Le Mépris - Disprețul

 


Nu ultima reprezentare a lui Ulise, nu ultima peregrinare, nu ultimul „Le Mépris”.
Trăiesc constant călătoria; în așteptarea celei mai mari. Tovarășii sunt în jurul meu, peregrinează și ei, se rătăcesc și ei, la fel ca mine -oamenii.

Totuși, acest film: „Le Mépris”, ascunde ceea numai adevărații călători prin viață pot simți, o bandă uleioasă, lipicioasă, care se strecoară prin mersul celui ce se avântă, avânt nechibzuit de-a petrece prin viață. Ceea ce te ține lipit locului, lipsit de darul avântării, este tocmai nepăsarea, mai apoi disprețul. Ultimativ fiind disprețul, ce are darul nechibzuinței, ce face ca lumea să se spargă, lipsită de orice rezistență umană, dorință de-a a celebra contemplarea. Căci în engleză filmul este tradus în „Contempt”, ceea ce pentru profani ar însemna exact felul de a privi lucrurile -în contemplare. Dar oare nu acesta este disprețul ? nu felul acesta de-a ridica ochii spre cer în căutarea zeilor, ochi întrebători, contemplativi...

Nu cred că Jean-Luc Godard a pus pe masă toate cheile, toate lacătele spre a fi măcar sparte, dacă nu deschise, misterul deschis, evaporat să dea naștere duhului, dorinței, care vine și deschide la rândul ei lumea. Atunci, în mintea celui indus, de deschidere, de duh, lumea pare de cristal, optica ei foarte clară îl face pe privitor să se rătăcească, la unghiuri subtile, cadrul se mărește sau se micșorează spontan, împiedecarea urmează.

Priviți acest film asemeni unei transpoziții, fiecare dintre noi putem fi personajul, ceea ce nu înlătură misterul.

Privitorii

Clădire din cartierul Fabric, Timișoara

Din înălțimea templelor, privitorii aflați pe colțuri, suspectau trecătorii.
Zeii priveau prin akroterion, uneori se întrupau ei înșiși pentru a fi mai aproape de muritori, coborau noaptea lăsând în urma lor câte-o statuie; ubicuitatea era indiscutabilă.

Apariția clădirilor cu mai multe etaje, a mutat akroterion-ul mai jos - ce valoare ar mai avea dacă nu s-ar fi văzut, porțile au căpătat santinele de-o parte și de alta, lei, câini sau chiar atlanți, casa era păzită în felul ei de spiritele rele. Mai târziu fiecare fereastră a căpătat un privitor, fie el masculin, sau feminin, oricum o zeitate în fapt.

Următorul salt este camera de luat vederi, va fi la fiecare colț, poartă sau fereastră; omul n-a evoluat, frica-l bântuie încă, orice amănunt în plus ne strică buna dispoziție, așa că ne oprim aici: pentru a ne respecta primitivismul.

Poate primele ironii din lume

https://www.pinterest.com/pin/394487248580733559/

Hesiod în Theogonia sa ne povestește cum Prometeu la păcălit pe Zeus la Mecona. În timpul ritualului a fost sacrificat un taur mare și Prometeu a făcut două grămezi din taurul sacrificat, una pentru Zeus și una pentru oameni. Zeus a ales grămada cea mai mare, cea plină de oase. Oamenii se pare că au râs și Zeus s-a mâniat și mai tare.

Dar poate că asta nu era suficient și anticii dau naștere mitului primordial neuitând nimic din cele ce astăzi se uită repede.

„Așadar, mai înainte s-a ivit Haosul; apoi Gaia (glia) cea cu țărmuri largi, temei de nădejde veșnicei împărtășiri a tuturor ființelor, și Eros (amorul), cel mai frumos dintre zeii nemuritori, cel ce frînge mădularele și care îmblînzește inima și vrerea înțeleaptă în pieptul oricărui zeu ca și al oricărui om.

Din Haos s-au născut Erebos și neagra Nyx (noaptea). Și după aceea, din Nyx au purces Aither (eterul) și Hemere (lumina de ziuă).

[...]

Nyx născu pe nesuferita Pieire și pe Kera cea negră, ca și pe Thanatos (moartea); ea (mai) născu pe Hypnos (somnul) și tot neamul lui Oineros (visul), și singură i-a zămislit întunecata Nyx, fără să se împreuneze cu nimeni.

Apoi mai zămisli pe Momos (zeflemeau), pe Oizys (mizeria) cea dureroasă și pe Hesperide care, dincolo de Okeanos cel strălucitor, au grijă de frumoasele mere de aur și de pomii ce rodesc aceste fructe. Ea mai aduse pe lume Moirele și Kerele, răzbunătoarele neînduplecate care urmăresc toate greșelile făptuite de zei sau de oameni, zeițe a căror mînie nu se domolește vreodată, până cînd nu-l face de rușine cu cruzime pe cel vinovat, oricine ar fi el.

Și primejdioasa Nyx mai născu pe Nemesis, balanța oamenilor muritori; iar după ea, pe Apate (amăgirea) și pe Philotos (dezmierdarea), ca și pe blestemate Geras (bătrînețea) și pe Eris (lupta) cea cu inima aprigă.

(Hesiod, Theogonia, 116-225) ”

Victor Kernbach, Mituri esențiale, ed. Științifică și Enciclopedică,1978, pag.76-78.

Astăzi Momos râde de prostia oamenilor, căci pe vremea anticilor, el Momos râdea și de zei.

Mașina de făcut zei

Sunio Sunset, Greece

Jacques Derrida

≪„SĂ GÎNDIM RELIGIA?” - spuneți. Ca și cum un asemenea proiect nu ar dizolva de la bun început întrebarea însăși. Dacă socotim că religia este propriu-zis de gîndit și chiar dacă a gîndi nu înseamnă nici a vedea, nici a cunoaște, nici a concepe, atunci o respectăm dintru început, iar chestiunea este, pe termen mai lung sau mai scurt judecată. Deja vorbim despre aceste note ca despre o mașină, am fost din nou cuprins de o dorință de economie: dorință de a a atrage, pentru a spune lucrurile pe scurt, celebra concluzie din Cele două surse... * către un alt loc, un alt discurs, o altă miză argumentativă. Aceasta ar putea întotdeauna să fie, nu exclud acest fapt, o traducere deturnată, o formalizare puțin cam liberă. Ne aducem aminte de aceste ultime cuvinte:

„[...] EFORTUL NECESAR CA SĂ SE ÎMPLINEASCĂ, CHIAR ȘI PE PLANETA NOASTRĂ REFRACTARĂ, FUNCȚIA ESENȚIALĂ A UNIVERSULUI, CARE ESTE O MAȘINĂ DE FĂCUT ZEI.”≫ **

* este vorba de cartea lui Henri-Louis Bergson, Cele două surse ale moralei și religiei (1932)

** Jacques Derrida, Credință și Cunoaștere -Veacul și Iertarea, Paralela 45, 2004, pag.58-59

Zei, spirite, suflete

Secția Egiptului antic - Muzeul de Arheologiei și Istorie Națională Athina, Grecia

≪Iată-ne ajunși pe culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat vreodată totemismul. Este punctul în care întîlnește și pregătește religiile care îi vor urma, ajutîndu-ne să le înțelegem. Dar, în același timp, această noțiune culminantă se leagă neîncetat de credințele mai puțin cizelate pe care le-am analizat în primul rînd.

Într-adevăr, marele zeu tribal nu este altceva decît un spirit ancestral care a sfîrșit prin a cuceri un loc eminent. Spiritele ancestrale nu sînt altceva decît entități zămislite după imaginea sufletelor individuale, a căror geneză sînt destinate să o oglindească. La rîndul lor, sufletele nu reprezintă decît forma dobîndită prin individualizarea în trupurile particulare a forțelor impersonale care se află la baza totemismului. Unitatea sistemului îi egalează complexitatea.

În această operă de elaborare, ideea de suflet a jucat, fără îndoială, un rol important: prin ea a fost introdusă în domeniul religios ideea de personalitate. Ceea ce nu înseamnă, cum susțin teoreticienii animismului, că ea ar conține în germene întreaga religie.

Mai întîi, ea presupune anterioritatea noțiunii de mana, sau de principiu totemic, constituind o modalitate particulară a sa. Apoi, cu toate că spiritele și zeii nu puteau fi concepuți înaintea sufletului, ei sînt totuși altceva decît simple suflete omenești, eliberate prin moarte; altminteri, de unde le-ar proveni puterile supraomenești?

Ideea de suflet a servit doar la orientarea imaginației mitologice într-o nouă direcție, sugerîndu-i construcții de un alt tip. Dar materia acestor construcții nu a fost împrumutată de la reprezentarea sufletului, ci de la rezervorul de forțe anonime și difuze care constituie fondul primitiv al religiilor. Crearea personalităților mitice nu a reprezentat decît un alt mod de a gîndi aceste forțe esențiale.

Cît despre noțiunea de mare zeu, ea se datorează în întregime unui sentiment pe care l-am observat deja în geneza celor mai specifice credințe totemice: este vorba de sentimentul tribal.≫

Émile Durkheim, Formele elementare ale vieții religioase, Polirom, 1995, pag. 271.

Idealuri civilizatoare

imaginea One Failed Uplift de Tomasz Jedruszek

http://morano.cgsociety.org/art/photoshop-one-failed-uplift-2d-630777 prin pr0gramm.com

William Burroughs
≪Teoria mea este că actualul Dumnezeu sau zeii nu au fost creatorii propriu ziși. Ei au preluat ceva deja creat, iar acum îl folosesc într-un scop personal, care nu e deloc în avantajul nostru.

Ca să vorbim pe șleau: zeul creștin există. El nu este Creatorul. A furat munca altcuiva, după obiceiul speciei parazite din care face parte. Fură și blestemă sursa. Zeul creștin, iar lucrul ăsta e valabil și pentru Allah, e o jigodie egoistă și interesată, care vrea să ne ducă pe toți cu preșul. Ca toți coloniștii, îi disprețuiește pe cei pe care-i exploatează. Pentru el, sîntem doar o energie de salvare și atîta tot. Are nevoie de energia noastră ca să scape fiindcă sursele lui de energie sînt zero. Cui, în afara jigodiilor, le place să-i vadă pe oameni umilindu-se în fața lor?

„Ca un soldat, iau drepți în fața căpitanului meu”, a spus papa Ioan al XXIII-lea. Doamne, ce mai e și porcăria asta? Iar ciudații care i se închină lui Allah și îngînă rugăciunile acelea văicărite sînt croiți din același material de tot rahatul... ALLAH ALLAH ALLAH...

Teoria magică a istoriei: universul magic pornește de la premisa că tot ce se întîmplă are la bază pe cineva, o putere sau o entitate vie care vrea ca lucrul respectiv să se întîmple. Nu există nici coincidențe, nici accidente.

Situațiile de haos sînt întotdeauna produse cu bună știință. Întrebați-vă cine sau ce fel de creatură ar putea trage foloase de pe urma unei asemenea situații. Chiar și în limbajul economic cel mai simplu, există profitori ai haosului... speculatorii, bișnițarii, în ultimă instanță tiranii și bandiții...≫

                                                                               William Burroughs, Ghemul fundăturilor, ed. paralela 45, 2003, 273-274.

Star Craft - Kim Ricardsen

http://www.reddit.com/r/funny/comments/1bko1q/astronaut_sloth_on_rstarcraft_and_rtrees_combined/

În afară de mine mai era un puști care știa să numere clipele mai repede. Oricum în timp știam care-mi este soarta; voi fi trecut la Leneși. Tipii ăia înțelepți, care-au văzut jumătate de Univers, restul că n-au avut timp și-au obosit, se numesc Leneși. 

Leneșii sunt trimiși înapoi în timp pentru optimizarea civilizației și scăderea gradului de redundanță asupra felului în care creația emergentă trebuie să supraviețuiască. Scopul? Pentru un viitor mai bun!

Ultima dată am condus delegația în timpul antic al Egiptului pe când se încercau primele piramide - mastaba, din cărămizi arse la soare. Egiptenii, prin preoții lor au chemat zeii în ajutor (pentru a câta oară?) să-i ajute în a ridica acele sanctuare care la prima treime a înălțimii lor reușesc o concentrare energetică. Sigur că lucrul acesta îl știau tot de la noi, tot pentru noi.

Zeii pe care-i trimitem acolo trebuie să fie foarte deștepți, adică să n-o dea în bară ca acela care le-a arătat tot lor -egiptenilor, cum se face (cum fermentează sorgul); o treime din populația din acea vreme a murit sub dărâmăturile primei încercări de a ridica o piramidă din cărămizi. Noi am mai pierdut un secol pentru a descoperi fluctuația pragului minim a transformării neutre protonice, adică atunci când ionii grei de hidrogen au ceva de împărțit. Pragul acesta folosește la accelerarea materiei, pentru că deuteriul poate ajunge la tritiu printr-o eliberare masivă de energie...

Oricum amănuntele nu trebuie reținute. Să uităm exemplul prin care unul dintre ai noștri a lansat zvonul că uleiul (de măsline pe atunci) face ca lucrurile să alunece. El a pus doi preoți să se frece între palme cu nisip până la apusul soarelui. Un sclav le turna tot timpul nisip deasupra palmelor lipite. Toată noaptea n-au putut dormi de rănile provocate. A doua zi au repetat toată reprezentația cu ulei de măsline. Nu numai că rănile s-au vindecat -miraculos, mai era ceva în uleiul acela, dar au tras concluzia că pietrele alunecă mai repede dacă sunt unse cu ulei. S-au construit piste, s-a importat masiv ulei, Grecia sub Heraclizi a avut de profitat, nici Troia nu le-a adus asemenea masive stipendii. De aceea prima explozie atomică a avut loc mult mai repede, în loc de 2014 (după vechiul calendar) ea a avut loc în 1945. Sper să nu fiu pus eu să o mut pe undeva prin 1914...

Civilizația noastră crește foarte repede așa. Leneșii (cu creier mare) se ocupă și bagă zvonistica unei idei, maimuțele astea imediat pun botul. Numai leneș să nu ajungi.

Cimitirul zeilor

http://lunar-rayne.tumblr.com/post/65812197218/the-god-graveyard-old-gods-that-have-been

”..The God Graveyard, old gods that have been worshiped throughout our history but are no longer prayed to, how many more will be thrown into the wind?…”

Cineva a venit cu ideea de a inaugura un cimitir al zeilor. Idee nu nouă, dar în niciun caz în anvergura descrisă de imaginile pe care le-am văzut. Aștept cimitirul stelelor. Dacă apuc.

Tricuspida

Lalea cu rostopască

Culoarea este asemenea inimii, lumina provine din suflul universal, geometria ne arată perfecțiunea; tricuspida. Pentru cei care n-au cunoștințe în domeniu, numim Sfânta Treime. Sigur că din partea celor înnegriți de sutane vom primi blesteme pentru blasfemia în cauză.

Ceea ce ignoră popii, este că perfecțiunea naturii a dat naștere perfecțiunii zeilor, astfel că după zeii apropiați de oameni au urmat zeii părăsiți de oameni și atunci zeii s-au îndepărtat de oameni. Blasfemia o judecă fiecare după cum poate.

Priorități

În primăvara ce are să vină în grădina mea apar prioritățile naturii: în prim plan; lalele ce se descoperă datorită frunzelor devenite scuturi masai, apoi narcisele; suple ca fasciile, în spate; rostopasca, liniștită acoperită de frunze asemeni țestoaselor.

Priorități? Frumosul, aleanul, vindecătorul. Vânătorul, agricultorul, magul. Modelul, artistul, geniul.
Sărim repede de la cel ce va să vină din cel ce a venit. Cuprindem repede cele văzute cu cele amintite.
Stăruim într-o singură lumină. Citim de fiecare dată ultimul rând scris. Prin asta nici o evadare nu este dorită. Nu reușim să trecem repede de la pământ, la aer, la lună. Avem nevoie de zei, ei ne ajută să facem saltul, să sărim, să devenim.

Paul Rumsey

http://www.angelfire.com/pa5/rumsey/SelfPortrait.jpg

AUTOBIOGRAPHY
http://www.angelfire.com/pa5/rumsey/gallery.htm

Things went wrong from the first hour of my first day at school. We were told to write our ABC. I wrote a couple of capital As, got bored and prompted by the shape turned the rest into a row of boats. I was drawing happily until I found the teacher standing over me. She said that babies couldn't be trusted with nice school books, so I would spend the rest of the week writing with chalk on a piece of slate.

Sitting in the corner, scratching away with the crumbling chalk, smirked at by my classmates, epitomised my school days. I developed a deep hatred for the teacher and for school in general. My attitude was resistance and defiance. Contrariness became a matter of honour and a pattern was set. My school work remained poor, while the drawings improved and became my one area of achievement. I was always bottom of the class but winning children's art prizes.

Egypt

Lecţia de anatomie a lui Rembrandt a intrat atât de mult în clasicismul reprezentării corpului uman încât a apărut chiar pe coperțile atlaselor de anatomie, cadrul ei artistic a decăzut astfel.

Egypt-ul lui Paul Rumsey reușește să integreze lumea mitologică a antichității egiptene în ritualul sacru al mumificării umane. Zeii sunt alături de mort, Horus este atent la Anubis, Sobek și Khepri stau aproape, iar Thoth devenit scrib, începe așternerea testamentului organic. Fiecare organ va avea locul lui de depozitare, fiecare organ va fi descris înainte de a fi mutat, astfel corpul golit, sărăcit de toate păcatele va fi liber.

Zeii veghează tot timpul, aici este reușita lui Paul Rumsey, un tablou laic de fapt. Este așa, pentru că abundența simbolurilor îl face pe privitor să se desprindă de acțiunea în sine și este pus că caute în alte registre înțelegerea și pătrunderea acțiunii.

Spre exemplu, Khepri - Scarabeul, zeu principal, este cel ce se ocupă cu renașterea, este cel ce veghează răsăritul de soare, este cel care acum se află la picioarele mortului, de acolo (racursi) poate vedea capul într-un unghi de meditație, unghi folosit și astăzi. Chiar Osiris poartă uneori pe cap un scarabeu, are legătură cu renașterea sa, cu bucățile corpului său împrăștiate în Delta Nilului de către Seth, pe care Isis le-a adunat, le-a întrupat, le-a înviat.

Celei ce așteaptă dansul

Anei sărăcuța

„Dacă-i primul, atunci este și al doilea, or, primul este, deci este și al doilea” Zenon *

În acest fel, perpetuarea mișcării este de la unul la celălalt, sau la cealaltă.
Apariția, ivirea, nu este deosebită de creația mișcării, este surpriza dansului, perechea apare, se ivește, este ceea ce publicul dorește.
Dansul capătă mai târziu, reflexia dorințelor umane. Zeul potolit acum, urmărește mișcările celor ce dansează pentru el din orgoliu. Sacrul este literă de lege divină. Și omul mai greșește odată, este în firea lui, apucă partenera, care până acum stătea de-o parte și o introduce în mișcare.


Apare perechea, apare echilibrul, oamenii încep să uite de zei, se iubesc numai pe ei.
_____________________________________________________

* Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.235 mijloc.

Momos - ciuda mea

http://ragecomics.memebase.com/tag/greek/

http://ragecomics.memebase.com/tag/greek/

Momos ( Μώμος din greacă ; μώμος-dispreț, glumă, batjocură) Zeul grec al ironiei, zeflemelei și bîrfei. „Momos nu are prea mult de pierdut dacă rămîne neglorificat, fiindcă nu a fost din cei cărora li s-au adus onoruri, nici chiar în vremurile bune” (Lukian din Samosata, Din pătimirile lui Zeus, 22). Momos l-a luat în rîs pe zeul mării Poseidon, reproșîndu-i că nu făcuse taurul pustiitor (trimis în Creta pentru pedepsirea regelui Minos) cu coarnele pe piept, ca să vadă mai bine unde împunge; iar pe Apollon l-a acuzat că își compunea oracolele cu prea multe înțelesuri, beneficiarii avînd nevoie de alt zeu pythic să le tălmăcească. Mitul spune că Momos totuși a murit, plesnind de ciudă că nu i-a găsit nici un cusur Aphroditei. Se prea poate că în acest mit al lui Momos să se fi inclus primele accente de ateism popular sau măcar de îndoială; însăși contradicția între calitatea de zeu (nemuritor) și moartea  (fie și alegorică) a lui Momos e dusă pînă la limita unui simbol tragic sub masca autopersiflării, de care spiritul grec nu era străin.

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.477-478

Valoarea nefiinţei

Din colecţia numismatică a Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina

Non-existenţa este marcată de non-etică şi mă refer la lucruri, la cele ce nu există ca fiinţe. Ar fi hilar în vremurile de azi să implorăm un vulcan să fie etic, moral. Tocmai din cauza aceasta, deseori predicţia cutremurelor nu reuşeşte să avertizeze la timp, sau dacă o face, tot de multe ori dă greş şi nu se întâmplă nimic. Omul este marcat de fiinţa sa şi dă o valoare mare fiinţei sale.


Apariţia banilor a schimbat punctul de vedere, banii nefiind fiinţă, au căpătat din ce în ce o mai mare valoare în spiritul omului. În urma schimbării, toată filosofia valorii a încercat să demonstreze că banii reprezintă munca, echivalenţa existenţei chiar, şi putinţa cu care omul face faţă mai uşor nevoilor sale materiale, sociale, spirituale etc. Atunci mă întreb: de ce în lipsa fiinţei banului, omul a încercat să-l stigmatizeze cu propriul chip, chiar divină fiind trimiterea?!


Nu prin asta s-a încercat de milenii să se dea fiinţă banului, să fie o fiinţă prin raportul acestuia cu societatea, să devină referinţa de bază a oamenilor; banul să fie viu, să se mişte şi să participe total în viaţa noastră.


Dacă ideea de numismatică a creat colecţia de monede, aici vom găsi banul mort. Moneda ce devine obiect de muzeu, care mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.


Banii, în perioada de început, erau monede, aveau pe-o faţă o imagine, în final omul s-a transpus în aceasta, fie el rege, zeu sau comandant militar, sigur că mai întâlnim şi alte fiinţe, zburătoare sau marine, domestice sau sălbatice, imaginare sau reale care apar din când în când. Ori lipsa de imaginaţie, ceea ce nu cred, ori lipsa de diversitate, a făcut ca banul să aibă fiinţa omului înscrisă adânc.


Mijloacele electronice de plată trimit banii în forma lor clasică de reprezentare în muzee, în scurt timp omul va trebui să-şi găsească un alt lucru cu care să fiinţeze, sau deja l-a găsit.


Într-o reprezentare unică şi foarte rară, pe o monedă s-au amprentat zeiţele Atena, Hera şi Afrodita care aşteaptă mărul de aur din mâna lui Paris, prin asta păstorul -de viţă regală, o va desemna pe cea mai frumoasă.


Unicitatea acestei scene dă o altă aură monedei, veridicitatea este înscrisă adânc, mitul este legat prin valoarea banului şi transmis mai departe, aici se poate scrie deja de-o etică.

Nebunii au conştiinţă?

Albert Camus:

« Roman.
Cea care a ratat totul din neatenţie: "Şi totuşi îl iubeam din tot sufletul".
- Vezi, spuse preotul, încă nu-i destul. »

Zeiţa Nike, Academia-Atena

Am libertatea nebuniei; de aici, gesturile, vorbele, cele ce scriu, înnebunesc să fie libere.
Normalul zilnic se transformă în gând în cerbicia singurătăţii proprii: - încă nu-i destul, zic!
Ca să fii singur cu adevărat trebuie să fi nebun -gândesc mai departe, nebun de-a binelea, nebun de legat, nebun scăpat. Lucru nu greu de înfăptuit, dar cum te întorci înapoi? de-acolo, din nebunie?!


Nu te mai întorci, darul dat nu se mai ia înapoi. Zeii îi respectă pe nebuni, numai aşa din când în când mai pot transmite atenţionări; prin aceste relee vii, divinitatea pătrunde în lumea noastră. Abia acum este destul, când eşti iubit de Zei şi nu-i iubeşti tu pe ei, absenţa conştiinţei.



citatul de sus:
Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag. 229.

Deus otiosus

citat definiţie

Tip de zeu suprem creator care şi-a abandonat opera, retrăgându-se în cer şi nemaipăstrând relaţii cu lumea creată. Deus otiosus e traductibil prin zeu care se odihneşte, zeu neutral, zeu care nu participă la treburile lumii. Unele mituri explică acest abandon prin depărtarea forţată a cerului de pământ, altele prin întreruperea comunicaţiilor pământului cu cerul.

Dii otiosi se întâlnesc mai ales în mitologiile primitive. Zeul Numbakulla (tribul australian arunta) dispare definitiv după creaţie. Zeul Malengfung (tribul kai, Noua Guinee), după crearea universului, adoarme la marginea lui, însă vremelnic. La fel dispar zeii africani Olorun şi Nyamye. În Africa se întâlnesc şi forme intermediare, clasificate de mitologi în: deus obsconditus (zeul ascuns), deus remoticus (zeul îndepărtat), deus incertus (zeul incert, de fapt, nevăzut).

O definiţie in situ găsim la tribul sudafrican aniamba, explicând şi raporturile dintre oameni şi zeii retraşi: zeul principal al tribului e socotit un zeu egosit, care trândăveşte, abandonând lumea pe care a creat-o. De aici, unii cercetători numesc pe orice deus otiosus "zeu obosit".

Cauzele culturale sunt complexe; în acest sens, există o sugestie biblică (V.T., Iezechil IX, 9-10): "...ei zic: Yahweh a părăsit ţara! şi - Yahweh nu vede! Dar ochii mei vor fi necruţători, nici nu voi avea milă". În aceste cuvinte, atribuite chiar lui Yahweh, e cu putinţă să fie o polemică doctrinară de emanaţie rabinică împotriva opiniei populare că Yahweh a devenit fie un Deus otiosus, fie un deus remotus, care periclita însăşi dogma ominiprezenţei de fiece clipă, în viaţa integrală a evreilor, a lui Yahweh.

Noţiunea deus otiosus trebuie înţeleasă complex, întrucât sugerează o anume diversitate de credinţe populare: un deus otiosus e un zeu trândav, nepăsător, neutru, care, retrăgându-se în cer şi nemaipăstrând relaţiile iniţiale cu lumea creată de el devine nefolositor propriei lui opere. Supra impresiunile teologice din miturile despre deus otiosus explică pentru credincioşi fenomenul (emanând chiar de la aceiaşi credincioşi) diferit: fie abandonul e pricinuit de îndepărtarea cerului de pământ sau de întreruperea comunicaţiilor cer - pământ, fie în zeul creator apare oboseala rezultată din efortul creaţiei.

Mircea Eliade remarcă, drept caracteristică zeilor uranieni, condiţia de zei retraşi, întrucât omul primitiv îi uită lesne: "asprimile existenţei îi constrâng să privească mai ales spre pământ, decât spre cer" (Tratat de istoria religiilor, 1949).

Formula religioasă de deus otiosus (absconditus, remotus şi mai ales incertus), născută din îndoiala mistică a omului asaltat de mediul natural şi social, poate fi interpretată nu ca o contestare directă a zeului în sine (el păstrând absent doar din aria imediată) ci. aşa cum socotea şi Lucretius, ca o afirmare a dezinteresului zeilor de destinul fenomenal al lumii.

Fenomen de intelect, ideea de deus otiosus este un pas iniţial spre un ateism deductiv.

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 162-163

Linia

Dacă într-o linie frântă de atâtea stele întâlnite am reuşi să le unim pe toate, adică să cuprindem într-o ţesătură de linii toate constelaţiile, prin asta să desenăm o hartă stelară a cărei figură ultimativă să ne introducă în ideea de unicitate, atunci Dumnezeu, poligonal şi infinit în ţesătura de triunghiuri ce-l compune, ar reuşi să-i cuprindă pe toţi sfinţii pe care omul îi tot aruncă-n calendare. În diversitatea sa politeistă omul păcătos nu mai inventează zei, ci sfinţi, iar peste o sută de ani, surprins de alt triunghi, omul va invita şi nimfele să facă parte din panoplia sărbătorilor calendaristice. Aşa vom învia din nou natura, odată cu fiecare înviere anuală.