O parte din somnul Adelei - 1-8-18-54 (min.) |
Abdellatif Kechiche, regizorul, a ales să fie altfel, să curme starea de inactivitate, să dea viață viselor și să răstoarne situația unei fete cuminți în care erotismul își face loc asemenea unui șarpe nocturn.
„Când un profesor mă face să analizez o carte, legând-o total de viața autorului, îmi blochează imaginația. Nu-mi place.”, dialoghează Adèle cu prietenul său (poate chiar primul iubit) la minutul șaisprezece. Asta pentru că și Adèle scrie, are jurnalul său adolescentin, din care nu ne va citi deloc, pe care nu-l va publica sau nu-l va da ca exemplu într-una din comparații, prin care să-l ridice la o pasiune. În starea în care se află Adèle compară, este adolescenta care știe să recunoască măsura, gradul prin care ne definim existența.
54.30 |
Una din fațetele ascunse, dar clar audibile, este lipsa oricărui fond muzical. În acest film bate vântul, uneori se aude o muzică, asta datorită faptului că personajele dansează, regizorul ne atrage atenția că filmul nu este despre oameni nebuni. Oricum ar fi, chiar și aceste pasaje muzicale, cam două-trei la număr, nu țin deloc mult. În schimb în film se aude cum cade frunza, cum se lipește buza.
De multă vreme am admis clar că nimic nu mă mai șochează (cam trufașă acestă cunoaștere din partea mea). Prin această perspectivă am văzut filmul. Prin felul în care nu trebuie să recunoaștem că alții, aici mă refer strict la personaje, pot face parte din marea umanitate, fără a fi așa de deștepți ca noi, atât de învățați și atotștiutori sau chiar atât de bogați material.
Am deprins de la existențialiști, căci și Sartre (un pic) este prezent în film, că zidul de cărămidă care este umanitatea contează prin fiecare cărămidă. Ori prezența acestei Adèle în prezent, fără ca noi să știm că ea poate locui chiar foarte aproape de noi, și felul acesta de apropiere este remarcat de multe ori, nu ne ferește să ne cadă uneori o cărămidă în cap.
Adèle, are excelențele sale, dovedește că este o bună învățătoare, are grijă de copiii preșcolari, merge cu ei chiar și în tabere, la mare. Pare că profesiunea ei îi sporește viața personală, apropierea de acești copii și întreaga socializare cu părinții și ceilalți colegi. Adèle are un secret, în neputința ei, în deruta creată de primele nereușite sexuale, devine lesbiană și aici, un cerc (vis) creat de somnul ei se închide.
Revenind la cărămizile zidului, Adèle este cărămida care se desprinde și care prin căderea ei nu ne anunță cu nimic. Ziduri găurite vedem tot timpul și degeaba căutăm jos, prin a vedea cărămizile ce au lăsat loc luminii, nu le vom vedea deloc. A trecut cineva înainte și le-a luat. Acela a fost Sartre. Și eu l-am urmat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc