Se afișează postările cu eticheta ceas. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ceas. Afișați toate postările

joi, 19 martie 2015

Panorama - în stânga Penelopa

Rafina port, Attiki, Greece
Am învinuit pe cei care ascunzând realitatea au reinventat simbolismul.
Dar nu vina ce o purtau -cei care reușeau păcăleala, mă irita, ci faptul că odată cu trecerea timpului, aveau dreptate. Asemeni unei nade pescărești care nu te poate păcăli atâta timp cât ești tânăr -felul ei prea domol de a se mișca, în contradicției cu dinamica juvenilă, nu cadrează dinamic, nu țintește bine. În schimb, pe cel lent, obosit și flămând, nada îi pare reală, îi apare normal, face parte din secvența în care Birdman apare în primele două episoade, și mușcă. Pradă ușoară, pește la kilogram; de neiertat.

Atunci stau și mă întreb, unde-i maturitatea, unde-i înțelepciunea și într-o formă ultimativă; unde-i Penelopa?
Răspuns: Undeva la stânga, numai că-i lipsește începutul, vigoarea adică, amintirea ce se dedică.

Privind tabloul, nu-mi pot răspunde la întrebarea ce poate fi enunțată:
Pe când evadarea?

Îmi aduc aminte imediat de Papillon, de Henri Charrière - scriitorul și actorul acestei vieți de evadat.
Ce ne lipsește?
Ori aici, poate și Sokrates ar putea răspunde; Dorința !
Și mai departe?
Mai departe nimic.

În cazul evadatului Papillon, era dorința de a trăi pentru a se răzbuna. Dar într-un fel viața a reușit să-l uite pe contele de Monte-Cristo, pentru ca mai departe să poată fi fericit.

În cazul celor mulți este apăsarea zilnică a unei sigure activități care le dă siguranța unui singur enunț: acela că pot supraviețui.

Nici măcar supraviețuirea nu este conștientă, dacă cumva asta se înțelege, este sigură că în afara unei zile de astăzi, mâine este o zi în care ei își pot dedica ziua de astăzi; aici este marea satisfacție a multora, a continuității facile, imuabile, lipsite de vreun deziderat, scop sau ... în final dorință.

Unde sunt eu?
Eu oscilez, eu sunt un tic-tac!

joi, 12 februarie 2015

În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *
http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

miercuri, 20 noiembrie 2013

We give it a 10:10. Braun Clock Face, design by Dieter Rams, Dietrich Lubs


http://www.dailyicon.net/page/92/
Singurul atribut al existenței; timpul!
În rest, felul în care se decolorează viața nu mai are vreo importanță majoră. Recunoaștem în orice amănunt -ca amintire, felul în care am semănat viața, putem numerota astfel de evenimente. Nu trecem de o sută numărându-le cu voce tare. Asta-i viața noastră, tristă și săracă. De vină nu ar fi societatea, ci intelectul propriu, amețit de telefonia mobilă, mass-media și internet, asta ca un prim argument că am dreptate (știut de toată lumea). Ar mai fi, ceea ce vine odată cu după-amiaza; marea plictiseală cu sine-însuși. Aceleași personaje intră și ies din casă. Aceleași dialoguri, aceleași întrebări, ca și aceleași răspunsuri.

10 minute măcar să fie altfel, este nevoie de un ceas special?
Am găsit unul, stați în fața lui zece minute, până vă plictisiți!

luni, 19 august 2013

No limit

http://cargocollective.com/bensandler
„O ceață albă cade în fulgi lenți. Cărarea mă poartă către un iaz tăinuit. Ceva se mișcă prin iaz; un animal arctic cu o blană galbenă și aspră. Înfig bățul și, când se ridică din apă, văd că are grumazul înclinat către crupă și că e foarte leneș. Nu mă tem, însă, împungându-l des cu bățul, l-am adus până înaintea mea. Își mișcă labele puternice și mormăie cuvinte într-o limbă pe care eu nu o pot pricepe.”

James Joyce, Texte inedite, ed. Univers 2013,pag.38

marți, 9 aprilie 2013

Ființe vânătoare

≪ [...] Parmenide spune în epoca timpurie a gîndirii ἔστι γὰρ εἶναι „Este într-adevăr ființă”.
În vorba aceasta se ascunde misterul originar pentru întreaga gîndire.
Probabil că „este” nu poate fi rostit în mod propriu decît despre ființă, așa încît tot ce ființează nu „este” de fapt, și nici nu poate vreodată să fie.
Însă deoarece gîndirea trebuie să ajungă să rostească ființa în adevărul ei, în loc de a o explica, pornind de la ființare, ca pe o ființare, se cuvine ca pentru scrupulozitatea gîndirii să rămînă deschisă problema dacă ființa este și cum anume este ea. 
Ἔστι γὰρ εἶναι al lui Parmenide rămâne astăzi încă negîndit.
În acest fapt se poate vedea ce înseamnă progres în filosofie.
Cînd își respectă propria-i esență, filosofia nu progresează defel.≫
Heidegger, Scrisoare despre „umanism”, 335.

http://www.playdar.co.uk/media/Review%20images/resonance_of_fate_game-HD.jpg
Din mașină am văzut autobuzul oprit. Era oprit pe celălalt sens și șoferul coborâse cu un carnețel în mână, își nota grăbit orarul de pe tabela ridicată pe-un stâlp în față. Am încetinit cuprins doar de curiozitate, puteam să văd clar buzele cum înșiruiau timpul, așezându-l în orele evenimentelor ulterioare, brusc am crezut că omul chiar știa ce face, dar m-am liniștit gândindu-mă repede că de fapt copia ceva. În față, mai departe, am făcut dreapta trecând pe lângă cimitir. A trebuit să încetinesc mult în spatele unei căruțe; este curățenia de primăvară. Țiganii, cu toate că nu au voie cu atelajele pe drumurile din interiorul orașului, intră pâș-pâș. Bântuie măcar periferia, căută fier vechi și cartoane, orice ce se poate revinde. Căruța are câte-un cal în față, cal slab și năpădit de boli. Sunt câte doi-trei pe capră, unul lateral ține biciul, ceilalți se uită-n toate părțile.
Am depășit repede. În spatele meu am văzut prin oglindă că țiganul cu biciul în mână îmi făcea semne și cu cealaltă mână.Am privit în față și brusc a trebuit să încetinesc din nou; o căruță imensă, ce părea a fi mama tuturor căruțelor, venea din față. Căruța asta avea gabarit depășit.

Căruța avea niște roți imense, iar calul din față la fel, era la fel de pricăjit ca toți ceilalți pe care-i întâlnisem. În spatele atelajului stătea mecanismul unui ceas de catedrală -cel puțin așa l-am aproximat eu. Axul aproape că mă atingea și deschizând geamul să spun ceva, am auzit clar, asemeni zgomotelor unor pedale de pian cum respira ceasul. Peste acest zgomot de burduf greu ce alunecă, am auzit tic-tac-ul ce se suprapunea asemeni unui metronom. Fața înnegrită de fum a unui țigan ieși brusc de după ax:
„Ce face conașu'?!”
„Unde duceți ceasul ăsta mare?”
„Cum unde, la fer vechi conașu'!”
De sus capul unuia de pe capră se-ntoarse și-i strigă:
„Întreabă-l de ăla, băîî!”
„Da măi, - auzi conașule, n-ai văzut pe unul zgâindu-se la cer?”
„Nu, n-am văzut” și căruța trecu de mine. În oglinda șoferului am văzut cum capul celui din ceas începu să tremure și ceva lucitor s-a ivit în mâna lui, după care dispăru în gură, după care umerii parcă primiră capul ca pe-o minge, după care să mă ia dracu', că am întors mașina.

În fața mea căruța o făcu la stânga, nu era departe. Mai târziu, când am făcut și eu stânga, căruța era departe. Am accelerat și-am ajuns în spatele autobuzului aflat în stație. În fața autobuzului era căruța și tot de acolo veneau zgomote. Când am depășit -cu grijă, am văzut pe cei trei țigani -care deja cred că nu erau țigani, cum îl luau pe sus pe șoferul autobuzului și-l aruncau în căruță lângă ceas -sau ce naiba era. Lumea din autobuz gesticula și făcea scandal, câțiva călători s-au dat jos, degeaba, căruța plecase. Eu după ea.

Căruța mergea repede, în fața ei, venea râul, perpendicular, unde căruța ar fi trebuit să facă ori stânga, ori dreapta, nicidecum să-și ia zborul. Căruța căzu în râu și mecanismul de ceas zbură asemeni unei mingi aruncate de mâini puternice. Pe marginea unor roți dințate stăteau țiganii -care nu erau țigani. Unul îmi făcu semne cu mâna, cu cealaltă îl ținea pe șofer. Șoferul nu făcea nimic.

http://www.gamesradar.com/resonance-of-fate-review/
motto:
Martin Heidegger, Repere pe drumul gîndirii, Ed. Politică, 1988, pag.316

vineri, 30 ianuarie 2009

Alunecarea

Plecarea pentru el nu însemna totul. A pleca era doar pentru a nu a rămâne. Fatală eroare în a crede că lipsa de mişcare însemnă repaus şi lipsa de lumină înseamnă întuneric.
Pretutindeni corturile au prins viaţă spre seară şi multe focuri s-au aprins. Senzaţia de deja-vu îl fermeca şi simpla părere de-a avea vreo amintire îi crea un confort în plus, mai ales faptul că de această dată nu mai avea nici-o ţintă, nici un timp de ajuns. Nici o grabă.
Părăsi tovarăşii de drum pentru a se amesteca cu mulţimea de negustori care păreau că încep negocierile de vânzare-cumpărare încă de pe drum şi unii chiar riscau să ajungă la destinaţie fără marfă. Oricum, drum de întoarcere acum nu exista.
Trase cu urechea la un foc ceva mai mare, se aşeză. Ascultând fu cuprins de curioziotatea nestăpânită a noului, de aceea întrebă; oarecum nepoliticos:
"- Dacă povestiţi despre acele lucruri; oare ce ascund acele cutii frumos decorate, cu ecranul acela rotund şi cu cele două săgeţi ce se caută la nesfârşit una pe alta; acele cutii pe care voi le numiţi "ceasuri"!"