Prima primăvară colhoznică în Ucraina

http://www.business2community.com/social-buzz/kievs-independence-square-photo-goes-viral-0786348#!wKOzc

„
[...]
Acum, când mă gândesc la deschiaburire, văd totul cumva altfel, m-am eliberat de vrăjitorie și am văzut oamenii. De ce eram atât de împietrită? Păi am văzut cum erau oamenii chinuiți, ce se făceau cu ei! Și se spunea: ăștia nu-s oameni, ăștia-s culăcime. Mă tot gândesc, vreau să-mi aduc aminte - cine a inventat cuvântul acesta, nu cumva Lenin? Ce blestem au luat asupra lor? Pentru a-i omorî trebuia mai întâi declarat: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt  și ei, oameni! Asta am început să înțeleg. Toți sunt oameni!
Și așa, la începutul lui nouă sute treizeci au început să deschiaburească familiile. Toiul nebuniei a fost februarie-martie. Raionul te zorea: să nu mai fie până la vremea semănatului culaci, ca să înceapă mai repede viața nouă. Așa și spuneam: prima primăvară colhoznică.

Strămutarea o făcea, desigur activistul. Dar instrucțiuni pentru felul cum să faci strămutarea nu existau. Câte un președinte dădea atâtea căruțe, că n-aveau ce pune în ele - se chemau culaci, dar căruțele plecau pe jumătate goale. Din satul nostru însă i-au mânat pe deschiaburiți pe jos. Numai cu ce-au apucat să ia în brațe - ceva haine și așternut. Și era un noroi de-ți smulge cizmele din picioare.
[...]
Noi ne gândeam că mai rea decât soarta de culac nu poate fi. Am greșit! Cu toporul au dat în săteni, în toți la grămadă, de la mare la mic.
A urmat execuția prin înfometare.
Pe vremea aia nu mai spălam podele, ajunsesem socotitor. În calitate de activistă m-au trimis în Ucraina pentru întărirea unui colhoz. Ni s-au explicat că acolo, la ei, spiritul proprietății particulare e mai puternic decât în resefer (RSFSR -Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Și într-adevăr, la ei lucrurile mergeau mai prost ca la noi. M-au trimis undeva nu prea departe, că doar satul nostru e la granița cu Ucraina -cam trei ore de mers de la noi până acolo. Locuri frumoase. Am ajuns eu acolo -oamenii ca toți oamenii- și m-au numit la ei în conducere, socotitor.
[...]
Cum a fost?
După deschiaburire terenurile arabile au scăzut simțitor și recolta s-a micșorat foarte mult. Dar se dădeau informări cum că, fără culaci, viața noastră a înflorit așa dintr-odată. Sovietul sătesc mințea la raion, raionul -la regiune, regiunea -la Moscova. Și se dădeau rapoarte despre viața noastră fericită ca să se bucure Stalin, cum că toată țara o să se scalde în grânele colhozurilor. S-a copt prima recoltă și Moscova a dat cifrele colectărilor. Totul precum se cuvine: centrul -regiunilor, regiunile -raioanelor. Ne-au dat și nouă în sat cifra pentru colectări -nici în zece ani n-o puteam îndeplini! De frică, la sovietul sătesc s-au îmbătat și cei care nu beau niciodată. Se vedea că Moscova își punea mari nădejdi în Ucraina. După aceea, tot pe Ucraina s-a abătut și furia cea mare. Motivul era bine cunoscut: dacă n-ai făcut planul, înseamnă că ești culac încă nelichidat.

Evident, livrările nu puteau fi îndeplinite -terenurile se reduseseră, producția de cereale scăzuse, de unde să iei marea aceea de grâne? Asta înseamna însă că grânele au fost ascunse! Culaci nelichidați, trântori. Culacii au fost duși, dar spiritul culăcesc a rămas. Proprietatea particulară nu-i ieșea, chipurile, hoholului (denumire dată țăranilor ucrainieni -pop.) din cap.

Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori -oare chiar Stalin? Cred că așa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete toți țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copiii mic cu tot. Indicația era să se rechiziționeze totul, până la fondul de însămânțare. Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă -în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă, au încărcat-o în căruță și au dus și pâinea la raion.

Carele scârțâiau zi și noapte, praful se ridica în nori deși deasupra pământului, silozurile nu existau, grânele se depozitau pe pământ și erau păzite de santinele. Spre iarnă, de la ploi grâul s-a umezit, a început să se încingă -n-avea Puterea Sovietică nici pânză de cort destulă, ca să acopere pâinea luată de la mujici.
Și după ce au adus încă grâne de prin sate, s-a ridicat un praf, de parcă totul era în fum: și sat, și câmp, și luna în toiul nopții. Unul și-a ieșit din minți: ardem, striga, arde cerul, arde pământul. Nu, cerul nu ardea, viața noastră se mistuia în foc.

”

Vasili Grossman, Panta Rhei, Humanitas, 2007, pag.143-148.