vineri, 28 februarie 2014

UN TIP POPULAR de Charles Bukowski

cercului meu
i.minus.com
cuvântul meu înaintea lecturii

Am ales această scriere a lui Bukowski pentru că reprezintă foarte bine și se simte foarte bine ceea ce se întâmplă la ora asta în lumea literară a minunatei mele patrii. Pentru cei lipsiți de imaginație dăm un mic de glosar de termeni; Gugg = ICR, Shakespeare=Sadoveanu, Creeley=Eminescu, Hirschman=Dinescu și aș putea continua la epuizare, dar las asta în seama cititorului.
Ceea ce este interesant, lăsând la o parte cinismul autorului, este felul în care persoana întâi devine a treia și invers.
Am copiat ascultând Concertul 1 și 2 de vioară de Prokofiev, nu contează cine cântă.
Lectură plăcută.

***

          de două ori m-am îmbolnăvit de gripă, de gripă, și ușa mea se trântește încontinuu și sînt din ce în ce mai mulți oameni, și fiecare are impresia că are ceva de oferit, și ușa zbang zbang zbang, întotdeauna aceeași poveste, țip:
          - STAȚI PUȚIN! STAȚI PUȚIN!

          îmi trag o pereche de pantaloni pe mine și le deschid. dar sînt foarte obosit, nu dorm niciodată cît ar trebui, n-am mai fost la budă de 3 zile și, exact, ați ghicit, o iau razna, și toți oamenii ăștia au energia lor specială, părțile lor bune, eu sînt un singuratic, dar nu sînt chiar ciufut, numai că mereu, dar mereu se găsește cîte ceva. mă gîndesc la ce spunea mama în germană, nu mai știu cum suna exact, dar era ceva de genul: „emmer etvas!” ceea ce însemna: „tot timpul cîte ceva”. ceea ce un om nu are cum să înțeleagă decît după o anumită vîrstă, nu că vîrsta ar fi un avantaj, numai că îți prezintă aceeași scenă la infinit, ca un film despre casa de nebuni.

          e un tip solid, îmbrăcat în pantaloni soioși, tocmai sosit dintr-o călătorie, care crede în munca lui și chiar nu scrie prost, dar sînt cam suspicios față de încrederea asta a lui, la fel cum lui nu îi prea place faptul că nu ne pupăm și nu ne îmbrățișăm în mijlocul camerei. e un tip amuzant. un actor. ar trebui să fie. atrăit mai multe vieți decît zece oameni la un loc. dar energia lui, admirabilă, începe pînă la urmă să mă obosească. nu dau doi bani pe lumea poeților sau pe faptul că l-a sunat pe Norman Mailer, că-l cunoaște pe Jimmy Baldwin, sau pe altceva, pe orice altceva, și văd că nu prea mă înțelege, pentru că nu prea mă entuziasmez de superioritatea lui. OK. oricum, to îmi place. e mai bu decît 999 dintr-o mie. dar sufletul meu german nu se potoli pînă cînd nu îl voi găsi pe al o mielea. sînt foarte liniștit și îl ascult, dar în adîncul sufletului meu clocotește o doză enormă de nebunie, cu care ceilalți trebuie să fie pînă la urmă atenți, altfel o să am eu grijă de ea, într-o zi, într-o cameră jerpelită de motel, mai jos de Vermont Ave. deci așa. la naiba!

          deci, tipul vorbește. e amuzant. mă face să rîd.
          - 15 mii de parai. am luat 15 mii. a murit unchiu-miu. și ea se trezește că vrea să se mărite. sînt gras ca un porc. mă hrănea bine. cîștigă vreo 300 pe săptămînă, o slujbă serioasă, iar acum vrea să se mărite și să-și dea demisia. plecăm în Spania. OK, și lucrez la o piesă, am o idee trăsnet, în concluzie, mă pun pe băut și futut cu toate fetițele. și apare un tip din Londra care vrea să-mi vadă piesa, vrea s-o pună în scenă, OK, vin acasă de la Londra și aici, băga-mi-aș pula, aflu că nevastă-mea se fute cu primarul orașului, prietenul meu cel mai bun, și mă duc la ea și-i zic:

           - CURVĂ ORDINARĂ, TE-AI FUTUT CU PRIETENUL MEU CEL MAI BUN, CARE, PE DEASUPRA, MAI E ȘI PRIMAR. AM SĂ TE OMOR, CĂ IAU NUMAI 5 ANI, PE MOTIV DE ADULTER!
          se plimba de colo pînă colo prin cameră.
          - și ce s-a mai întîmplat, îl întreb.
          - cică, „hai bagă cuțitul în mine, fătălăule!”
          - ăsta da curaj, îi zic.
          - păi da, zice, că aveam ditamai cuțitul de măcelar în mînă și l-am zvîrlit cît colo. avea prea multă clasă pentru mine. prea multă clasă de mic-burghez.
          așa. apoi, dragii moșului, a plecat.

          m-am întors în pat. simțeam că mor. nu interesa pe nimeni. nici măcar pe mine. m-au apucat frisoanele din nou. nu-mi mai ajungeau păturile. tot frig îmi era. și mintea îmi era rece - toate aventurile minții omenești mi se păreau o înșelătorie, niște prostii, mi se părea că, de cînd mă născusem, fusesem aruncat într-o adunătură de escroci; și, dacă nu înțelegeai înșelătoria sau nu erai de partea lor, erai terminat, scos din joc. era o plasă solidă, țesută de secole, n-aveai cum să rupi firele. el nu voia să rupă firele, nu voia să fie un învingător; știa că Shakespeare scria prost, că frica îl mîna pe Creeley; nu conta. tot ce-și dorea era o cămăruță, doar pentru el. numai pentru el.
          odată îi mărturisise unui prieten, despre care pe atunci credea că-l înțelege:
          - niciodată n-am fost singur.
          la care prietenul lui îi răspunsese:
          - ești un mincinos nenorocit.

          s-a băgat la loc în pat, bolnav, a trecut o oră, soneria a sunat din nou. s-a deci să nu o mai bage în seamă.
          dar soneria și bătutul reîncepură cu atîta violență, încît s-a gîndit că ar putea fi totuși ceva important.
          era un tip tînăr, evreu. un poet destul de talentat. dar ce dracu' vrea?î
          - Hank?
          - da?
           împinse ușa, tînăr, plin de energie, plin de încredere în aiureala cu poezia - în toate prostiile alea: că, dacă omul este un om bun și un poet foarte bun, va fi recompensat undeva dincoace de dincolo de lume. puștiul pur și simplu nu știa. gașca de la Gugg (Fundația Guggenheim, care acorda burse substanțiale scriitorilor și artiștilor (n.red.)) era deja chitită pe cei grași și comozi de atîta supt pula, și pîndit, și predat engleză pentru începători la universitățile din toată țara. totul era făcut să te termine. sufletul nu va triumfa niciodată asupra înșelătoriei. abia la un secol după moarte, și atunci îți vor folosi sufletul ca să-i păcălească pe alții. totul se ducea de rîpă.

          intră. student tînăr, viitor rabin.
          - o, doamne, a fost groaznic, spuse.
          - ce? l-am întrebat.
          - drumul spre aeroport.
          - da?
          - Ginsberg și-a fracturat coastele în accident. Ferlinghetti n-a avut nici pe dracu' și ăsta încearcă să facă mișto de un tip, oribil, cu trucuri, mi s-a părut jalnic. pînă la urmă l-au huidit ăștia, s-au prins. Hirschman mai face și el porcării din astea.
           - nu uita, Hirschman e obsedat de Artaud. are impresia că, dacă un om nu se poartă ca un nebun, nu e geniu. mai lasă-l puțin, poate-poate.
          - la dracu', zice puștiul, mi-a dat 35 de dolari să-ți dactilografiez poeziile alea pentru următorul tău volum, dar sînt prea multe. DOAMNE ISUSE HRISTOASE, nu mi-am închipuit să fie atît de MULTE!

          și cînd un evreu rostește numele lui Isus, e clar că e groasă treaba. așa că mi-a dat 3 dolari și eu i-am dat zece, și amîndoi ne-am simțit mai bine. mi-a mai mîncat și-o jumătate de baghetă franțuzească, cu o murătură sfințită, și a plecat.

          m-am băgat la loc în culcuș și m-am pregătit să mor, și toate chestiile astea bune, rele, băieții buni și băieții răi, scriindu-și rondelurile, încordîndu-și mușchii aschilambici de poeți, mă obosesc, sînt prea mulți, prea mulți care încearcă să dea lovitura, prea mulți care se urăsc reciproc, și sînt unii faimoși care nu merită să fie, dar sînt și mulți care merită, așa că toată treaba e epuizantă, deprimantă, oscilantă, „m-am întîlnit cu Jimmy la un chef...”
          ce să spun, tre' să le înghiți căcatul. așa că se întoarse în pat. și se uită la păianjenii care înghițeau pereții. acesta era locul unde se simțea cel mai bine, întotdeauna. nu suporta mulțimea, poeții, ne-poeții, eroii, ne-eroii - nu putea să-i suporte. era sortit pierzaniei. singura lui problemă era să-și accepte pierzania cît mai ușor. el, eu, noooi, voi...

          ajunse în pat, în sfîrșit, tremurînd de frig. moartea ca o burtă albă de pește, ca o salivă albă. gîndește. toată lumea moare. perfect, dar nu și pentru mine și încă o persoană. bine. există o grămadă de teorii, o grămadă de filosofi. sînt obosit.
          da și cum spuneam, gripa, gripa, moartea naturală provocată de frustrări grosolane și de lipsa afecțiunii, și uite-mă în sfârșit în pat, întins, singur, transpirat, holbîndu-mă la cruce, luînd-o razna în felul meu propriu și personal, cel puțin e al meu, zilele acelea cînd nu mă deranja nimeni, acum întotdeauna sună sau bate cineva la ușa mea, nu cîștig nici 500 de dolari pe an din scris, dar ei vin și-mi bat la ușă, vor să mă VADĂ.
          el, eu, m-am culcat la loc, mi-era greață, transpiram, muream, chiar muream, doar să mă lase în pace, mă doare-n cur dacă sînt un geniu sau un idiot, lăsați-mă să dorm, lăsați-mă măcar o zi, să mi-o petrec cum vreau eu, și soneria sună din nou.
          ai fi zis că era Ezra Pound cu Ginsberg sugîndu-i pula...
          și zise:

          - stai un pic, lasă-mă să-mi pun pantalonii.
          afară toate luminile se aprinseseră. ca niște neoane. ca niște floace de prostituată.
          era un profesor de engleză, cine știe de pe unde.
          - Buk?
          - daa. sînt bolnav, omule. gripă. foarte contagios.
          - îți faci brad anul ăsta?
          - nu știu. momentan, sînt pe moarte. e și aia mică în oraș. dar acum sînt fosrte bolnav și contagios.
          se dă doi pași înapoi și îmi întinde un bax de 6 beri, la o lungime de braț, apoi deschide ultimul lui volum de poezii, îmi dă un autograf și pleacă, știu că amărîtul habar n-are de scris, și n-o să aibă niciodată, dar se agață disperat de niște rînduri pe care le-am scris cîndva undeva că n-o să aibă nabar niciodată.
          dar nu e o competție; marea artă nu e deloc competiție, marea artă poate fi guvernul sau copii, sau pictorii, sau muiștii, sau orice altceva.
          i-am zis la revedere tipului și baxul de beri, apoi i-am deschis cartea:
          - ... grație unei burse Guggenheim a petrecut anul universitar 1966-1967 studiind și făcînd cercetări în cadrul...”

          aruncă volumul într-un colț, convins că era prost. toate premiile li se dădeau celor deja -grași, care aveau timpul și priceperea să-și ia un formular pentru a cere căcatul ăla de Gugg. el nu văzuse niciodată unul. nu prea le găseai facînd pe taximetristul sau pe recepționerul la vreun hotel din Albuquerque. mama mă-si.
          se întoarse din nou în pat.
          sună telefonul.
          și la ușă bătea cineva.
          gata, pînă aici. nu-i mai păsa. nu-i mai păsa de nici un zgomot și nici o imagine, nu dormise de 3 zile sau 3 nopți, nu se căcase după cină, în sfîrșit era liniște. era cît se poate de aproape de moarte, fără să fie idiot. dar fiind aproape idiot.era minunat. plecaseră.
          și chipul hristosului de pe tavanul camerei închiriate începu să crape încet, și el zîmbi, în timp ce tencuiala veche de 200 de ani îi cădea în gură, o înghiți, apoi se sufocă și muri.

Charles Bukowski, Povești despre NEBUNIA obișnuită, Rao, 2005, pag.228-232.

luni, 24 februarie 2014

Great expectation(s)

12-13
http://www.namuseum.gr/wellcome-en.html
Privind în trecut, pot scrie acum, că marile așteptări încep să se lase așteptate.
Încă ne mai țin în picioare - marile așteptări.
N-am bănuit că trebuie să stai în picioare pentru a reuși să treci de marile așteptări, odihna este relativă, un clipit este suficient. În rest, visele pot fi valorificate ca fiind plăcerea înaintea coșmarului ce va veni odată cu trezirea. Viața de zi cu zi, în final un coșmar. Din vise te poți trezi.

Pentru a ușura decompensarea, privesc din când în când miile de imagini pe care le-am agonisit prin peregrinările mele grecești. Privesc cu luare aminte una din civilizațiile care au născut Marea Așteptare, culcată.

Iubindu-l pe Maiakovski în cădere

http://edition.cnn.com/2013/12/02/world/europe/ukraine-protests/


De vorbă cu tovarăşul Lenin

[Poezia a fost scrisă la 20 ianuarie 1929, cu prilejul comemorării a cinci ani de la moartea lui Lenin.] 

Cu vîltoarea-i năucă de treburi, de fapte,
ziua trece,-i pe ducă, un ecou din ecou.
În odaie e noapte: şi sînt singur cu Lenin -
care se uită de sus, din tablou.
El vorbeşte. Şi-i energic şi cald,
sub zburlirea mustăţii mărunte,
arcul buzelor mute... Văd. Cuvintele-i ard.
Uriaşa lui frunte strînge-n desele cute
uriaşul gîndirii umane stindard.
Mii, din ţări şi meleaguri, parcă trec pe sub el
cît pădurile, steaguri... şi cît holdele, braţe...
Sar ca ars de pe scaun. Zboară, gîndul fidel -
luminează, de dragoste. Plin de nesaţ e!
„Eu, tovarăşe Lenin, n-am să ies «la raport»...
Cu-ochii-aprinşi mă prezint şi-ţi dau veste:
Pînă-n gît sîntem prinşi din efort în efort,
greu, tovarăşe Lenin, greu al dracului este,
dar vor fi împlinite toate muncile-aceste.
Dăm lumină şi haine celor mulţi, celor singuri,
scoatem fier şi cărbune mult mai mult cît cunoşti.
Dar alături de asta mai există, desigur,
şi o pleavă diversă de canalii şi proşti.
Oboseşti să te aperi şi să lupţi cu tîmpenii.
De cînd nu mai eşti tu, mulţi ne-ar vrea sub papuc.
Ticăloşii mai mişună, sînt sumedenii
pe pămînt şi in juru-i, buluc.

Un nămet de porecle, un torent de scursuri,
birocratici şi răi,
Tîrîtori pînă-n oase, os de chiaburi
şi sectari şi beţivi şi lingăi,
se proţăpesc, îşi scot pieptu-n afară,
cu insigne pe piept, farisei şi mişei.
Să le iei piuitul, nu e treabă uşoară -
vom mai avea de furcă cu ei.

Tovarăşe Lenin, pentru ani şi decenii-n
uzinele noastre şi pe-ogoarele toate,
în numele tău, tovarăşe Lenin,
chibzuim, respirăm şi răzbim şi ne-om bate!“
Vraf de treburi şi fapte, stins reflux de văpaie,
ziua trece. Sînt la lucru, din nou.
Şi e noapte-n odaie: şi singur sînt cu Lenin -
care se uită de sus, din tablou. 


1929
http://www.marxists.org/romana/tematica/literatura/maiakovski/index.htm#De_vorba_cu_tovarasul_Lenin

http://www.globalpost.com/photo-galleries/5716729


Lui Ilici

[Poezia a fost scrisă cu ocazia comemorării a şase ani de la moartea lui Lenin.] 

Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici,
cu toate tractoarele laolaltă-n efort,
ascultă republica, tovarăşe Ilici,
ieşind la raport...

Acum cînd au smuls şi-alungară la dracu
vechiul regim ciocoiesc,
muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul,
ţie, îţi făgăduiesc:

- Stîrpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,
vom face din muncă, sporind-o cu sete,
din inima socialismului tău,
temeiul uman al întregii planete!
1930

 http://www.marxists.org/romana/tematica/literatura/maiakovski/index.htm#Lui_Ilici

sâmbătă, 22 februarie 2014

Angry vessel

Grecia, Athina, Stoa lui Attalos, 2011
Artefactele, la fel ca moaștele, suferă în vremuri de tranziție. Atunci, pentru ca mitul să coexiste cu realitatea, se întâmplă tot felul de minuni. Sigur că acestea nu au legătură cu dobânda bancară, sau cu producția de grâu din anul respectiv. Minunea se propagă doar într-un prezent static, la fel ca lumea ce se miră, conotațiile târzii nu există. Nu avem alegeri și nici un electorat imprevizibil pentru statistica birourilor non(și)guvernamentale.

Acum ne aflăm în fața unei priviri și asta mă doare cel mai mult.
În toată existența mea am privit și-am fost privit de m-am săturat, am ajuns să aleg.

Acum am ales privirea ce mă privește. Vasul de lut ce mă primește.

În toată revolta greacă și de altfel ea a pornit din faptul că un tânăr (grec) a fost omorât din cauza neglijenței poliției; nu a murit mai apoi nimeni. Sigur că revolta -așa cum este necesar, la fel ca râul ce-și găsește delta, a găsit alte revendicări, din ce în ce mai nuanțate sau mai clare din punctul de vedere al democrației reale: scăderea salariilor, a pensiilor, creșterea costurilor... pe seama unor alte clare disfuncționalități ale regimului fiscal. Ori acestea mi-au întărit convingerea că un guvern este cu atât mai democrat cu cât reușește să provoace mai puține victime în rândul celor ce protestează.

Pe vremea când în Syntagma (piața), corul protestanților se auzea până pe Akropolis, noi ne-am ascuns, de frica căldurii (este cacofonie?) în muzee.

Astfel am găsit vasul supărat care mă privește.

Orice metode de a preda puterea politică înainte de vreme, putere obținută prin mijloace democratice sau chiar mai puțin democratice, ajung să se rezolve printr-o suită de scandaluri politice. Singura și unica problemă se referă, dacă în aceste orgolii a murit cineva? Ori trebuie să scriu că în Grecia antică, la fel ca și în Roma antică, se murea pe capete, atunci când cineva rescria istoria prezentului.

Tocmai de aceea vasul mă privește supărat.
În sinea mea l-am rugat să-și schimbe unghiul. L-am implorat -tot în sinea mea, că lecția mi-am învățat-o.

Spre ieșire, ajuns în marele hol cu privire spre bema, o voce interioară mă interpelă:

„Cine pula mea te crezi de pui astfel de probleme, ei fi vreun mic conducător din țara ta, ei fi vreun mic politruc ce vrei să urci repede, să fuți repede tot politicul pe care noi l-am adunat aici de mii de ani? Marș afară limbric prost ce crezi că poți înțelege politeia. Marș fraiere să înțelegi puterea și să te pui bine cu ea.”

Ukraina

http://www.dayonepatch.com/index.php?/topic/102190-kyiv-in-revolt-over-100-dead-as-government-opens-fire-on-protesters-western-regions-declare-government-illegitimate/
http://www.breitbart.com/Big-Peace/2013/12/02/As-Ukraine-Revolts-EU-Frontier-Shifts-To-Georgia-And-Moldova
http://www.naplesnews.com/photos/galleries/2014/jan/29/ukraine-revolt-kiev-still-under-protester-siege/301779/

vineri, 21 februarie 2014

Prima primăvară colhoznică în Ucraina

http://www.business2community.com/social-buzz/kievs-independence-square-photo-goes-viral-0786348#!wKOzc


[...]
Acum, când mă gândesc la deschiaburire, văd totul cumva altfel, m-am eliberat de vrăjitorie și am văzut oamenii. De ce eram atât de împietrită? Păi am văzut cum erau oamenii chinuiți, ce se făceau cu ei! Și se spunea: ăștia nu-s oameni, ăștia-s culăcime. Mă tot gândesc, vreau să-mi aduc aminte - cine a inventat cuvântul acesta, nu cumva Lenin? Ce blestem au luat asupra lor? Pentru a-i omorî trebuia mai întâi declarat: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt  și ei, oameni! Asta am început să înțeleg. Toți sunt oameni!
Și așa, la începutul lui nouă sute treizeci au început să deschiaburească familiile. Toiul nebuniei a fost februarie-martie. Raionul te zorea: să nu mai fie până la vremea semănatului culaci, ca să înceapă mai repede viața nouă. Așa și spuneam: prima primăvară colhoznică.

Strămutarea o făcea, desigur activistul. Dar instrucțiuni pentru felul cum să faci strămutarea nu existau. Câte un președinte dădea atâtea căruțe, că n-aveau ce pune în ele - se chemau culaci, dar căruțele plecau pe jumătate goale. Din satul nostru însă i-au mânat pe deschiaburiți pe jos. Numai cu ce-au apucat să ia în brațe - ceva haine și așternut. Și era un noroi de-ți smulge cizmele din picioare.
[...]
Noi ne gândeam că mai rea decât soarta de culac nu poate fi. Am greșit! Cu toporul au dat în săteni, în toți la grămadă, de la mare la mic.
A urmat execuția prin înfometare.
Pe vremea aia nu mai spălam podele, ajunsesem socotitor. În calitate de activistă m-au trimis în Ucraina pentru întărirea unui colhoz. Ni s-au explicat că acolo, la ei, spiritul proprietății particulare e mai puternic decât în resefer (RSFSR -Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Și într-adevăr, la ei lucrurile mergeau mai prost ca la noi. M-au trimis undeva nu prea departe, că doar satul nostru e la granița cu Ucraina -cam trei ore de mers de la noi până acolo. Locuri frumoase. Am ajuns eu acolo -oamenii ca toți oamenii- și m-au numit la ei în conducere, socotitor.
[...]
Cum a fost?
După deschiaburire terenurile arabile au scăzut simțitor și recolta s-a micșorat foarte mult. Dar se dădeau informări cum că, fără culaci, viața noastră a înflorit așa dintr-odată. Sovietul sătesc mințea la raion, raionul -la regiune, regiunea -la Moscova. Și se dădeau rapoarte despre viața noastră fericită ca să se bucure Stalin, cum că toată țara o să se scalde în grânele colhozurilor. S-a copt prima recoltă și Moscova a dat cifrele colectărilor. Totul precum se cuvine: centrul -regiunilor, regiunile -raioanelor. Ne-au dat și nouă în sat cifra pentru colectări -nici în zece ani n-o puteam îndeplini! De frică, la sovietul sătesc s-au îmbătat și cei care nu beau niciodată. Se vedea că Moscova își punea mari nădejdi în Ucraina. După aceea, tot pe Ucraina s-a abătut și furia cea mare. Motivul era bine cunoscut: dacă n-ai făcut planul, înseamnă că ești culac încă nelichidat.

Evident, livrările nu puteau fi îndeplinite -terenurile se reduseseră, producția de cereale scăzuse, de unde să iei marea aceea de grâne? Asta înseamna însă că grânele au fost ascunse! Culaci nelichidați, trântori. Culacii au fost duși, dar spiritul culăcesc a rămas. Proprietatea particulară nu-i ieșea, chipurile, hoholului (denumire dată țăranilor ucrainieni -pop.) din cap.

Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori -oare chiar Stalin? Cred că așa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete toți țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copiii mic cu tot. Indicația era să se rechiziționeze totul, până la fondul de însămânțare. Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă -în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă, au încărcat-o în căruță și au dus și pâinea la raion.

Carele scârțâiau zi și noapte, praful se ridica în nori deși deasupra pământului, silozurile nu existau, grânele se depozitau pe pământ și erau păzite de santinele. Spre iarnă, de la ploi grâul s-a umezit, a început să se încingă -n-avea Puterea Sovietică nici pânză de cort destulă, ca să acopere pâinea luată de la mujici.
Și după ce au adus încă grâne de prin sate, s-a ridicat un praf, de parcă totul era în fum: și sat, și câmp, și luna în toiul nopții. Unul și-a ieșit din minți: ardem, striga, arde cerul, arde pământul. Nu, cerul nu ardea, viața noastră se mistuia în foc.





Vasili Grossman, Panta Rhei, Humanitas, 2007, pag.143-148.

joi, 20 februarie 2014

Viață și destin - Vasili Grossman

http://www.yaplakal.com/forum3/topic720773.html

Partea a II-a 
16 (Binele)



≪„Cei mai mulți dintre oamenii trăitori pe pămînt nu își pun în gînd să definească binele. În ce constă el, binele? Binele cui? De la cine provine binele? Există oare un bine general, aplicabil la toți oamenii, la toate neamurile, la toate situațiile vieții? sau cumva binele meu se află în ceea ce e rău pentru tine, binele poporului meu se află în răul pentru poporul tău? Este oare binele veșnic, mereu neschimbat, sau binele de ieri devine astăzi viciu, iar răul de ieri este astăzi bine?

Se apropie vremea Înfricoșătoarei Judecăți, iar despre bine și rău încep să gîndească nu numai filosofii și propovăduitorii, ci toți oamenii, fie ei cu știință sau fără știință de carte.


Dar au propășit oamenii, o dată cu mileniile, în reprezentările lor despre bine? Este comună oare această noțiune pentru toți oamenii, fie ei eleni sau iudei, cum presupuneau apostolii evangheliști? Indiferent de clase, națiuni, state? Ori poate că noțiunea este și mai cuprinzătoare, general valabilă și pentru animale, pentru copaci, mușchi, adică acel ceva, deosebit de cuprinzător pe care Buddha și ucenicii săi l-au cuprins în sfera noțiunii de bine? Acel Buddha care, pentru a îmbrățișa cu binele și dragostea întreaga viață, a fost dator să ajungă la negarea acesteia.

Dar eu văd că reprezentările conducătorilor de orientare moral-filosofică ai omenirii, apărute pe parcursul mileniilor, duc la restrîngerea noțiunii de bine.

Reprezentările creștine, distanțate în timp cu cinci secole de cele budiste, restrîng universul viului la care este aplicabil binele. Se are în vedere nu tot ce este viu, ci doar oamenii!

Binele primilor creștini, binele tuturor oamenilor, a fost înlocuit cu binele doar pentru creștini, iar alături exista binele pentru musulmani, binele iudeilor.

Dar au trecut secole și binele creștinilor s-a divizat în binele catolicilor, protestanților, binele ortodoxiei. Ba chiar și în binele ortodoxiei s-a ivit binele credinței vechi și al celei noi. Iar alături mergeau binele celor bogați și binele celor săraci, alături se năștea binele oamenilor galbeni, negri și albi.

Și mereu divizîndu-se, iată că se năștea binele în cercul unei secte, rase, clase, încît toți cei ce se aflau în afara unei asemenea curbe închise nu mai intrau în cercul binelui.

Și oamenii au văzut că mult sînge s-a vărsat din pricina acestui bine mic și nu tocmai bun bine, în numele luptei acestuia împotriva a ceea ce el, binele cel mic, considera a fi rău.

Iar uneori noțiunea unui asemenea bine a devenit un bici al vieții, un rău mai mare decît răul.

Un asemenea bine este o coajă goală din care a căzut, pierzîndu-se sămînța cea sacră. Cine va readuce oamenilor sămînța pierdută?

Deci ce este binele? Unii spuneau așa: binele este o intenție și acțiunea legată de această intenție, care vizează triumful, puterea omenirii, a familiei, a națiunii, a statului, a clasei, a credinței.

Cei care luptă pentru binele lor particular caută să-i confere acestuia aparența de generalitate. De aceea ei spun: binele meu coincide cu binele general, binele meu nu îmi este doar mie necesar, el este de trebuință tuturor. Făcînd un bine particular, eu slujesc binele general.

În acest fel binele, pierzîndu-și universalitatea, deci binele unei secte, al unei clase, al unei națiuni, al unui stat, tinde să-și aroge o falsă universalitate ca să-și justifice lupta împotriva a tot ceea ce pentru el constituie răul.

Dar pînă și Irod a vărsat sînge nu în numele răului, ci în numele binelui său, al lui Irod. O nouă putere venise pe lume amenințîndu-l cu pierirea pe el, familia lui, favoriții și prietenii săi, domnia lui, oastea lui.

Dar se născuse nu un rău, se născuse creștinismul. Niciodată nu mai auzise omenirea asemenea cuvinte: Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci... cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura... Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Și astfel întru totul, precum voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi asemenea; căci în aceasta se află legea și prorocii≫ (Fragmente din Predica de pe munte (Matei, Cap.5; Luca, Cap.6). Dar ce a adus oamenilor această învățătură a păcii și dragostei?





Iconoclasmul bizantin, torturile inchiziției, lupta împotriva evreilor din Franța, Italia, Flandra, Germania, lupta dintre protestantism și catolicism, perfidia ordinilor călugărești, lupta dintre Nikon și Avvakum, asuprirea de veacuri care a apăsat asupra științei și libertății, exterminatorii creștini ai populației păgîne din Tasmania, bandiții care au incendiat satele negrilor din Africa. Toate acestea au costat un număr mare de suferințe mai mare decît fărădelegiile tîlharilor și ticăloșilor care făceau rău în numele răului.

Astfel arată destinul cutremurător și pîrjolitor pentru mintea omenească, al celei mai omenești învățături a omenirii; ea n-a putut evita soarta generală și s-a descompus în cercuri de bine particular, restrîns. Asprimea vieții generează binele în inimile mari: ele poartă binele înapoi, spre viață, animate de dorința de a schimba viața după asemănarea binelui ce sălășluiește în ele. Dar nu cercurile vieții se schimbă după chipul și asemănarea ideii de bine, ci ideea de bine, împotmolindu-se în mlaștina vieții, se fărîmițează, își pierde valoarea generală, slujește vieții de astăzi, fără a o modela după minunatul, însă imaterialul ei chip.≫



Vasili Grossman, Viață și destin, ed, Univers, 2000, pag.344-346

...frenzy of fire and fighting ...

miercuri, 19 februarie 2014

Dimensiunea unei otrăviri ratate de crucificare

Tinerii sunt aici, dorința este mare. În centru două lesbiene, sigur că Sappho ne-ar contrazice imediat, dar ce contează ce părere au cei morți.
Imaginea unui dezmăț general i-a apărut și lui Isus în Cana Galileii și a preschimbat repede vinul în apă. O nouă Sodoma (sau Gomora) nu era chiar de așteptat. La rugămințile fierbinți ale localnicilor, Isus a transformat apa în vin, a readus valoarea -pe ultima sută- a unei imagini. Imaginea este ceea ce vedem imediat, când aceasta devine amintire, executăm un fals (ideea nu-mi aparține, Gabriel García Márquez era entuziasmat de falsul amintirii) .



În fapt, orice adunătură umană este un dezmăț.
Oamenii sunt aici din cauza unui motiv. Ne poate spune cineva imediat acest motiv?

În fapt la Kiev, oamenii se strâng datorită unui motiv.
Acum, mai contează acest motiv?

Orice imagine devine falsă privitorului pentru că acesta nu are adâncime, nu cunoaște eposul, locul, emoția, traversarea. Orice revoluție este falsificată prin imagine. Mesajele adevărate nu transpar sau mai degrabă, în graba revoluției imaginile nu transperizează mesajul. De aceea, ceea ce trebuie să apară mai degrabă dispare datorită reporterilor grăbiți să decupeze, să arate central ceea ce toată lumea știe. Și lumea se plictisește. Îl crucifică, pentru că numai asta știe.

Rânduri vii din cărți moarte

Woman who sees the Danube (!), Budapesta-2011

Claude Lévi-Strauss:

≪Unele societăți își lasă morții să se odihnească. În schimbul unor omagii periodice aceștia nu-i vor tulbura pe vii. Dacă vor reveni să-i vadă, o vor face la intervale și în împrejurări prevăzute dinainte. Vizita va fi binefăcătoare, protecția morților garantînd succesiunea regulată a anotimpurilor, rodul grădinilor și al femeilor. Totul se petrece ca și cum s-ar fi încheiat un contract între morți și vii. În schimbul cultului -rezonabil- care le închinat, morții vor rămîne unde sînt, iar întîlnirile temporare dintre cele două grupuri vor sta întotdeauna sub semnul grijii pentru interesele celor în viață.

O temă folclorică universală exprimă bine această formulă : este cea a mortului recunoscător.

Un erou bogat răscumpără un cadavru de la creditorii acestuia care se opun înmormîntării lui și dă mortului un loc de veci. Acesta îi apare în vis, promițînd să-i asigure succesul în viață, cu condiția, însă, de a împărți echitabil cu el avantajele obținute. Și într-adevăr eroul ajunge să cîștige repede dragostea unei prințese pe care o scapă din multe primejdii ajutat de protectorul său supra natural. Va trebui oare să o împartă cu mortul? Principesa însă e jumătate femeie, jumătate dragon sau șarpe. Mortul își revendică dreptul. Eroul se supune. Satisfăcut de această loialitate mortul se mulțumește cu partea primejdioasă a femeii, pe care și-o ia, lăsînd eroului o soție umanizată.

Acestei concepții i se opune o alta, ilustrată și ea de o temă folclorică pe care aș fi tentat să o numesc a cavalerului îndrăzneț. Aici eroul nu mai e bogat. Singura lui avere constă într-un bob de grîu pe care, prin viclenie, reușește să-l schimbe pe un cocoș, cocoșul pe un porc, porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prințesă vie. Vedem deci că aici mortul devine obiect, nu subiect. Nu un partener cu care poți trata, ci un instrument folosit într-o speculație în care minciuna și șiretlicul își au locul. Unele societăți au față de morții lor atitudini de acest tip. Le refuză odihna, îi mobilizează - uneori în adevăratul înțeles al cuvîntului - ca în canibalism și necrofagie, ambele bazate pe ambiția de a-și însuși virtuțiile și puterile defunctului. Alteori, simbolic, în societățile angajate în rivalități de prestigiu în care participanții trebuie să cheme în permanență, dacă mă pot exprima astfel, morții în ajutor, căutînd să-și justifice prerogativele prin invocări de strămoși și tot felul de falsuri genealogice. Mai mult decît altele, aceste societăți se simt tulburate de morții de care abuzează. Ele cred că aceștia le pot plăti cu aceeași monedă persecutările la care sînt supuși, că vor fi cu atît mai pretențioși și mai arțăgoși cu cît cei în viață vor profita mai mult de pe urma lor. Dar, fie că e vorba de o împărțire echitabilă, ca în primul caz, fie de o speculație fără limite, ca în al doilea, ideea dominantă este aceea că în raporturile dintre morți și vii împărțirea pe din două este inevitabilă.≫


C. Levi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.239-240.

marți, 18 februarie 2014

Zidul - Jean Paul Sartre

First Step

Intimitate

I

Lulu dormea goală fiindcă-i plăcea să se mîngîie de cearceafuri și fiindcă spălatul costă scump.
[...]
Lulu stătea culcată pe spate, își vîrîse degetul mare de la piciorul stîng într-o găurică a cearceafului; de fapt nu era o gaură, cearceaful era doar descusut. Asta nu prea-i plăcea; mîine o să trebuiască să-l cos; pînă una alta trăgea totuși un pic ca să simtă cum se rupe ața.
[...]
Prelații sînt molcuți ca femeile, cu sutana lor, și poartă ciorapi lungi, pare-se. Cînd aveam cincisprezece ani aș fi vrut să le ridic ușor poalele și să le văd genunchii de bărbați și indispensabilii, mi se pare caraghios că au ceva între picioare; cu o mînă aș fi apucat poalele și pe cealaltă aș fi strecurat-o de-a lungul picioarelor ca să ajung știu eu pînă unde, nu că mi-ar plăcea prea mult femeile, dar o chestie de bărbat cînd e sub fustă e gingașă, e ca o floare mare. Partea proastă e că de fapt nu poți niciodată să o iei în mână; măcar dacă ar sta pe loc, dar nu, începe să se miște ca un animal, se întărește, mi se face frică, atunci cînd e tare și drept în sus e un lucru brutal; ce murdară e dragostea.
Eu una îl iubeam pe Henri deoarece chestiuța lui nu se întărea niciodată, nu-și ridica niciodată capul, rîdeam, uneori o sărutam, nu-mi era frică de ea așa cum nu-mi e de una de copil; seara o luam în mînă, drăguța de ea, dar ea nu se mișca, stătea cumințică în mîna mea, n-o strîngeam, stăteam așa multă vreme, pînă ce Henri adormea. Atunci mă întindeam pe spate și mă gîndeam la prelați, la lucruri pure, la femei și-mi mîngîiam pîntecele, frumosul meu pîntece plat, mîinile îmi coborau, coborau și găseam plăcerea; numai eu știu să-mi dăruiesc plăcere.
[...]
  
II

[...]

Lulu și-a luat haina pe braț și a pornit-o în goană; cobora în fugă scara mare de la magazinul Samaritaine. Rirette, în urma ei, era gata să cadă de mai multe ori fiindcă nu se uita pe unde calcă: nu avea ochi decât pentru silueta subțiratică îmbrăcată în albastru și galben care părea că dansează în fața ei!
„Și totuși, e adevărat că are corp obscen...”
De fiecare dată cînd o vedea pe Lulu din spate sau din profil, Rirette era șocată de obscenitatea formelor prietenei ei, dar nu-și putea explica de unde provine această impresie.
„E suplă și subțire, dar are ceva indecent în ea, n-am ce-i face. Își dă toată silința să poarte rochii strîmte, asta trebuie să fie. Zice că-i e rușine de fundul ei și-și pune fuste care crapă pe ea. E mic, de acord, are un fund mult mai mic decît al meu, dar se vede mai bine. Iese așa rotund de tot de sub șalele slăbănoage și-i umple fusta pînă la refuz, și în plus, joacă.”

Lulu a întors capul și și-au zîmbit. Rirette se gîndea la corpul deșucheat al prietenei ei cu un amestec de dezaprobare și invidie: sîni mici și obraznici, o piele netedă, galbenă de tot - cînd o atingeai ai fi jurat că e cauciuc - coapse lungi, un corp lung, ațîțător, cu membre lungi:
„Un corp de negresă, s-a gîndit Rirette, seamănă cu o negresă care dansează rumba.”
Lîngă ușă, Rirette a văzut într-o oglindă imaginea formelor ei pline:
„Sînt mai sportivă, s-a gîndit ea luînd-o de braț pe Lulu, ea e mai frapantă decît mine cînd sîntem îmbrăcate, dar goală, sigur sînt mai bine ca ea.”
[...]
III
[...]
Lulu și-a ținut răsuflarea, iar scîrțîielile au încetat aproape imediat. Mă doare acolo, mă mănîncă și mă ustură, îmi vine să plîng și așa o să se întîmple în fiecare noapte, în afară de noaptea de mîine cînd o să fim în tren. Lulu și-a mușcat buza și s-a cutremurat fiindcă și-a adus aminte că gemuse. Nu-i adevărat, n-am gemut, am respirat adînc, atîta tot, și asta pentru că e atît de greu cînd stă peste mine, că nu mai pot să-mi trag sufletul. Mi-a zis: „Gemi, îți place”; am oroare să vorbească în timp ce face treaba aia, aș vrea să uit de mine, dar el nu tace o clipă și
spune numai porcării. N-am gemut, întîi pentru că nu pot să simt plăcere, afară doar dacă mi-o fac singură, e un fapt, așa a spus doctorul.


[...] am întîlnit azi după-amiază pe scară o roșcată, avea niște ochi de drogată. N-am gemut. Sigur că pînă la urmă, tot pipăindu-mă , m-a tulburat, se pricepe; am oroare de tipii care se pricep, m-aș culca mai bine cu un virgin. Mîinile alea care merg drept acolo unde trebuie, care mîngîie, apasă un pic, nu prea mult... te consideră un instrument muzical și sînt mîndri că știu să cînte la acest instrument. Nu pot să sufăr să mă tulbure vreunul, mi se usucă gura, mi se face frică și am un gust ciudat în gură și mă simt umilită, fiindcă ăștia cred că mă domină, lui Pierre îmi vine să-i trag palme cînd se dă mare și-mi zice: „Am tehnică.” Și cînd te gîndești că asta e viața, că pentru asta ne îmbrăcăm și ne spălăm și ne facem frumoase și toate romanele despre asta scriu și la asta se gîndește omul și pînă la urmă uite ce iese, te duci într-o cameră cu un tip care mai-mai să te strivească și care pînă la urmă te mînjește pe burtă.

Vreau să dorm, oh! dacă aș putea să dorm puțin, mîine o să călătoresc toată noaptea, o să fiu zdrobită. A vrea totuși să fiu cît de cît proaspătă cînd mă voi plimba prin Nisa; pare-se că e așa frumos, există străduțe italienești cu rufe colorate care se usucă la soare, o să mă instalez cu șevaletul și o să pictez, și fetițele vor veni să se uite ce fac. Spurcăciune! (se întinse un pic și se atinse cu șoldul de pata umedă de pe cearceaf).
[...]
IV
[...]
Dragul meu drag,
[...]
Îmi pare rău pentru frumoasa noastră călătorie la Nisa, dragostea mea, dar m-am gîndit că tu vei fi cel mai puțin necăjit pentru că tu mă ai totdeauna. Sînt a ta trup și suflet și ne vom vedea la fel de des ca în trecut. Dar Henri s-ar sinucide dacă nu m-ar avea, nu se poate lipsi de mine.
[...]
A dat drumul mîinii lui Piere; nu știa de ce, dar se simțea cuprinsă de un regret amar.

Jean Paul Sartre, Zidul, Rao, 1997, pag. 76-109.

luni, 17 februarie 2014

La vie d'Adèle - Chapitres 1 et 2

O parte din somnul Adelei - 1-8-18-54 (min.)
Un film despre somnul unei adolescente, despre visele ei, despre dorințele ei. Un film ce trebuia să fie plictisitor, mai ales prin lungimea lui (de trei ore), sau mai ales mesajul din prima oră.

Abdellatif Kechiche, regizorul, a ales să fie altfel, să curme starea de inactivitate, să dea viață viselor și să răstoarne situația unei fete cuminți în care erotismul își face loc asemenea unui șarpe nocturn.

„Când un profesor mă face să analizez o carte, legând-o total de viața autorului, îmi blochează imaginația. Nu-mi place.”, dialoghează Adèle cu prietenul său (poate chiar primul iubit) la minutul șaisprezece. Asta pentru că și Adèle scrie, are jurnalul său adolescentin, din care nu ne va citi deloc, pe care nu-l va publica sau nu-l va da ca exemplu într-una din comparații, prin care să-l ridice la o pasiune. În starea în care se află Adèle compară, este adolescenta care știe să recunoască măsura, gradul prin care ne definim existența.

54.30
Adèle pare că știe ce vrea și felul ei calm de aș rezolva existența, în aproape toate dialogurile școlare, ne face să credem că mintea ei sclipește asemeni unui far noaptea-n furtună. Adolescența marchează clar faptele între bine și rău, între binevenit și interzis, ori acest cuțit ideatic ce taie scurt nu se poate întoarce și împotriva celui ce-l mânuie?

Una din fațetele ascunse, dar clar audibile, este lipsa oricărui fond muzical. În acest film bate vântul, uneori se aude o muzică, asta datorită faptului că personajele dansează, regizorul ne atrage atenția că filmul nu este despre oameni nebuni. Oricum ar fi, chiar și aceste pasaje muzicale, cam două-trei la număr, nu țin deloc mult. În schimb în film se aude cum cade frunza, cum se lipește buza.

De multă vreme am admis clar că nimic nu mă mai șochează (cam trufașă acestă cunoaștere din partea mea). Prin această perspectivă am văzut filmul. Prin felul în care nu trebuie să recunoaștem că alții, aici mă refer strict la personaje, pot face parte din marea umanitate, fără a fi așa de deștepți ca noi, atât de învățați și atotștiutori sau chiar atât de bogați material.

Am deprins de la existențialiști, căci și Sartre (un pic) este prezent în film, că zidul de cărămidă care este umanitatea contează prin fiecare cărămidă. Ori prezența acestei Adèle în prezent, fără ca noi să știm că ea poate locui chiar foarte aproape de noi, și felul acesta de apropiere este remarcat de multe ori, nu ne ferește să ne cadă uneori o cărămidă în cap.

Adèle, are excelențele sale, dovedește că este o bună învățătoare, are grijă de copiii preșcolari, merge cu ei chiar și în tabere, la mare. Pare că profesiunea ei îi sporește viața personală, apropierea de acești copii și întreaga socializare cu părinții și ceilalți colegi. Adèle are un secret, în neputința ei, în deruta creată de primele nereușite sexuale, devine lesbiană și aici, un cerc (vis) creat de somnul ei se închide.

Revenind la cărămizile zidului, Adèle este cărămida care se desprinde și care prin căderea ei nu ne anunță cu nimic. Ziduri găurite vedem tot timpul și degeaba căutăm jos, prin a vedea cărămizile ce au lăsat loc luminii, nu le vom vedea deloc. A trecut cineva înainte și le-a luat. Acela a fost Sartre. Și eu l-am urmat.