Prima primăvară colhoznică în Ucraina

http://www.business2community.com/social-buzz/kievs-independence-square-photo-goes-viral-0786348#!wKOzc

„
[...]
Acum, când mă gândesc la deschiaburire, văd totul cumva altfel, m-am eliberat de vrăjitorie și am văzut oamenii. De ce eram atât de împietrită? Păi am văzut cum erau oamenii chinuiți, ce se făceau cu ei! Și se spunea: ăștia nu-s oameni, ăștia-s culăcime. Mă tot gândesc, vreau să-mi aduc aminte - cine a inventat cuvântul acesta, nu cumva Lenin? Ce blestem au luat asupra lor? Pentru a-i omorî trebuia mai întâi declarat: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt  și ei, oameni! Asta am început să înțeleg. Toți sunt oameni!
Și așa, la începutul lui nouă sute treizeci au început să deschiaburească familiile. Toiul nebuniei a fost februarie-martie. Raionul te zorea: să nu mai fie până la vremea semănatului culaci, ca să înceapă mai repede viața nouă. Așa și spuneam: prima primăvară colhoznică.

Strămutarea o făcea, desigur activistul. Dar instrucțiuni pentru felul cum să faci strămutarea nu existau. Câte un președinte dădea atâtea căruțe, că n-aveau ce pune în ele - se chemau culaci, dar căruțele plecau pe jumătate goale. Din satul nostru însă i-au mânat pe deschiaburiți pe jos. Numai cu ce-au apucat să ia în brațe - ceva haine și așternut. Și era un noroi de-ți smulge cizmele din picioare.
[...]
Noi ne gândeam că mai rea decât soarta de culac nu poate fi. Am greșit! Cu toporul au dat în săteni, în toți la grămadă, de la mare la mic.
A urmat execuția prin înfometare.
Pe vremea aia nu mai spălam podele, ajunsesem socotitor. În calitate de activistă m-au trimis în Ucraina pentru întărirea unui colhoz. Ni s-au explicat că acolo, la ei, spiritul proprietății particulare e mai puternic decât în resefer (RSFSR -Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Și într-adevăr, la ei lucrurile mergeau mai prost ca la noi. M-au trimis undeva nu prea departe, că doar satul nostru e la granița cu Ucraina -cam trei ore de mers de la noi până acolo. Locuri frumoase. Am ajuns eu acolo -oamenii ca toți oamenii- și m-au numit la ei în conducere, socotitor.
[...]
Cum a fost?
După deschiaburire terenurile arabile au scăzut simțitor și recolta s-a micșorat foarte mult. Dar se dădeau informări cum că, fără culaci, viața noastră a înflorit așa dintr-odată. Sovietul sătesc mințea la raion, raionul -la regiune, regiunea -la Moscova. Și se dădeau rapoarte despre viața noastră fericită ca să se bucure Stalin, cum că toată țara o să se scalde în grânele colhozurilor. S-a copt prima recoltă și Moscova a dat cifrele colectărilor. Totul precum se cuvine: centrul -regiunilor, regiunile -raioanelor. Ne-au dat și nouă în sat cifra pentru colectări -nici în zece ani n-o puteam îndeplini! De frică, la sovietul sătesc s-au îmbătat și cei care nu beau niciodată. Se vedea că Moscova își punea mari nădejdi în Ucraina. După aceea, tot pe Ucraina s-a abătut și furia cea mare. Motivul era bine cunoscut: dacă n-ai făcut planul, înseamnă că ești culac încă nelichidat.

Evident, livrările nu puteau fi îndeplinite -terenurile se reduseseră, producția de cereale scăzuse, de unde să iei marea aceea de grâne? Asta înseamna însă că grânele au fost ascunse! Culaci nelichidați, trântori. Culacii au fost duși, dar spiritul culăcesc a rămas. Proprietatea particulară nu-i ieșea, chipurile, hoholului (denumire dată țăranilor ucrainieni -pop.) din cap.

Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori -oare chiar Stalin? Cred că așa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete toți țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copiii mic cu tot. Indicația era să se rechiziționeze totul, până la fondul de însămânțare. Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă -în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă, au încărcat-o în căruță și au dus și pâinea la raion.

Carele scârțâiau zi și noapte, praful se ridica în nori deși deasupra pământului, silozurile nu existau, grânele se depozitau pe pământ și erau păzite de santinele. Spre iarnă, de la ploi grâul s-a umezit, a început să se încingă -n-avea Puterea Sovietică nici pânză de cort destulă, ca să acopere pâinea luată de la mujici.
Și după ce au adus încă grâne de prin sate, s-a ridicat un praf, de parcă totul era în fum: și sat, și câmp, și luna în toiul nopții. Unul și-a ieșit din minți: ardem, striga, arde cerul, arde pământul. Nu, cerul nu ardea, viața noastră se mistuia în foc.

”

Vasili Grossman, Panta Rhei, Humanitas, 2007, pag.143-148.

Viață și destin - Vasili Grossman

http://www.yaplakal.com/forum3/topic720773.html

Partea a II-a 

16 (Binele)

≪„Cei mai mulți dintre oamenii trăitori pe pămînt nu își pun în gînd să definească ≪binele≫. În ce constă el, binele? Binele cui? De la cine provine binele? Există oare un bine general, aplicabil la toți oamenii, la toate neamurile, la toate situațiile vieții? sau cumva binele meu se află în ceea ce e rău pentru tine, binele poporului meu se află în răul pentru poporul tău? Este oare binele veșnic, mereu neschimbat, sau binele de ieri devine astăzi viciu, iar răul de ieri este astăzi bine?

Se apropie vremea Înfricoșătoarei Judecăți, iar despre bine și rău încep să gîndească nu numai filosofii și propovăduitorii, ci toți oamenii, fie ei cu știință sau fără știință de carte.

Dar au propășit oamenii, o dată cu mileniile, în reprezentările lor despre bine? Este comună oare această noțiune pentru toți oamenii, fie ei eleni sau iudei, cum presupuneau apostolii evangheliști? Indiferent de clase, națiuni, state? Ori poate că noțiunea este și mai cuprinzătoare, general valabilă și pentru animale, pentru copaci, mușchi, adică acel ceva, deosebit de cuprinzător pe care Buddha și ucenicii săi l-au cuprins în sfera noțiunii de bine? Acel Buddha care, pentru a îmbrățișa cu binele și dragostea întreaga viață, a fost dator să ajungă la negarea acesteia.

Dar eu văd că reprezentările conducătorilor de orientare moral-filosofică ai omenirii, apărute pe parcursul mileniilor, duc la restrîngerea noțiunii de bine.

Reprezentările creștine, distanțate în timp cu cinci secole de cele budiste, restrîng universul viului la care este aplicabil binele. Se are în vedere nu tot ce este viu, ci doar oamenii!

Binele primilor creștini, binele tuturor oamenilor, a fost înlocuit cu binele doar pentru creștini, iar alături exista binele pentru musulmani, binele iudeilor.

Dar au trecut secole și binele creștinilor s-a divizat în binele catolicilor, protestanților, binele ortodoxiei. Ba chiar și în binele ortodoxiei s-a ivit binele credinței vechi și al celei noi. Iar alături mergeau binele celor bogați și binele celor săraci, alături se năștea binele oamenilor galbeni, negri și albi.

Și mereu divizîndu-se, iată că se năștea binele în cercul unei secte, rase, clase, încît toți cei ce se aflau în afara unei asemenea curbe închise nu mai intrau în cercul binelui.

Și oamenii au văzut că mult sînge s-a vărsat din pricina acestui bine mic și nu tocmai bun bine, în numele luptei acestuia împotriva a ceea ce el, binele cel mic, considera a fi rău.

Iar uneori noțiunea unui asemenea bine a devenit un bici al vieții, un rău mai mare decît răul.

Un asemenea bine este o coajă goală din care a căzut, pierzîndu-se sămînța cea sacră. Cine va readuce oamenilor sămînța pierdută?

Deci ce este binele? Unii spuneau așa: binele este o intenție și acțiunea legată de această intenție, care vizează triumful, puterea omenirii, a familiei, a națiunii, a statului, a clasei, a credinței.

Cei care luptă pentru binele lor particular caută să-i confere acestuia aparența de generalitate. De aceea ei spun: binele meu coincide cu binele general, binele meu nu îmi este doar mie necesar, el este de trebuință tuturor. Făcînd un bine particular, eu slujesc binele general.

În acest fel binele, pierzîndu-și universalitatea, deci binele unei secte, al unei clase, al unei națiuni, al unui stat, tinde să-și aroge o falsă universalitate ca să-și justifice lupta împotriva a tot ceea ce pentru el constituie răul.

Dar pînă și Irod a vărsat sînge nu în numele răului, ci în numele binelui său, al lui Irod. O nouă putere venise pe lume amenințîndu-l cu pierirea pe el, familia lui, favoriții și prietenii săi, domnia lui, oastea lui.

Dar se născuse nu un rău, se născuse creștinismul. Niciodată nu mai auzise omenirea asemenea cuvinte: ≪Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci... cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura... Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Și astfel întru totul, precum voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi asemenea; căci în aceasta se află legea și prorocii≫ (Fragmente din Predica de pe munte (Matei, Cap.5; Luca, Cap.6). Dar ce a adus oamenilor această învățătură a păcii și dragostei?

Iconoclasmul bizantin, torturile inchiziției, lupta împotriva evreilor din Franța, Italia, Flandra, Germania, lupta dintre protestantism și catolicism, perfidia ordinilor călugărești, lupta dintre Nikon și Avvakum, asuprirea de veacuri care a apăsat asupra științei și libertății, exterminatorii creștini ai populației păgîne din Tasmania, bandiții care au incendiat satele negrilor din Africa. Toate acestea au costat un număr mare de suferințe mai mare decît fărădelegiile tîlharilor și ticăloșilor care făceau rău în numele răului.

Astfel arată destinul cutremurător și pîrjolitor pentru mintea omenească, al celei mai omenești învățături a omenirii; ea n-a putut evita soarta generală și s-a descompus în cercuri de bine particular, restrîns. Asprimea vieții generează binele în inimile mari: ele poartă binele înapoi, spre viață, animate de dorința de a schimba viața după asemănarea binelui ce sălășluiește în ele. Dar nu cercurile vieții se schimbă după chipul și asemănarea ideii de bine, ci ideea de bine, împotmolindu-se în mlaștina vieții, se fărîmițează, își pierde valoarea generală, slujește vieții de astăzi, fără a o modela după minunatul, însă imaterialul ei chip.≫

Vasili Grossman, Viață și destin, ed, Univers, 2000, pag.344-346