Biblioteca mică avea o carte mititică (C-ului)

Rhys Carpenter :
„Teorema după care ... cu cît un poet oral pare să cunoască mai bine un eveniment depărtat, cu atît îl cunoaște mai puțin și cu atît e mai sigur că inventează.” *
_________________________________________

http://www.brynmawr.edu/library/exhibits/BreakingGround/carpenter.html

Se cunoaște povestea orfanului smuls din mijlocul străzii de niște călugări franciscani și aruncat (ascuns) într-o bibliotecă.
În toată această poveste, care nu are nici o legătură cu educația, cu genul My Fair Lady, copilul orfan a învățat să citească prima dată după niște cărți ștanțate, erau cărți scrise în Braille, pentru orbi.

Lui i s-a potrivit asta, ștanța: tiparul.
În întunericul uscat cu miros de lemn aceste cărți l-au atras prin asperitatea paginilor. În rest trebuia să șteargă peste tot, să aibă grijă de tot, era cel care împărțea și despărțea ceea ce ținea de bibliotecă. Călugării nu s-au catadicsit să-l învețe mare lucru, pentru ei era cel care suporta totul.

Și ca să scriem întreg adevărul, prima carte a fost Noul Testament. Ne aflăm la începutul unui nou mileniu, într-o țară în care tehnologia era doar pentru cei bogați.

Îmi este greu să explic în puține rânduri felul de autocunoaștere pe care acest tânăr l-a abordat în Braille sau poate chiar dacă dumneavoastră înseși vă veți purta degetele peste niște rânduri punctate în relief privind un orizont curat veți simți ceva. Ține de modestia cunoașterii, cred eu, nefiind orb, încă.

Mai târziu, tânărul enunța principiul conform căreia cecitatea lumii nu ține de simțuri, ci de dorință.

Această vizualizare s-a terminat brusc în momentul în care, matur și curajos, omul a învățat să citească și să scrie. A învățat singur datorită voinței căci după cum singur ne-a spus; vârsta nu are nici o legătură cu cunoașterea.

Undeva mai târziu, liber fiind, intră într-o bibliotecă și citind o carte, pe care bineînțeles o știa dinainte în Braille, vedea cum cartea, plină de imagini, de simboluri, de cruci și semiluni, de zvastici și de litere repetabile, căpăta sensuri necunoscute lui, neînchipuite.  De aici mai departe a înțeles marea sufocare lumii; înghețul unei conștiințe în religie, în politică, în ideologie. Lumea de atunci n-a mai fost la fel pentru el, nici măcar la fel de bună.


________________________

* M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.67 jos.

Atemporalitatea unui personaj

 ≪Dacă Odiseu ar fi fost ucis, Telemah s-ar fi găsit în fața unei alternative: ori juca rolul lui Hamlet, ori pe a lui Oreste.≫

M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.123.

Ori reușim într-o frază să definim ceva original, ori o comitem fără să vrem. Dar uneori și crima devine plăcută celui ce o descoperă.
Oreste are vârsta lui Telemah, la fel ca Hamlet. Diferența este că Oreste deja a comis crima, în timp ce Telemah așteaptă. Diferența este că peste două mii cinci sute de ani, Hamlet fuge ca Oreste și comite crima ca Telemah.
Aici este tot tâlcul frazei lui Finley, erudit scriitor.

Să înlocuim crima cu dorința. Astăzi începi să nu mai ucizi așa real, virtualul se pare că face mai multe victime (ravagii) și mai ales filmele și jocurile pe calculator reușesc asta.
Să ucid regele!
Să-l ucid pe Budha!
Sunt dorințe pe care omul și le-a însușit pentru a demonstra ceva. Dorințele veneau după aceea.
Julet Michelet scrie în Jurnalul Revoluției că Regelui i s-a pierdut divinitatea *, lipsa ocrotirii dumnezeiești s-a manifestat imediat. Regele a luat hotărâri proaste.

Ori astăzi, omul modern revine în a lua hotărâri proaste; minte.
Și această minciună creează cea mai perfectă imagine; aparența.
Eu în mijlocul mării Egee la bordul unui luxuriant yacht, imaginea îmi aparține, la fel ca yachtul, nu?!

Executăm și mai apoi ne punem dorințe, eliminăm dușmanul și mai apoi, învingători ne permitem orice. Această falsitate violentă ne înconjoară încă, ceilalți privesc altfel; să lăsăm dorința să bântuie, să ne împăcăm cu ea, să ne obișnuim cu ea, o a doua natură.

Viciu sau nu, iubesc dorința, mi-au rămas atât de puține lucruri, mi-am pierdut libertatea de fapt.
Finley conjugă libertatea cu vârsta unei epoci a civilizației umane, puțin după epoca bronzului; omul era liber, nu existau legi. Această intersecție temporală mă duce cu gândul că aș putea reuni acea vârstă cu a mea. Probabil altă dorință, altă aparență.

Totuși, în final, ce credem total? Scrisul... vocea... sau fizicul, nu sunt trepte ale cunoașterii și care urcate lent prefigurează Zeul. Misticul, căci despre el este vorba atunci când dorința este ținută ascunsă, netransfigurată în real, nepusă pe masă -cum spun bătrânii.

Propun o cultură a dorințelor, un loc în mintea noastră unde ele se pot desfăta -cu acces la internet!





__________________________
*Julet Michelet, Jurnalul Revoluției, Minerva, 1973,  pag.90-95