Atemporalitatea unui personaj

 ≪Dacă Odiseu ar fi fost ucis, Telemah s-ar fi găsit în fața unei alternative: ori juca rolul lui Hamlet, ori pe a lui Oreste.≫

M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.123.

Ori reușim într-o frază să definim ceva original, ori o comitem fără să vrem. Dar uneori și crima devine plăcută celui ce o descoperă.
Oreste are vârsta lui Telemah, la fel ca Hamlet. Diferența este că Oreste deja a comis crima, în timp ce Telemah așteaptă. Diferența este că peste două mii cinci sute de ani, Hamlet fuge ca Oreste și comite crima ca Telemah.
Aici este tot tâlcul frazei lui Finley, erudit scriitor.

Să înlocuim crima cu dorința. Astăzi începi să nu mai ucizi așa real, virtualul se pare că face mai multe victime (ravagii) și mai ales filmele și jocurile pe calculator reușesc asta.
Să ucid regele!
Să-l ucid pe Budha!
Sunt dorințe pe care omul și le-a însușit pentru a demonstra ceva. Dorințele veneau după aceea.
Julet Michelet scrie în Jurnalul Revoluției că Regelui i s-a pierdut divinitatea *, lipsa ocrotirii dumnezeiești s-a manifestat imediat. Regele a luat hotărâri proaste.

Ori astăzi, omul modern revine în a lua hotărâri proaste; minte.
Și această minciună creează cea mai perfectă imagine; aparența.
Eu în mijlocul mării Egee la bordul unui luxuriant yacht, imaginea îmi aparține, la fel ca yachtul, nu?!

Executăm și mai apoi ne punem dorințe, eliminăm dușmanul și mai apoi, învingători ne permitem orice. Această falsitate violentă ne înconjoară încă, ceilalți privesc altfel; să lăsăm dorința să bântuie, să ne împăcăm cu ea, să ne obișnuim cu ea, o a doua natură.

Viciu sau nu, iubesc dorința, mi-au rămas atât de puține lucruri, mi-am pierdut libertatea de fapt.
Finley conjugă libertatea cu vârsta unei epoci a civilizației umane, puțin după epoca bronzului; omul era liber, nu existau legi. Această intersecție temporală mă duce cu gândul că aș putea reuni acea vârstă cu a mea. Probabil altă dorință, altă aparență.

Totuși, în final, ce credem total? Scrisul... vocea... sau fizicul, nu sunt trepte ale cunoașterii și care urcate lent prefigurează Zeul. Misticul, căci despre el este vorba atunci când dorința este ținută ascunsă, netransfigurată în real, nepusă pe masă -cum spun bătrânii.

Propun o cultură a dorințelor, un loc în mintea noastră unde ele se pot desfăta -cu acces la internet!





__________________________
*Julet Michelet, Jurnalul Revoluției, Minerva, 1973,  pag.90-95

La Grande Bellezza - 2013

Ochiul lui Moș Crăciun

Crivadia, Hunedoara vs. Anasazi Caves, Colorado

Dragă Moșule,

Precum bine știi, nu mai sunt copil. Scrisorile pe care le-am scris cu mulți ani în urmă le-am uitat, nu pe ele ca scrisori, ci pe ele ca dorințe. Am subliniat cele știute.

Astăzi îți scriu, după zeci de ani, încă o scrisoare. Cineva mi-a șoptit să fac asta, nu spun cine. În schimb trebuie să pomenesc că n-am încetat să am dorințe. Și viața asta de căcat uneori, mă făcea să uit asta. Dar faptul că tu vii, an de an, mă făcea să uit asta, tot uneori.

Trebuie să scriu ce dorințe am? sau poate că am numai una? Hai -cu voia ta, să ți le scriu prima dată pe ele -pe dorințe și la urmă pe numai una. Am voie să fac asta? Am. Am uitat că numai sunt copil și cer în continuare -absurd, legitimarea voluntară proprie. Scrisoarea asta la persoana a II-a, poate fi de fapt scrisă de un copil.

Moșule, fă ca viața mea de acum în colo să fie drum, dacă picioarele mă lasă, urcă-mă în mașină. Nu-mi lua vederea prea devreme și dacă trebuie să plătesc acest bilet, îți dau auzul. Știu că n-am să mai simt fâlfâitul frunzelor și zborul păsărilor, nici clipocitul apei, și nici căderea pietrei.

Moșule, fă ca mintea să fie ferită de alzheimer, capul de parkinson,  nu mă băga în uitare și senilitate și dacă trebuie să plătesc acest bilet, ia-mi vederea. Știu că n-am să mai simt soarele cum apune și nici mestecenii albi cum se apleacă, nici câinele cum se supune, nici oamenii cum pleacă.

Moșule, când vine Doamna cu Coasa, spune-i să-și facă datoria, coasa să fie bine ascuțită, să nu mă întoarcă copiii cu cearceaful, să nu fiu la azil și nici copil.

Moșule, este atât de bine că ultima mea dorință, ar fi ... să nu mă lași fără dorințe.
Moșule, ciupește-mă și trezește-mă de fiecare dată, luminează-mă și nu mă lăsa fără dorințe.

Moșule, dacă faci asta -fără șantaj, sigur am să cred în tine, eu cred în ochiul tău.

Karinei

Înclinarea

       Dintre toate înclinările din lume, bineînțeles că Turnul din Pisa ocupă primul loc. Acest loc este ocupat cu siguranță de dorința turnului de a-și continua căderea, împotriva a toate metodelor noi ce țin de fundare și balansare.


       Am observat de multe ori că anumite case tind să se umfle (la mijloc). Zidurile din lut (chirpici) încep să cedeze la greutatea acoperișului, de obicei acesta tot din lut (dar ars).
       Într-una din scurtele călătorii din jurul casei mele, am cătat să pătrund în peisajul urban asemeni unui turist ce vede prima dată orașul. Am prins din greșeală altceva, nici trecutul, nici prezentul, am prins înclinarea. Un gând porni să accelereze dorința de-a vedea cum turnul cade, cum încovoierea-l domină până la pierzanie. Dorința de-a avea dreptate și de-a domina prin asta, de-a face apostolatul unei doctrine de învingător... ce efort, ce victorie, o casă de chirpici îți va îndeplini dorința, să trăiești tu atâta !

Unire

     Ar fi normal ca uniți să fim mai fericiți, lucrul acesta se întâmplă după.
     După o despărțire, după o rătăcire, după o confuzie, oamenii revenind, întorcându-se, se cred mai buni, mai fericiți. O clipă se strâng, se unesc și își zic; „hai să tragem ș-o poză!” Astfel, în marile arhive fotografice, în marile colecții de albume, vedem oameni laolaltă fericiți, rar, foarte rar, vedem grupuri mari de oameni nefericiți. Cele de mai sus se referă la trecut, la fel ca imaginea.


     Astăzi, ne-am cam întors și vedem mari grupuri de oameni furioși, cu gurile crăcănate de furie, cu mâini spasmodice arătând neutru cerul, cu fețe imobile, idioate. Astăzi nimeni nu se mai bucură în colectiv, acasă poate, în pivnița minții sale, poate.


     A fi fericit pe stradă este un denunț la adresa unei morale nou instaurate; ce repede au uitat oamenii bombele și bolile ce traversau orașele, asemeni umbrelor aruncate de bombardiere. Ce repede uită oamenii orașelor europene știrile despre alte orașe, în alte țări, de pe alte continente, orașe care strivite de război sau cataclisme naturale, nu-și mai revin nici în zeci de ani. Este diabolic să fii fericit în țara ta când afară pe stradă, o lume parcă plutește, hipnotic în dansul unei crize de nebunie; „O! de-ar ieși pe stradă cei care cu adevărat mor de foame!”
Nu mai este voie să fii fericit în țara ta. La televizor, fețele tuturor politicienilor sunt buhăite de ură, capetele lor sunt cutii de conserve îndoite de grimase și ifose, prin găuri negre curge la nesfârșit dorința de răzbunare.


     Atunci, mă întreb de ce nu pot fi oamenii cu adevărat fericiți?

Verişoara mea

mie

N-am crezut niciodată că voi muri. Credinţa aceasta, în felul ei existenţială, a încercat să mă păcălească, adică nu voi muri până să nu doresc asta sau murind voi fi împăcat că am dorit totul, ori nimic din toate acestea până nu m-a vizitat verişoara mea.

Mă aflu în pat de spital. Exist aici datorită elicopterului, glucozei, acului intravenos, carbonatului de calciu transformat în gips, mediului de cultură uman. Mor. De fapt nici nu mai doresc altceva, dorinţă funestă, după moarte să doreşti ceva, după viaţă să doreşti ceva, şabloane ale convieţuirii, cam asta ne dorim.

Am ajuns aici din dorinţa de-a demonstra că nu mai sunt bătrân, că oasele mele mai pot suporta mai mult de un "g", mai mult decât un picaj, decât o tăvălire. Am ajuns aici din dragoste şi nimeni, niciodată nu are cum să creadă asta. Toate s-au petrecut aşa de repede încât fiinţa mea a clacat, s-a urcat în primul copac şi-a cântat, de acolo s-a prăbuşit. Vedeţi ce face dragostea!

Vina îmi aparţine şi vreau prin asta să mor, ce mai contează privilegiul cunoaşterii efectului când ceea ce provoacă, ceea ce toţi ştim, e cauză pierdută. Toate acestea până când m-a vizitat verişoara mea.

Ştiţi, salonul meu este privilegiat, soarele răsare şi apune prin el; acum vedem soarele răsare.

Un fotoliu ergonomic este în dreptul ferestrei. Aici o mulţime de prieteni au dormit minunat în timp ce eu îi priveam, oarecum strâmb din poziţia mea, în lungile mele insomnii.

Prieteni care s-au balansat, s-au ridicat şi s-au aşezat, au discutat şi-au perorat cu mine, iar eu, tot strâmb în poziţia mea, am încuviinţat. Am încuviinţat ca Epicur, care în slăbiciunea sa fizică, cânta puţinul la rang de lăcomie pecuniară, adică să fii sărac cu banul în straiţă, să înduri foamea cu pâinea-n mână.

N-am crezut niciodată că cineva îmi poate schimba voinţa, dorinţa, invers, anula, toate aceste limite ce duc omul la soiul de disperare sinucigaşă. Dar eu niciodată n-am vrut să mă sinucid, eu am alunecat.

"Curiozitatea nu are morală. E poate cea mai imorală dorinţă a omului", scria Yukio Mishima la 23 de ani, scria în primul său roman, în "Confesiunile unei măşti", măşti; acele acoperiri asupra feţei.

Când priveam neobosit, masca mea de gips de pe faţă mi-a fost dată jos.

La insistenţele mele oglinda nu a venit. A venit în schimb verişoara. Verişoara a venit nechemată şi o surpriză totală mi-a creat prezenţa ei, prin asta: dorinţa de-a trăi!

"Puterea unei femei stă numai în gradul de nefericire cu care îşi poate pedepsi iubitul", mi-a şoptit verişoara.

Nu era nici un secret că verişoara îl cita şi ea pe Mishima, magnetismul acesta făcea ravagii în sentimentele noastre, acum, mai mult ca niciodată, ea dorea răzbunare.

Am privit cu luare aminte toată lungimea imaginii verişoarei mele, cu gipsul-n gât şi cu picioarele ridicate; cu inima arzând într-o mare dragoste de viaţă.

A trăi atât de mult din dorinţa de-a avea dreptate

pentru mine

Când am reîntâlnit-o pe mătuşa mea, dânsa trecuse de sută, Primăria a şi premiat-o. O sută de ani de viaţă, dar ce viaţă, dar ce amintiri, sigur meritau un premiu.

Cât cunoşteam eu din această viaţă era prea puţin pentru a scrie ceva, dar mătuşa mea a avut la un moment dat dorinţa de a povesti secretul longevităţii personale. Eu obişnuit cu informaţia că viaţa lungă înseamnă de fapt limitarea tuturor dorinţelor, formă filosofică a Orientului Îndepărtat, am înclinat din cap dispus să ascult încă o dată  o poveste din cele câteva mii pe care le repeta la intervalele neregulate.

« Am avut proasta alegere, începe povestirea dânsei, să am un bărbat pe care nu l-am iubit niciodată. Nu din cauza asta am fost nefericită, nefericirea mea se datora faptului că toată lumea era împotriva mea, orice eveniment îmi contrazicea dorinţa. Nu înseamnă că odată ce ai un bărbat, odată ce ai copii, chiar şi nepoţi,  mai târziu nu mai poţi avea dorinţe! Ori de fiecare dată când acestea erau exprimate, arătate, expuse, dorite; asistenţa, compusă din cei mai apropiaţi mie, din cei mai doriţi de mine, afişau brusc o blazare, o mirare a contrariului, depărtare chiar emoţională, care nu numai că mă punea pe gânduri, dar cronicizată, ca o formă de uitare, pricina fiind chiar lipsa lor de dorinţa cunoaşterii în ale mele, m-a făcut să doresc ca să nu mor lipsită de evenimentul datorită căruia eu am dreptate.

Dorinţă neprimită în inima mea niciodată! Dorinţă ce-mi aparţinea, la fel cum muşchiul ce tresare la efort, cum pleoapa ce se-nchide de somn. Nimic ce a venit de la ei, de la toţi din jurul meu, nimic ce l-am transformat în dorinţa de a nu muri până eu nu o să am dreptate.

Toţi, rând pe rând au murit, fără ca mie să-mi lase măcar impresia că am dreptate, ce dreptate? atunci când eu asist neputincioasă la lipsa în fapt a dreptăţii mele, ei murind înainte ca evenimentul, favorabil mie să se petreacă. Ce să mai petrec în viaţa asta când eu am rămas singură? »

M-a privit atât de puternic în clipa când eu dădeam să mă ridic, că am avut acea ezitare caracteristică hoţului începător şi de ce nu ar fi fost aşa, când de fapt eu alergam să scriu. Să scriu că nu-i aşa, să scriu că nu se poate trăi din ură, din dorinţa ta potrivnică celorlalţi, chiar necunoscuţi ţie.

« Am trăit aceşti ani care nu mi-au demonstrat nimic, eu n-am avut dreptate pentru că ei -care ei? eu fiind atât de singură acum, atât de lipsită de obiectul amintirii mele. Da, lucrurile pot să-ţi inducă amintiri, secvenţe, decupaje dinamice ale unor trăiri intense, subiectiv exploatate atunci. Oamenii, fiinţele apropiate, chiar cele care poate doar au trecut tangenţial pe ceea ce numim deseori felia noastră de viaţă, sunt foarte importanţi, sunt atunci când pot să fie; acum nu mai sunt, sunt singură.

Dragul meu nepot, am desăvârşit, fără să vreau, dorinţa de-a trăi din ură, din dorinţa de-a avea dreptate de fapt -asta este ură, este cel mai mare rău, greu de suportat, uşor de trăit -dovedit. »

Am plecat, lăsat de dânsa fără nici o dorinţă din partea ei şi-acum am scris.

Claustrarea dorinţei

     Ultimul simpozion de "Psihologie a Dorinţei" s-a încheiat, tema sa principală a fost: claustrarea dorinţei.

     Lucrările prezentate, unele chiar voluminoase, au atacat problema de claustrare prin unicitate, prezentând aspectul de velit sumus, totul într-unul; într-una. Dar au fost lucrări ce au privit focul acesta al dorinţei ca un drum care începe odată cu naşterea omului şi se înfundă la moartea lui; atunci focul mai pâlpâie, tremură şi totul se termină.

     Dorinţa copiilor este aceea de a vedea totul, de a şti, de a năvăli cu întrebările, ocheanul nu li se potriveşte. Detaliile pe care acesta le arătă sunt greu de înţeles şi unghiul restrâns sub care se arată imaginea devine o claustrare bruscă a dorinţei. De aceea majoritatea participanţilor au fost de acord că în afară de simţământul adânc faţă de mamă, copilul, până la o vârstă, nu are nici o dorinţă claustrată. După aceea totul se complică.

     N-am să insist asupra detaliilor simpozionului şi ale lucrărilor, totuşi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost efortul tuturor de a demonstra că acest fenomen de claustrare a dorinţei există în fiecare om matur, că se cronicizează, că se transformă în boli psihice sau în răbufniri vicioase, de unde sfatul care urmează în a scrie o listă de dorinţe claustrate. Apoi fiţi sinceri şi tăiaţile pe cele false, va rămâne tot timpul una, aceasta face parte din jocul vieţii, tăierea ei înseamnă moarte. Toţi avem aşa ceva, una; puţini o recunosc şi mai puţini o identifică.

Echilibrarea dorinţelor

     Civilizaţia este marcată de mersul cu cablul, de avionul cu reacţie; de mişcarea continuă a membrilor ei datorită ştiinţei acumulate. "Cât mai repede" este ordinul pe care oamenii îl dau tehnologiei, sportul ţine şi el pasul.

     Am privit în jurul meu iarna, toată natura îngheţată, încremenită, pregătită în aşteptarea sa pentru renaştere, adormită pentru ca ceilalţi nici să nu o bage în seamă. Ori tocmai că pe spatele ei; omul, fost vânător, fost căutător de hrană, avid de supravieţuire, aleargă mai rapid ca niciodată, şi asta numai pe picioarele lui, a inventat sportul numit ski.

     Orice efort al naturii de-a se exprima se datorează norilor, ninsorii şi apariţiei soarelui, peste toate acestea stăpân este vântul. Apariţia ţurţurilor semnalizează introducerea viului în somn, apa doarme atât de frumos într-un ţurţure, chiar luni de zile. Peste toate acestea omul modern se trezeşte, atavic, reînvie vânătoarea iernii, Crăiasa Zăpezii în schimb îl pândeşte.

 

     Monitorul de ski arată elevei sale preşcolare relieful, drumul pe care împreună vor trebui să-l parcurgă; lung pentru un copil. Teama copilului provine de la cădere, drumul este abrupt chiar, lunecarea îl sperie; lunecarea, nu alunecarea, pentru că odată cu cele două bucăţi plate, lungi, uşor curbate în circumferinţa lor orizontală, tot corpul o ia la vale într-o dinamică de neînchipuit până atunci, cum doar în acele vise infantile ce pot speria chiar şi un adult ne-o putem imagina.

Lărgind cadrul, copiii au devenit vânătorii traseului, a celei mai ergonomice trasări a coborârii; a unui centru de greutate plasat la limita imposibilului. Adunate toate variabilele volumului corpului uman ce se răsuceşte, ce imprimă direcţia perfectă, cel mai mare calculator din lume oboseşte, în timp ce copilul trece mai departe, spre o altă stare de echilibru, creierul invadat de sânge datorită adrenalinei exultă, înregistrează în miimi de miimi de secundă tot ansamblul, de fapt, de credo, al vânătorii.

     Am surprins, am fost uimit, de participarea instructorilor; un umanism fără precedent, nu există literatură încă, citită de mine, care să mă fi învăţat ceea ce am privit. Aplecarea acestor oameni spre infinitul unei copilării care nu trebuie pierdută, ea -copilăria nu trebuia refuzată nici o clipă, prin sport copiii nu trebuie să devină mai maturi, ci doar mai apropiaţi de natură, de primitivitatea acesteia, de vânt, de soare şi nori, de brad, copac şi zăpadă, sub aceasta pământul doarme.

     Mai departe de efort, este dorinţa, bucuria, eşec nu există; particip deci exist.

     Efortul tuturor este egal, răspunderea aparţine instructorilor, antrenorilor care subliniază încă odată că toţi putem şi suntem în start de la aceeaşi linie. Pârtia din faţa noastră este viaţa, lunecarea trăitul, vântul ce-l simţim că ne arde faţa: visul. Toată fericirea constă în efort, nimic frugal, nimic gratis, fiinţa depăşeşte neantul în efort.

     N-am înclinat niciodată balanţa în favoarea vreunei ştiinţe, pasiunea mea rămâne doar alături de mine, împărtăşesc adevăruri simple, orice răsărit, oriunde va fi, îmi trezeşte de fiecare dată dorinţa de-a povesti; de fiecare dată altă poveste, uneori prea reală pentru a fi înţeleasă.