -fără șantaj, sigur am să cred în tine, eu cred în ochiul tău.


Karinei




marți, 6 august 2013

Prinderea


Există o arhivă, o descriere chiar, a celei mai aprige dorințe; sexul.
Toate romanele de la Boccacio, la Dumas, sau Tolstoi încoace pălesc în fața imaginilor. O imagine: mai mult de o mie de cuvinte, spunea cineva.

Între toate, poate separat, unele reușesc să triumfe în fața trecutului, în fața a ceea se bănuia a fi fals și este adevărat sau invers a ceea ce este adevărat și este fals -asta referitor la castitatea preoților catolici, ca mențiune strictă de facto. Dar acesta-i un exemplu și nu asta ne interesează, mai degrabă duplicitatea cu care mental privim o asemenea imagine: normal.

Atunci ce se întâmplă când privim spânzurații lui Goya sau cei patru cavaleri ai Apocalipsei ai lui Dürer: normal? Da, normal. Nu-i normal. Sexul dispare.



Apar reflexii luminoase datorate iluminări artificiale din sala de expoziție.

sâmbătă, 23 martie 2013

Priorități


În primăvara ce are să vină în grădina mea apar prioritățile naturii: în prim plan; lalele ce se descoperă datorită frunzelor devenite scuturi masai, apoi narcisele; suple ca fasciile, în spate; rostopasca, liniștită acoperită de frunze asemeni țestoaselor.

Priorități? Frumosul, aleanul, vindecătorul. Vânătorul, agricultorul, magul. Modelul, artistul, geniul.
Sărim repede de la cel ce va să vină din cel ce a venit. Cuprindem repede cele văzute cu cele amintite.
Stăruim într-o singură lumină. Citim de fiecare dată ultimul rând scris. Prin asta nici o evadare nu este dorită. Nu reușim să trecem repede de la pământ, la aer, la lună. Avem nevoie de zei, ei ne ajută să facem saltul, să sărim, să devenim.

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Camera regală

≪ Scoase încă o dată harta arheologică a Siamului și Cambodgiei ; o cunoștea mai bine decît pe propriu-i chip... Era fascinat de marile pete albastre cu care-ncercuise Orașele moarte, linia punctată ce marca  vechea Cale Regală, de amenințătoarea ei afirmație: „Cel puțin o șansă din două să crăpi...” Drumuri nesigure, pline de scheletele de mici animale părăsite pe lîngă focuri aproape stinse, sfîrșitul ultimei misiuni în regiunea Jarai : căpetenia albă, Odend'hal, doborît cu țepușe de vînătoare, noaptea de către oamenii Sadetului focului, în foșnetul frunzelor de palmier strivite, ce vestea sosirea elefanților misiunii...≫
Andre Malraux, Calea regală *

O dată pe an, imediat după solstițiul de iarnă, regele deschidea Camera Regală. În fața ei, un cortegiu ce părea infinit, pierdut pe scările largi, pierdut și după arcele porții, până după lac, în pădurea de eucalipți uriași. Ușile din aur masiv, ce străluceau intens până atunci, erau date la o parte, lipite de zidul palatului, fiind pe partea ascunsă, la fel de negre ca și hăul pe care-l descopereau.

Preotul regal, a cărei față nu se vedea din pricina bijuteriilor ce împodobeau capul, bijuterii ce atârnau în spate, dar și în față, acum zornăind, se apleca și trasa cu o pensulă o linie roșie aflată la câțiva pași în fața camerei, hotarul uitării. Odată trecută linia nu mai exista motiv de întoarcere și drumul drept spre întuneric trebuia deschis. Ajuns în celălalt capăt, cedă pensula unui slujitor apropiat, se apropie de rege, se închină lui și ridicându-se întinse brațele spre mulțime. Un gong se auzi imediat și soldați înarmați cu sulițe lungi dădură drumul primului om ce deja începea să urce treptele. Umbra mică a omului intrase ultima, apoi încă unul și tot așa. Lungul șir alcătuit din bărbați, dar și din femei, chiar și bătrâni, oameni de condiție joasă în general, înainta cu grijă. Copiii nu aveau voie să intre în cameră, exista o vârstă minimă. Zgomotul gongului ținea numărătoarea, la fiecare lovitură un om începea să urce scările. Toți cei care urcau în tăcere priveau în jos, regele-i privea tăcut, unul câte unul, nu făcea nimic altceva, era doar atent. Din când în când se servea cu câte-un fruct din cele construite într-o piramidă pe o tigaie enormă din argint aflată imediat în apropiere.

La apusul soarelui ușa se închidea și cei care nu reușiseră să intre trebuiau să mai aștepte un an, dacă nu cumva în acest an o schimbare a sorții le schimba hotărârea.

Cel care intra în Camera Regală și avea dreptul acesta doar o singură dată în viața, nu-și mai amintea nimic la ieșire. Undeva, în spatele palatului, cei care aleseseră această cale erau culcați unii lângă alții pe o terasă largă. Toți dormeau câteva zile. Când soarele era necruțător în unele zile erau stropiți cu apă, noaptea dacă era prea rece, slujitorii regelui îi acopereau cu pături.

În Cameră erai singur, într-un întuneric cald, leșinai la primele respirații pline de emoție, un aer rece, translucid îți umplea plămânii și parcă de acolo nu mai ieșea. Îți simțeai pieptul ca o tobă, un gong vestea că trebuie să cazi și încet te lăsai pe genunchi, apoi pe-o parte cu tot trupul de unde mai departe nu mai știai nimic.

După câteva zile, de pe lacul interior plecau corăbii, care mai departe intrau pe canal și-apoi pe fluviu. Corăbii ce se vărsau în ocean odată cu fluviul, drumul lor nu se oprea decât după câteva luni. În nordul îndepărtat odată ajunse, în frigul cel mai groaznic, oamenii ce tocmai debarcaseră se ascundeau în minele din apropierea portului înghețat, de unde începeau să ducă o viață subpământeană. Corăbiile se întorceau cu aurul, argintul și diamantele pe care le încărcau din portul nordic. Toate acestea se întâmplau pentru că exista zvonul că odată intrat în Camera Regală ți se îndeplinea orice dorință. Niciodată Regele nu a afirmat acest lucru, ori tocmai această tăcere în această privință îi făcea pe oameni și mai dornici de a verifica zvonul pe propria lor piele.


______________________________________________
* Andre Malraux, Cuceritorii-Calea regală, Rao, 1995, pag.186.

vineri, 6 aprilie 2012

Lalele înainte de


Viața scurtă pe care am trăit-o până acum, m-a bucurat cu toate trezirile de care am avut parte. Una dintre ele, și pe care am auzit-o doar de mic copil, dar n-am înțeles-o atunci; a fost identificarea cu cineva, cu o persoană, cu un om, cu un sfânt chiar. Exemplu comparativ venea să însuflețească eu-l tău, acea stare (impersonală) dar binefăcătoare celor din jur că tu poți face, poți simți, poți fi ca cel pomenit în exemplu. Începând de pe casa scărilor, când părinții mă dojeneau că nu pot fi ca vărul (meu) de cuminte, de ascultător, de voluntar, până la biserica satului bunicilor mei, unde preotul spunea (nu numai mie, ci întregii adunări) că trebuie să ne identificăm cu Isus. Identificarea cu văru' căzu repede, când vărul nu era se uitau repede faptele, și prezentul lua loc repede trecutului imediat. În schimb cu Isus am avut mari probleme. Dar anii treceau și pe popă îl auzeam din ce în ce mai rar (numai la bunici mergeam la biserică), eu am crescut, nu mai dădeam nici pe la bunici, așa că totul părea uitat.


Citind în adolescență La răsărit de Eden de John Steinbeck, cartea m-a cutremurat aproape de final, acolo unde se pomenește de cuvântul timshel - sigur acum îmi este mai ușor să scriu după ce toate au fost explicate. Cuvântul în ebraică dă un sens compus, din care, poate cel mai probabil și mai ușor de înțeles ar fi: "tu îl poţi stăpâni". Fiind vorba de V.T. (Vechiul Testament), automat posesia unei stări impersonale, dovedită de alții îmi reveni... fiți ca Isus, îmi răsună și acum în urechi dorința (neînțeleasă pentru mine) a preotului.


Personalitatea mea nefiind cristalizată, vârsta naivă nu-mi arăta mare lucru, reușeam să mă retrag în vis visând la eroi, la cei din cărțile de istorie, la cei din mituri, din povești. Această formă de identificare îmi făcea bine, sau poate era doar somnul. În mintea mea de atunci imaginea lui Herakles (Hercules), era cea mai dorită, puțin mai târziu deja Achilleus (Ahile) începea să vină mult mai aproape de eposul meu visător.


Eram oarecum frustrat de un alt erou, nu înțelegeam clar de ce Homer i-a dedicat ceea ce a făcut la fel eroilor ahei, dar și troieni, prin Iliada. Odisea citită chiar de mai multe ori îmi ascundea mult mai multe necunoscute decât Noul Testament.


Omul, fiecare, bărbat sau femeie, se identifică mult mai bine cu Odiseu (Ulise) decât cu oricare personaj, fie el real sau imaginar. Omul în toate căutările sale, în toate peregrinările și dorințele -cele mai aprige, face o mare călătorie, este viața sa, cu bune și cu rele, cu greșeli chiar. Toți la sfârșit vor limanul, locul unde să se retragă -cimitirul elefanților, locul visat, acolo, chiar dacă numai o clipă se întâmplă ceea ce se dorește, viața nu s-a trăit degeaba.


Desigur că Odisea este o călătorie atât de reală în spiritul ei, încât numai imaginarul lui Homer a salvat-o de la monotonie și clasicism. Odisea nu este clasică, este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. De aceea, mari scriitori și mari învățați s-au întors la cel mai dubios erou al tuturor legendelor, Ulise.


Am citit că Romulus, dorind să se impună în fața unei aristocrații nou formate, a fost asasinat chiar în public și pentru ca asasinatul să nu fie răzbunat de plebe, s-a instituit repede fenomenul prin care Romulus a fost ridicat în ceruri, iar marele Jupiter l-a primit. Prefer prin acest exemplu, căutările și dorințele istețului și greu încercatului Ulise.


Lalele nu s-au deschis încă, dar știu că toate sunt roșii!