Reconstituirea - o imagine porno arhitecturală

Athina, Akropolis, Parthenon, 2012, 21 aug. Greece

Ideea de porno în arhitectură a fost introdusă de Baudrillard,  de aceea voi încerca să nu-l plagiez atât de mult. Dacă reușesc asta, este doar datorită imaginii ce m-a excitat la vremea aceea, întorcându-mă și citindu-l, n-am făcut altceva decât să-i dau dreptate, oul sau găina, eu sau alții, contează!?

Este adevărat că acum zece ani și mai mult, orice relație cu supratehnologia era privită nu numai cu frică, dar și cu suspiciune. În felul în care frica de sex în Evul Mediu făcea ravagii și înmulțea autodafé-urile.

Putem defini ca paralele două drepte ce mărginesc un teritoriu temporal perfect.
Exemplu: o arhitravă a unui templu cu o macara (brațul unei macarale) adusă intenționat în acel prag.
Suntem, ca privitor, în mijlocul unei revoluții arhitecturale, ale unei descuamări culturale; căutăm acul în carul cu fân.

Athina, Akropolis, Parthenon, 2012, 21 aug. Greece, East Pediment

De acum nu se mai mișcă nimic fără știrea noastră.
Nici Ictinos, arhitectul secolului de aur al lui Pericle, nu mai știe ce se-ntâmplă.
Nici măcar Eminescu în critica lui Perpessicius. De fapt totul este clar, focalizat și foarte apropiat, este imaginea unei descompuneri, a trecerii timpului peste marmură, și ea —marmura, tremură încă; este deja porno.

Asistăm, cum des folosește Baudrillard staza, la acuratețea și distribuirea unei imagini în fragmente ce nu mai dovedesc originea lor. De aceea, partea unei coloane, își poate găsi căminul chiar în Italia sau chiar Turcia. Canelura poate fi aceeași, eroziunea la fel, același bazin mediteraneean, aceiași climă.

Există oare o matematică a acestei descrieri, o înfășurare ce poate dovedi că repetăm la nesfârșit același mecanism al cunoașterii?

S-ar putea scrie că da și totuși mai rămâne umbra unei frici care ne bântuie, a unei perfecțiuni pe care alții înaintea noastră au lansat-o și noi am uitat-o
—încercăm așa să o descoperim.

Ne rămâne, nu în final, descrierea pe care alții, chiar cu mii de ani înaintea noastră au reușit să o compună. În această descriere lipsește macaraua, și asta ne dă o angoasă de nedescris, impotenți. În lipsa tehnologiei, a ridica o piatră de jos, devine un efort prea greu chiar și pentru o lapidare. Suntem în pragul unei noi civilizații și asta ne face în prima fază, lipsiți de virilitate.

În același timp îi dădeam în gură pentru a nu răsări

Akropolis, pedimentul estic stânga, Athina, Grecia

http://employees.oneonta.edu/farberas/arth/arth200/politics/parthenon.html

Interpretarea nu lasă loc de condiționare, felul acesta de ipoteză vine după.
Astfel că odată îndeplinită viziunea, adevărul, fie el travestit, are o funcție de purificare și una civilizatoare.
Atunci când caii lui Helios vin din mare, orice primire a unui răsărit de soare suportă contrastul prin care clipim. Atunci se ivește zeul. Și noi iute spunem că oprește răsăritul, că ne oprește lumina, că așteptăm un alt zeu care să ne ilumineze, în altă poziție, crucificat să fie, nu contează, durerea nu contează, imaginea în schimb da.

Dionysos așteaptă lumina, este primul, inițiatorul unui drog bahic, a unei noi viziuni, nou orizont. Lumina atât de interpretată prin lumânare, iubită tacit solară, absentă la eclipsă.

Refuzul nu înseamnă dorința de-a nu fi sau de-a nu participa la eveniment, înseamnă dorința de a nu înțelege.

Anturajul culorii

Akropolis, Athina, 2012

Există împrejurul nostru delicatețea prin care mediul reușește să redea realitatea. Totul de cele mai multe ori se petrece cu o asemenea viteză, încât detaliile dispar și dintr-o dată, brusc, apar liniile de fugă, optica, pradă geometriei, ne ferește de asemenea animozități care ne-ar putea îmbogăți brusc viața cu câteva pagini. Și fiindcă nu este vremea cititul, ci al privitului, rămân și eu la rândul meu prins de anturajul culorii.

Sunt umbre care merg, coloane care privesc, chipuri ferite de ochelari de soare, un sol tern de gris și-un cer albastru marin și peste toate o umbrelă verde. Deasupra ei, un chip.

Reconstrucție - restaurare

Parthenon, Akropolis, Athina, aug.2012 - fibre sensors

Dr. G. Papathanassopoulos -arheolog, fost director al Akropolis (sitului arheologic Acropole)

≪Parthenonul

În antichitate, trei temple au fost închinate cultului zeiței Athina Parthenos, acestea s-au succedat fiecare în exact același loc, unul după altul. Impozantul și magnificul Parthenon (Parthenon III), este de la mijlocul secolului V î.H. până astăzi. Amintirea celor de dinaintea lui, Parthenon I și II sunt evidențiate în inscripțiile ce au dăinuit până astăzi și/sau sursele literare, mai sunt, bineînțeles și evidențele arheologice directe și indirecte.

Parthenonul I este un templu foarte vechi (arhaic), care a fost construit în primul sfert al secolului VI î.H. Templul și sculpturile de pediment au fost executate din calcar și dimensiunile fundației erau cu aproximație de 32,71 pe 16,24 metri.
Lungimea Parthenonului I este echivalentă la 100 de picioare (în sistemul antic), de aceea se pare că identificarea sa ca „Hekatompedos neos” sau „Hekatompedon” [hekaton = o sută], cunoscută din sursele literare și din inscripții era întemeiată.
În afară de structură și anumite decorații sculpturale foarte puține fragmente au supraviețuit, iar acelea se văd în Muzeul Akropolis.

Parthenonul I sau „Pre-Parthenon”, a cărei construcție a fost inițial începută la scurt timp după stabilirea tiraniei în Athina, a prins un secol de construcție. Dar proiectul a fost schimbat imediat după căderea tiranilor, luând ființă un al doilea proiect, Parthenon II, în jurul anului 507 î.H., sau poate după bătălia de la Marathon (490 î.H.).

Parthenonul II a fost de asemenea construit în stil doric, dar a fost făcut din marmură și a fost mult mai mare ca dimensiuni. Templul nu a fost terminat, în 480 î.H. perșii au intrat în Athina, l-au incendiat și l-au distrus împreună cu alte monumente care erau împrejurul lui și nu numai.

În urma acestei distrugeri, fundația Parthenonului II a supraviețuit parțial, astfel că în partea de SE a Parthenonului III avem fundația celui precedent. La fel, tot din Parthenonul II avem în zidul nordic (zidul lui Temistokles) al Acropolei, părți din coloane (tobe), care sunt vizibile și astăzi împreună cu urmele incendiului devastator.

După invazia persană a Athinei, o întreagă generație - generația care i-a alungat pe perși [autorul se referă la bătălia de la Salamina - 480 î.H.] a murit înainte ca atenienii să se decidă asupra reconstruirii templului dedicat zeiței Athina Parthenos, sau Palas, pe Acropole.

Înălțarea Parthenonului clasic (Parthenon III) a început în anul 447 î.H. exact pe amplasamentul celui de dinainte, cel care a fost distrus de perși pe când se afla la jumătatea construcției.
Finalizarea a avut loc la zece ani, în 438 î.H. (în timpul celei de-a 85-a Olimpiade) [grecii antici țineau cursul evenimentelor după Olimpiade] și a concis cu festivitățile Jocurilor Panateniene, având loc sărbători comune. Totuși, au mai fost încă cinci ani până când toate basoreliefurile și elementele sculpturale de pe pedimente și metope au fost terminate, astfel că practic în anul 432 î.H. s-a încheiat construcția cu adevărat.

Noul Parthenon, ce a întruchipat viziunea lui Perikles de a împodobi și de a renaște cultural Athina, a fost proiectat de arhitecții Iktinos și Kallikrates care au fost și responsabili de construcție [diriginți de șantier cum am spune astăzi]. Peste toate acestea, Pheidias (Fidias) prietenul în care Pericle a crezut tot timpul, a supervizat, a colaborat, a consiliat acest mare proiect cultural.

Astfel s-a născut cel mai mare templu de pe înălțimile Acropolei, Parthenonul, care la rândul său se ridică deasupra tuturor celorlalte coline din împrejur, dominând orașul. Din orice parte Parthenonul poate fi văzut în măreția sa.≫ *

Astăzi restaurarea și reconstrucția continuă, nimic nu se termină niciodată, entropia și entalpia se manifestă, omul se află la mijlocul lor. Însă, de fiecare dată este altfel, de fiecare dată cunoștințele noi se manifestă primele, acestea parcă trec înaintea tuturor celorlalte de până acum, datorită lor se corectează ceea ce în trecut s-a greșit, sau nu s-a știut. Astfel că adversarii acestor reconstrucții au dreptate când spun că de fapt se falsifică partea din trecut care este ascunsă, uneori chiar bine, în ceea ce se poate numi o construcție nouă. Sunt sigur că dezbaterile din cadrul eforatelor de antichități, departamentelor de cultură din cadrul ministerului de cultură, a tuturor organizațiilor ce se ocupă de antichitatea greacă au pus această problemă demult pe tapet. Însă, întorcându-ne în trecut putem observa că monumentele trec prin perioade grele, și unele chiar dispar.

Parthenonul a trecut prin aceste faze deseori, astăzi reconstituirea și reconstrucția are în vedere în primul rând tehnologia, de aceea coloanele laterale templului conțin în lungimea lor așa numitul sensor fibre, care măsoară tot ceea ce se poate măsura, de la verticalitate până la umiditate, de la mișcările telurice până la poluare. Marmura devine obiect de studiu ca impact al mediului asupra ei.

Niciodată științele nu s-au lăsat mai prejos față de filosofie, dacă avansul a fost uneori mare din partea oricărei din părți, în timp lucrurile s-au derulat spre egalitate, însă a fost un conducător. Astăzi, în abundența informațională, globală și haotică, nu numai filosofia își găsește greu drumul, dar tot ceea ce ține de uman este răstălmăcit și evaluat altfel. Practic, în epoca lui Perikles, odată cu ambițiile culturale de a construi -nu numai temple, dar și orașe, porturi etc, filosofia a atins un nivel foarte ridicat, datorită căruia s-au putut naște științele. Această perioadă a venit la rândul ei cu partea sa de trecut, pe care s-a clădit, ca pe o fundație deja încastrată, ce trebuia doar lărgită sau reparată poate.

Sigur apucăm un nou ev, în care va trebui să reconstruim și/sau reconstituim tot ceea ce ține de ființă, de om și de dorință. Nu vom înceta să ne întrebăm, dar răspunsurile ne vor uimi, ele vor veni la fel ca până acum, pe rând.

__________________

* Dr. G. Papathanassopolus, The Acropolis, Krene Editions, 2006, pag.254-27.

O zeiță a coborât de pe Acropole

Cu patru luni înainte de sfârșitul lumii

Zeița coboară cu pași largi pe Propilaya. Sus, în marea îmbulzeală, nimeni nu părea că pricepe ceva. Ochii ei sunt precum rochia și rochia precum azurul. Zeița este plictisită. Un Canon și-un Iphone în mâna stângă, obiecte atârnate, ochii, spre unghiile din mâna stângă: „Muritorii ăștia!”

Sandalele o trădează, nu sunt Gucci, nu sunt nici măcar din China. Glezna groasă amintește de Gigantomahie, de luptă, de sprijinul pe care tibia îl dă lăncii, de aruncare.

Zeița vine la vale, ochii privesc în lungul suliței. Enceladus cade străpuns. Acum orbitează pe Saturn, lângă el altă victimă, alt satelit; Mimas.

Ce știm noi în afară de orbite, de ochi ce privesc bănuitori; că totul n-ar fi adevărat!
„Eu sunt adevărul și viața!”
Care din ele a mai rămas?
Am primit astăzi o veste, că transcedem și m-am bucurat. Am răspuns veștii că suntem încă în „căutarea tatălui”, asta nu era de la mine, ci de la Parmenide. Îmi place că i-am dat de gândit, nu că el m-a răscolit. :)

P.S. Am uitat de ochelari; erau Ray-Ban.
P.P.S. Mi-am amintit și de Badea Cârțan.

Ymittos în zare

Am ales reculegerea în preajma Marelui Templu. Am ales pentru a încerca și n-am făcut asta pentru a demonstra ceva. În jurul meu Athina cea albă se desfășura până spre poalele muntelui Ymittos.

Deconstructivism - Akropolis

Repetiția elementelor suprasaturate duce la deconstructivism. De aceea ne apare Parthenonul cu zece coloane în loc de opt. De aceea tot ce vedem prima dată ni se pare imens și necuprinzător minții noastre; nici măcar nu numărăm câte coloane sunt în fața noastră, oare are importanță asta sau are importanță faptul că ne aflăm acolo?

Parthenonul -pedimentul estic, Akropolis, Athina

Desant

Brexiza, plajă la sud de Marathonas -notată cu steag albastru

Nu numai că tăișul albastru-violet a retezat cu o linie lumea, astfel că în urma inciziei precise, apa mării a înghițit urmele masacrului iar aerul albastru-deschis le-a pus în evidență, dar omul ce lăsa în urma sa siajul unei capodopere dramatice se îneca. Totul devine atât de subtil, atât de prezent în urma morții, sau în preziua ei. Atunci când Menandros (Menandru) se urcă pe tron inventând noua comedie, inventa ceea ce trăim în fiecare zi.

Menandros- Menander - Menandru,  la Akropolis

De citit

P.S.

Voi începe o serie de povești; care mai de care mai fantastice, care mai reale și chiar surprinzător de reale, dar las cititorul să aleagă singur între fantasma reală și visul dorit.

Jocul de-a v-ați ascunselea la muzeu

http://www.acropolis-athena.gr/

Pentru cei doritori de cunoașterea profundă a misterului antic grec, la adresa http://www.acropolis-athena.gr/ se află un joc virtual ce are ca obiect colindarea muzeului de la poalele Acropolei (Akropolis).

Se alege limba engleză din dreapta jos (pentru majoritatea), apoi tot în dreapta la mijloc se intră în muzeu. Trebuie să găsiți 15 figuri (imagini), care vor apărea luminoase, mai apoi vor ocupa casetele de jos. La fiecare imagine, în stânga aveți un menu care vă ajută să înțelegeți despre ce este vorba, în dreapta un simbol de reconstrucție virtuală, părțile pierdute sau dispărute apar pentru a reda originalul.

Vă doresc succes.

Tavane

Propilaya - intrarea spre Parthenon - Akropolis, Athina

Unul din marii arhitecți clasici ai lumii este și Alexander 'Greek' Thomson, la care nu numai prenumele a fost predestinat, dar și cognomenul („grecul”), astfel prima impresie ne face să ne gândim la un britanic ce-a colindat Mediterana în lung și în lat. Nu a fost așa, Thomson, scoțian la origine, nici nu a traversat Canalul Mânecii. Grecia a văzut-o prin fotografiile și desenele epocii sale: s-a născut la 9 aprilie 1817 la Balfron - Stirlingshire, Scoția. A murit în 1875 (22 martie) la Glasgow.

În cartea „Alexander 'Greek' Thomson” a lui Gavin Stamp, în format A4 ca album, ne sunt prezentate principalele sale capodopere. Spicuind din cele scrise de autor, Thompson a reintrodus principiile arhitecturii antice grecești în noua arhitectură europeană, ce devenea modernistă.

Am reținut că orizontala (grinda) greacă a fost declasată de arcul roman, chiar goticul ce a venit mai târziu nu a reușit să dea respirația pe care terasele grecești o reușeau. Thomson a reintrodus în arhitectura europeană chiar elemente antice egiptene, sau chiar indiene. Și a reușit să continue într-un fel propriu, original, să dezvolte, structura antică grecească. Era obsedat de plane drepte orizontale, pe care se puteau dezvolta orice volum interior.

http://www.scotcities.com/greekthomson.htm

La adresa de mai sus se poate vedea felul în care aborda Thomson arhitectura.

„And all this is an arhitect who never travelled, never saw Athens or Thebes, let alone Paris, Berlin or Rome. But travel is not necesary to stimulate originality, as the work of Nicholas Hawksmoor (or Shakespeare) also demonstrates. It was, surely, far from a disadvantage that Thomson was largely confined to Glasgow, for there his imagination could run free, untrammelled by mundane archaeological reality, to conjure up images of the buildings of the Ancient World in all their original glory and perfection.” * remarca Gavin în cartea sa despre Thomson.

Thomson știa planul Erectheionului, era singurul plan care nu respecta dreptunghiul, erau mai multe dreptunghiuri (era, inclusiv terasa Cariatidelor, minunata intrare de la nord etc.), reia totul și proiectează vile asemeni unor pavilioane, apar modele originale, reintegrează în stil chiar și acoperișul. Nu sunt sigur dacă Thomson a văzut tavanele care acoperă Propilaya, poarta de intrare spre Parthenon, jocul coloanelor și al zidurilor ce învelesc un volum creat numai pentru a intra, dar a intuit mult din acestea, a făcut-o respectând cu onoare linia dreaptă.

din

* Gavin Stamp, Alexander 'Greek' Thomson, Glasgow, 1999, Festival Company Ltd, pag.20.