Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile - Leibniz

Blue sky

Cea mai bună lume posibilă

Poartă de intrare -Fabric, Timișoara

Detaliu ornament stânga

La vie d'Adèle - Chapitres 1 et 2

O parte din somnul Adelei - 1-8-18-54 (min.)

Un film despre somnul unei adolescente, despre visele ei, despre dorințele ei. Un film ce trebuia să fie plictisitor, mai ales prin lungimea lui (de trei ore), sau mai ales mesajul din prima oră.

Abdellatif Kechiche, regizorul, a ales să fie altfel, să curme starea de inactivitate, să dea viață viselor și să răstoarne situația unei fete cuminți în care erotismul își face loc asemenea unui șarpe nocturn.

„Când un profesor mă face să analizez o carte, legând-o total de viața autorului, îmi blochează imaginația. Nu-mi place.”, dialoghează Adèle cu prietenul său (poate chiar primul iubit) la minutul șaisprezece. Asta pentru că și Adèle scrie, are jurnalul său adolescentin, din care nu ne va citi deloc, pe care nu-l va publica sau nu-l va da ca exemplu într-una din comparații, prin care să-l ridice la o pasiune. În starea în care se află Adèle compară, este adolescenta care știe să recunoască măsura, gradul prin care ne definim existența.

54.30

Adèle pare că știe ce vrea și felul ei calm de aș rezolva existența, în aproape toate dialogurile școlare, ne face să credem că mintea ei sclipește asemeni unui far noaptea-n furtună. Adolescența marchează clar faptele între bine și rău, între binevenit și interzis, ori acest cuțit ideatic ce taie scurt nu se poate întoarce și împotriva celui ce-l mânuie?

Una din fațetele ascunse, dar clar audibile, este lipsa oricărui fond muzical. În acest film bate vântul, uneori se aude o muzică, asta datorită faptului că personajele dansează, regizorul ne atrage atenția că filmul nu este despre oameni nebuni. Oricum ar fi, chiar și aceste pasaje muzicale, cam două-trei la număr, nu țin deloc mult. În schimb în film se aude cum cade frunza, cum se lipește buza.

De multă vreme am admis clar că nimic nu mă mai șochează (cam trufașă acestă cunoaștere din partea mea). Prin această perspectivă am văzut filmul. Prin felul în care nu trebuie să recunoaștem că alții, aici mă refer strict la personaje, pot face parte din marea umanitate, fără a fi așa de deștepți ca noi, atât de învățați și atotștiutori sau chiar atât de bogați material.

Am deprins de la existențialiști, căci și Sartre (un pic) este prezent în film, că zidul de cărămidă care este umanitatea contează prin fiecare cărămidă. Ori prezența acestei Adèle în prezent, fără ca noi să știm că ea poate locui chiar foarte aproape de noi, și felul acesta de apropiere este remarcat de multe ori, nu ne ferește să ne cadă uneori o cărămidă în cap.

Adèle, are excelențele sale, dovedește că este o bună învățătoare, are grijă de copiii preșcolari, merge cu ei chiar și în tabere, la mare. Pare că profesiunea ei îi sporește viața personală, apropierea de acești copii și întreaga socializare cu părinții și ceilalți colegi. Adèle are un secret, în neputința ei, în deruta creată de primele nereușite sexuale, devine lesbiană și aici, un cerc (vis) creat de somnul ei se închide.

Revenind la cărămizile zidului, Adèle este cărămida care se desprinde și care prin căderea ei nu ne anunță cu nimic. Ziduri găurite vedem tot timpul și degeaba căutăm jos, prin a vedea cărămizile ce au lăsat loc luminii, nu le vom vedea deloc. A trecut cineva înainte și le-a luat. Acela a fost Sartre. Și eu l-am urmat.

Acel minunat ochi ivit din cer

De fiecare dată instrumentul a fost cel care a ajutat omul pentru a vedea universul pe înțelesul său.
De aceea un ochi poate fi acea deschidere în care se pierde totul. Dincolo de ochi este doar un albastru pur, pătat ici colo de norii semitransparenți ai sufletelor care amăgite de frumusețea pământului cad pe aceasta. Asta se numește decădere.

Mijloc-sus-jos

Existența începe de undeva de la jumătate, cam de pe la înălțimea copacilor, apoi privim cerul și mai apoi, în jos, ne uimește umanitatea. Vegetalul, aerianul și pedestrul, verdele, albastrul și roșul -sângele nostru.

O călătorie scurtă în care imaginile se succed pe verticală. Fără nici un pas înainte, fără nici o întoarcere, privim doar într-un grad de libertate, privim de unde vrem noi, toate suprapuse ar trebui să ne sugereze ceva. Și lucrul acesta chiar se întâmplă.

Imaginea grandorii

„Arhipelagul Lupului” fugărit de ...

Un arhipelag; o înșiruire de insule și insulițe pierdute în ocean.
O alergare; o formă mișcătoare continuă, pe al cărei contur distingem cu greu detaliul.
Nori; suprafețe luminate de soare, lipsite de volum, lipite de cer.
Vânt; mediu invizibil, născător al dinamicii, al tridimensionalității și bineînțeles -repetând, al alergării.
Cer; ocean de culoarea frecvenței ultraînalte, al fugii spre violet.
Forme; contururi închise, pe ale căror arii se dezvoltă insulele și insulițele, și micro și nano insulițele.
Timp; referință asupra mișcării, a efectului datorită căreia cauza există.
O imagine; un stop cardiac al universului vizibil, timp înghețat (mișcarea înghețată, efect imobil, cauză necunoscută -din cauza asta, a imaginii).
Detaliu (-l imaginii); Ceea ce, datorită cunoașterii, ne imaginăm prima dată; un arhipelag, o alergare, nori cu sau fără vânt, pe un cer asemeni unui ocean și al cărei forme mișcătoare în timp, ne lasă cu impresia că trăim.

Cu un sfert de oră înaintea arhipelagului