In a momentary lapse of reason - Într-un radical motivat de momente

http://versuri-traduse.com/cantec/demonstra/705347/ian-parry/versuri-si-traducere-a-momentary-lapse-of-reason/

Nu pedalam spre o lume, ci o lume vâslea spre mine.
Eu terestru, lumea acvatică.
Lumea ce te umple, ce te revarsă apoi.
Balena ucigașă ce-și vomită victima.

Și toate aceste momente motivate radical de existență,
de dorință, de înaintare, de vânt, de patimă, cădeau în fața vitezei mele.

Habar n-aveam că existam până nu m-am împiedicat,
până n-am căzut, până când m-am julit, până când fâșul și-a pierdut mânecile;
Coate sângerând, palme zdrelite, priviri virgine.

O singură lume rămâne;
cea a memoriei mele, a uitatului de peste umăr.
Îmi rămâne privirea rece a urmăritorilor,
care doreau doar să-mi violeze,
privirea.
Asta pentru că este la modă!

The paketul

Vitrina unui magazin de fake-uri din Grecia, copii ce ne îmbată privirea.

Comandă scurt, CVV, CVC, nu contează, apoi admiră îndelung formele imaginii din fața sa.
Gândi la surpriză, la felul în care emoția se dubla la deschiderea pachetului. Cu el asta însemna totul, până la capăt. Acum putea încerca și sigur că lui îi va plăcea.

Calitatea produsului, recomandată și pe câteva forum-uri o satisfăcea, sigur că prețul îți tăia orice mișcare. Surpriza conta, anii care au trecut au maturizat sigur relația și nimic n-ar fi mai prejos decât să stea să privească; de aici lipsa mișcării.

Se uită la dată, două zile promitea firma pe site, cel mai bun curierat, este exact înainte de 9 mai, zi liberă, ziua noastră, ziua tuturor. Ne facem de cap, ieșim peste tot, ne vedem cu toți, căldura ne va induce.

Mai privi o dată ce va avea în pachet, între timp sosi un email, comanda a fost procesată, plata este OK, promisiunea de 48 de ore rămâne în picioare. Știa sau nu știa, în capul ei era tot una, prea tânără să nu cunoască și lipsită de experiență să nu-și dorească. Când l-a întrebat odată pe el, în prima fază lucrurile nu au stat prea bine, dar uitându-se la niște filme porno la niște prieteni, a venit acasă spunându-i că și ea se poate îmbrăca la fel, la fel ca personajele, ea neștiind cum, ele, au fost îmbrăcate. Dar acum nu despre asta este vorba, nu ideea lui contează, ea vrea să-i facă surpriza. Ceva intelectual, să-l ia prin surprindere.

Dacă a văzut vreun film porno?
Nu. Nu a avut curajul, sau poate nu a văzut ceea ce trebuie, la fel ca filmele de groază, cele cu mult sânge, față de cele cu multă muzică, și atât. S-a distanțat de idee, privitul îi dădea semnele unei anxietăți copilărești, ca și atunci când și-a descoperit culoarea roșie, a ei, unica ei culoare roșie, nu a mai regăsit-o niciodată, niciunde. Apoi această culoare s-a diluat, s-a pervertit, a împrumutat tot ceea ce mediul i-a permis.

Acum ea se putea răzbuna într-un fel, să-și recapete naivitatea, să-l pună pe el în fața unui fapt pe care nu-l bănuia, să-i țipe că a devenit cu adevărat femeie și arată foarte bine așa. Revistele feministe sunt de căcat, nu sunt bune la nimic, ea a evoluat singură și simte că poate și poate, și poate mai mult.

Câte zile au trecut?
Una.
Numai una? pentru că ea o aștepta pe a doua.
Să fie asta preludiul? pentru că multinaționala unde lucrează el, fac un team building, la pizdea, tocmai la Bâlea Lac, cică să fie toți în echipă, dar despre echipa mea nimic. Eu nu fac parte din echipa lui, dar el face parte din echipa mea? Acum mi-am pus prima dată această întrebare!


Gata! A plecat. La ora șapte dimineața a venit microbuzul și l-a luat. Ce amărăciune, ce nepăsare, ce fericire de fapt. Toate astea, în ordinea scrisă, ce exprimă dorința.
Vine pachetul!

Fiindcă el a plecat, am să aștept singură pachetul și poate că în final n-am să fiu chiar singură. Așteptare.

Sună telefonul. Sună și soneria. A venit pachetul.
La ușă un agent mesager îmi înmânează actele pentru a semna, apoi pachetul, este foarte drăguț tipul. Șic.

Pe mine mă interesează în schimb conținutul nu ambalajul și fără să-i mai spun nimic i-am trântit ușa în nas.
Rup cu furie banda adezivă ce sigilează cutia de carton. Se subțiază și devine mai elastică, dar și mai tare. Tai.

Dintr-o folie impermeabilă scot ceea ce mi-am dorit demult. Un vibrator.
Nu este ceea ce credeți, sau ceea ce știți, este ultima descoperire în domeniu, este indescriptibil. Sunt singură. Sunt singură cu el, cu persoana a III-a.

Pot scrie un roman în felul cum m-am descoperit, dar sunt sigură că lucrurile acestea n-au nici o importanță pentru cei care descoperă pe Mona Întinsa ca fiind doar o privire, de aceea majoritatea se întorc, să privească în muzeu, ca și cum cineva i-ar privi din spate; dă bine la Luvru.

Au trecut ceva ore de zbânțuială, așa încet și ... fără frică.
Sună din nou telefonul.
Este el, cel adevărat și mă întreabă ce fac.
Fac bine.
Dacă a venit pachetul?
Nu, n-a venit, comanda a fost returnată, o greșeală de fabricație, produsul nu se mai comandă.

Singurătatea bărbatului singur

 Muzeul de arheologie din Pirgos, Eleea, Peloponez, Grecia

Bărbatul încornorat, trădat, substituit, înlocuit, alcătuia în marele Ev Mediu, portretul celui ce la rândul lui trăda, fugea, dorea, altfel că acesta, fără dorința majorității, a devenit Diavolul; bărbatul singur.

Este inutil să povestim despre celibat. Putem povesti inutil despre călugări. Ori reciproca nu este valabilă, oamenii de rând au atașat celibatului o mulțime de păcate și-au încornorat acestea religios. În partea cealaltă, a religiei, s-a format o oaste, împotriva celeilalte, dar tot din celibatari -neconvinși.

Suntem în Grecia antică acum și coarnele, pentru că vitele, erau foarte prețuite, creșteau mai greu ca și oile sau mai ales ca și caprele. Mai mult chiar, taurii erau privilegiați. Sigur că erau și ei sacrificați, ca orice animal, dar, mare atenție erau urmăriți mai ales cei albi. Lucru astăzi rar și noi știm de ce.

Omul singur este descalificat social. Intențiile lui sunt tot timpul interpretate, natural fiindcă n-are martori. Omul singur nu este urmărit de nimeni. Toate profilele psihologice atașează omului singur -cazul nostru omul modern, izbucnirile, vulcanismul, atentatul, terorismul. În viziunea modernă, neschimbată oarecum de cea medievală, omul singur este sigur Necurat.

La Messenia, la sud de Pirgos, în vestul sudic al Peloponezului am văzut imagini cu tauri însoțiți de forme circulare -forme de înțelepciune, de acceptare.

Îmi este dificil acum să-mi apăr o teză a singurătății, a urmăririi celui singur; alții mai buni ca mine, precum Kafka, au reușit-o perfect.

Artemision, Messenia, Peloponez, Grecia

Coarnele astea ce însemnau pe vremuri fertilitate, continuitate, progres, astăzi, în mentalitatea creștină, dau roadele păcatului. Păcat de vacă, că se caută cea fără coarne.

Cicero - despre prietenie

Pod peste canalul Bega -obiecte singulare, cheiuri multe (cele galbene), așteptări multiple

≪Aşadar este adevărat ceea ce spunea de obicei,
după cum cred,
Archytas din Tarent şi
ceea ce i-am auzit pe bătrânii noştri amintind ca un lucru auzit de ei de la alţi bătrâni:

„Dacă cineva s-ar sui la cer şi ar vedea universul şi frumuseţea astrelor, admiraţia lui nu-i va face nici o plăcere; dar ea l-ar încânta, dacă ar avea pe cineva căruia să-i povestească ce a văzut”.

Astfel firea omenească nu iubeşte întru nimic singurătatea, ci caută totdeauna, ca să zic aşa, un sprijin, care ţi-e cum nu se poate mai plăcut când vine de la cine ţi-e drag.≫

Marcus Tulius Cicero, Despre prietenie, XXII

frunze de alun în așteptarea ierni - nu singure

Poate nu singurul, dar important pentru mine; internetul a reușit să-mi trezească dorința de-a povesti -de toate cuiva, în aparență anonim. Orice evadare nu scapă nepedepsită și așadar mă văd obligat a scrie unui număr de cititori.

Mi-am ratat meseria de arheolog cuprins de angoasa adolescentină a unui zid pe care nu-l voi trece niciodată, nu credeam că am să vizitez și alte țări. Astăzi, poate ca o datorie, m-am angajat să scriu cât pot despre toate dorințele mele neîmplinite în privința antichității. Și ca o destăinuire - n-am terminat Grecia continentală, apoi vin insulele.

Cineva pomenea de Italia, vine și rândul ei.

Despre ce scriam? Despre singurătate?!

Despre singurătate

Colour

Black and White

Astăzi am definit singurătatea - ea este un felinar fără lumină într-o zi fără soare.
Am fotografiat singurătatea color și singurătatea în alb-negru, rămâne pentru fiecare să-și dea cu părerea

În lipsa singurătății

Up on the mountain, Kiparissia

Cei mai buni prieteni; casa dărăpănată și arborele pe cale de a se usca.
Abia acum au timp să-și vorbească.
Casa nelocuită, liniștită.
Arborele nebăgat în seamă, ocolit.
Se întâmplă rar, ca doi deznădăjduiți să se întâlnească. Dar despărțirea este aproape.
Ori cineva va dărâma casa pentru a construi alta, ori cineva va tăia uscătura, mai probabil.
Atâta timp cât durează reuniunea, viitorul nu mai contează.
Vântul întărește apropierea, suflă prin găurile ferestrelor direct spre copac.
Șoaptele devin strigăte, fiind noapte nu deranjează pe nimeni. Toți dorm.
Când vântul bate mai tare, arborele reușește să atingă zidul, ca o mângâiere.
Nu vede nimeni pentru că toată lumea a fugit din piațetă de frica furtunii.

Așteptare

Basmul povestește de camera care avea la rândul ei o ușă -în afară de cea prin care am intrat, dând de cameră. Și așa a putut Barbă Albastră să-și adăpostească toate femeile ucise.
Astăzi vă prezentăm; fereastră-n fereastră, deschidere prin deschidere, aflare exterioară prin reflectare interioară.
Avem o mulțime de unghiuri care fac acest inel de imagine aproape perfect. Umbrele spun totul, și ele vin din ancadramentul ferestrei, apoi mai subtil, dintr-o grindă exterioară, restul zidului pare a nu spune nimic, este atâta tăcere.

Este o așteptare. Peste puțin timp cineva va veni și va închide fereastra, poate fi zeul care a interzis ca lumina să trezească atâta solitudine. Zeilor nu le place asta-singurătatea, omul a creat singur.

Am primit asta (prin e-mail), este necugetătoare:

„In societatile noastre occidentale, individul poate foarte bine sa stea la distanta de grup, vreme de cativa ani, incercand sa galopeze relativ liber. Mai devreme sau mai tarziu insa, haita se desteapta, incepe vanatoarea si sfarseste prin a-l prinde. Apoi, desigur, totul se potoleste; schelete. E amuzant, de pilda, sa constati ca fleandura aia plicticoasa care e Télérama, de fiecare data cand se organizeaza ceva in jurul figurilor lui Van Gogh sau Artaud, ii prezinta pe acestia ca fiind victimele societatii burgheze a timpului lor, ale ingustimii de spirit si obscurantismului ei, ma rog, o intreaga poliloghie pe tema asta, avand in subtext ideea ca acum n-ar mai fi posibil asa ceva.
―Houellebecq”

Cunoștința cu gheața.

          
       ≪Ţiganul îl învălui cu privirea lui spălăcită înainte de a se pierde într-o băltoacă de păcură fumegândă şi puturoasă deasupra căreia continuau să plutească ecourile răspunsului său:

„Melchiade a murit”.

Sub lovitura acestei veşti, José Arcadio Buendía rămase ca împietrit, încercând să-şi stăpânească durerea pe care o resimţea, până când oamenii strânşi acolo se risipiră chemaţi de alte spectacole şi până ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet. Mai târziu, alţi ţigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele de la Singapur, şi că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul unde era mai adâncă. Cât despre copii, lor nu le păsa de această veste. Îşi băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenţia minunată a învăţaţilor din Memfis, anunţată la intrarea unui cort care, după aceleaşi spuse, ar fi aparţinut regelui Solomon.

Stăruiră atât de mult încât José Arcadio Buendía plăti cei treizeci de reali şi-i conduse până în mijlocul cortului unde stătea un uriaş cu pieptul păros şi cu craniul ras, cu un inel de aramă trecut prin nas şi cu lanţ greu la glezne, pus să păzească un sipet pirateresc. În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una: 
       Acesta este cel mai mare diamant din lume.
       — Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul.
       „Încă cinci reali pentru a-l atinge”, îi spuse el.
José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul. Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată:
       „Frige”, strigă el înspăimântat.
Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:
       — Iată marea invenţie a epocii noastre.≫

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, Rao, 1995, pag.20-21

Cube sau, hai după chepeng

Spre sala mașinilor: nava de luptă (battleship) amiral a marinei regale greceşti Averof.

Orice capac poate deschide drumul spre alt capac, ne căpătuiește un drum greu?

Să cobori sub nivelul punții, sub nivelul mării, sub nivelul tău, să te sufoci puțin, o claustrofobie să te arunce spre toți pereții; mai târziu, afară, în mijlocul acestei lumi, apari vindecat de cel puțin o traumă personală, cea a singurătății.

Dincolo - isonomia

Coloanele templului zeiței Artemis, Vravrona (Braurona)

≪Eram în trecere, era o potecă, un mic drum pe lângă râuleț, eram aproape de dincolo.≫

Doamna M, Jurnale postume, aprilie, început de secol

Traducătorul a scris „rivulet” și asta a iscat un mic scandal lingvistic, așa se întâmplă deseori între aceste umbre ale exprimării autentice, traducătorii. Există traducători excepționali, sunt alții mediocri, mai jos nu există, dacă ar fi, aceia ar reinventa lanțul de la bicicletă -alt parcurs, altă interpretare, alt neant.

În două pagini de scris mărunt, Doamna M are o viziune, i se pare, sau dacă ar fi să credem cele scrise, trăiește o epifanie. Scrisul tremură, emoția celor amintite este puternică, revine spectaculos mai ales în finalul jurnalului din acea zi.

A trecut prin livada de măslini, a trecut și de cea de smochini, a ajuns la sălcii. Prin umbra unui măslin evadat, cu dealul în față, cu lumina piezișă, a văzut coloanele, le-a descris ca fiind autentice, dorice, aspre, nemaivăzute.

A ocolit și a trecut peste râulețul Erasinos peste un pod de piatră, a recunoscut că vedenia a fost pătrunsă de lumina soarelui ce întorcea Egeea spre insula Creta și că de pe pod, templul a dispărut.

În rândurile scrise în grabă, alternează emoția unei dezvăluiri cu pașii atenți în mlaștina inundată de imaginația nesăbuită. Rândurile retrăiesc tactul -lungimea, timpii în care ochiul vede. Ochiul vede datorită mișcării corpului.

În cele două pagini, cititorul nu are parte de cunoaștere, nu poate să o atingă. Scopul acestor Memorii -publicate postum, trimit cititorul în acel loc, fac din cel ce-și închipuie cum ar putea fi, un trădător al realității, aici este geniul scriiturii Doamnei M; ea se dorește a fi verificată, tu -cel care citești, martor mai târziu al acelei perpetue epifanii, naufragiat salvat visezi mulți ani la insula în care erai singur. Și nesalvat de nimeni.

Scurtă plimbare pe înserate

Baia îi oferi din nou siguranța unei priveliști duble, din partea cealaltă, propriul chip îi zâmbea din oglindă. Nu se putea machia fără să se spele pe dinți. Albul chiuvetei amestecat în spumă fină se lăsă dus în dâre lungi maronii. Se șterse cu un prosop și insistă cu acesta pe incisivi; se mai privi o dată, balansă maxilarul. Pe etajera lipită de oglindă, o panoplie de culori alcătuia un rococo subtil. Alese contur pentru buze, apoi pentru ochi, coloră spațiile descrise, apoi un pămătuf se ivi pe obrajii ei. Își drese părul cu o perie enormă, îl curbă oarecum în fața urechilor. Se mai privi odată. Privea un corp ce-și avea ascunse părțile intime într-un desu delicat, semitransparent.

În camera de zi se îmbrăcă încet, cu ochii atenți la ceas. Un taior superb îi acoperi trupul. Deschise ușa de la intrare și întunericul năvăli în hol. Chemă scurt cățeaua, care supusă, veni repede de undeva din străfundurile apartamentului. Îi puse lesa și o scoase în noapte la plimbare. Asta da singurătate, gândi ea, în momentul când aerul proaspăt îi umflă plămânii.

Într-un răsărit de lună plină, tocurile ei de 9, scoteau un zgomot absurd.

Pasărea din mintea omului tânăr

Praga, Vyšehrad - monument funerar

Păsările simbolizează inaccesibilul aerian şi, 

prin lărgirea metaforei, 

a imposibilului şi himericului.

George Călinescu, Estetica basmului

Există un zbor al omului, necunoscut lui, bănuit doar de cei puţini, zbor pe care îl face o singură dată; zborul spre moarte. Dar nu toţi fac asta, de aceea acum vorbim de lucruri care se petrec aievea.

Acest zbor este dat de-o pasăre măiastră ce se află în capul omului, care spărgându-i mintea prin zbaterea ei îl supune unor cazne inimaginabile şi singurul mod de-a scăpa este de-a zbura alături de această pasăre măiastră. Există un timp provocat, o suprapunere, prin asta o confuzie, timp în care pasărea măiastră, pe care cei foarte puţini dintre noi o au în mintea lor tremură în oul ei, se naşte. Atunci mintea acestui om devine ca un briliant, incasabil la toate preconcepţiile, mentalităţile, superstiţiile, religiile care tâmpesc omul obişnuit în cursul vieţii lui, mintea înfloreşte împreună cu creşterea aripilor, devine cum ar spune medicii, o minte de geniu.

Primul care a sesizat valoarea păsării măiastre a fost Brâncuşi, nu l-a interesat atât de mult povestea, căci în poveste omul pune stăpânire pe pasărea fabuloasă, care are un cântec sacru -justiţiar. Limitele poveştii sunt şi limitele omului, povestea scrisă invers devine sculptură -toată seria de reprezentări artistice ale păsării. Brâncuşi a căutat materiale diverse pentru sculpturile sale, metalul fiind la un moment dat preferat în dauna pietrei sau lemnului, cele două din urmă fiindu-i dragi pentru că îi aminteau de acasă, de Jiu.

Pasărea măiastră din metal are exact dorinţa sclipitoare din mintea tânărului, care odată convins, singur convins, de starea genială în care se zbate visează să scape. Puţini au asemenea păsări în capul lor, sunt sigur că şi Brâncuşi o avea, a lui fiind din piatră, îngheţată la un moment dat de răcirea forţată a  lavei creatoare a artistului.

Eroina de pe Jiu şi ea a avut o pasăre măiastră, curajul nebunesc a Ecaterinei Teodoroiu nu putea să fie susţinut de-o fiinţă obişnuită, aici bănuiesc doar că pasărea era din lemn, poate fag sau arţar, înălţime sau plenitudine. Războiul poate a fost o coincidenţă în care Ecaterina a zburat odată cu pasărea ei, exista un neastâmpăr al firii ei.

Astăzi o ştire mi-a tulburat după-amiaza. Ştire venită tot de pe Jiu şi tot despre zborul unei fete, zbor spre moarte; zbatere necruţătoare a metalului păsării, o pasăre măiastră din metal strălucitor ce orbeşte pe oricine.

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Departe de a fi o filosofie, ci mai degrabă o credinţă, un existenţialism pur, a celor care în alergarea lor prin viaţă, ocolind de fiecare dată, nesupunându-se, reuşesc în final să fie striviţi de uitare; în ceea ce soarta le-a dăruit, acolo într-un colţ cu o largă vedere să observe totul, să nu cedeze şi în acelaşi timp imuabil să nu mişte nimic din ceea ce ei cred sau visează.

Maşina maşinuţa

Doamne Dumnezeule; am învăţat să conduc bine maşina numai de atunci, de când am cumpărat-o de la soţul meu; maşina maşinuţa noastră.
La divorţ, în faţa judecătorului, mi-a promis că-mi lasă tot, porcul! Tot pentru a fi liber, şi copil şi casă, şi teancul de poze şi anii petrecuţi cu el, dar maşina nu. Maşina maşinuţa trebuia să o cumpăr, să o trec pe numele meu de fată este adevărat, dar să-l despăgubesc. Pentru asta merita şi el ceva, asta fiind viaţa lui petrecută în jurul meu.
De atunci conduc din ce în ce mai bine şi credeţi-mă că la vârsta mea de aproape patruzeci de ani arăt tot atât de bine. Conduc acum maşina maşinuţa mea. Dimineaţa aproape de ora opt îl duc pe Paul la şcoală, pun muzică domoală şi mă arunc în traficul aglomerat. Conduc şi ascult muzică, în spate Paul tăcut şi adormit, afară numai maşini şi semafoare. Sunt singură, Paul este singur, maşina zvâcneşte. Nici măcar nu mă uit la ceas, timpul în marea de maşini din jurul meu nu are nici o valoare; ajungem când ajungem şi Paul crede la fel. Câţi suntem în universul nostru? Doi? Trei cu maşinuţa ... dar cât poate trăi o maşinuţă?
Maşina zvâcneşte prin faţa semaforului, aproape am ajuns. Aş vrea să merg şi să nu mă opresc niciodată. Eu la volan, Paul în spate. Tot timpul. Oare ce-am să mă fac când n-am să mai pot conduce, sau când Paul va conduce el, sau când se va duce singur la şcoală, sau mâine?
Ce este mâine?