Zidul - Jean Paul Sartre

First Step

Intimitate

I

Lulu dormea goală fiindcă-i plăcea să se mîngîie de cearceafuri și fiindcă spălatul costă scump.
[...]
Lulu stătea culcată pe spate, își vîrîse degetul mare de la piciorul stîng într-o găurică a cearceafului; de fapt nu era o gaură, cearceaful era doar descusut. Asta nu prea-i plăcea; mîine o să trebuiască să-l cos; pînă una alta trăgea totuși un pic ca să simtă cum se rupe ața.
[...]
Prelații sînt molcuți ca femeile, cu sutana lor, și poartă ciorapi lungi, pare-se. Cînd aveam cincisprezece ani aș fi vrut să le ridic ușor poalele și să le văd genunchii de bărbați și indispensabilii, mi se pare caraghios că au ceva între picioare; cu o mînă aș fi apucat poalele și pe cealaltă aș fi strecurat-o de-a lungul picioarelor ca să ajung știu eu pînă unde, nu că mi-ar plăcea prea mult femeile, dar o chestie de bărbat cînd e sub fustă e gingașă, e ca o floare mare. Partea proastă e că de fapt nu poți niciodată să o iei în mână; măcar dacă ar sta pe loc, dar nu, începe să se miște ca un animal, se întărește, mi se face frică, atunci cînd e tare și drept în sus e un lucru brutal; ce murdară e dragostea.
Eu una îl iubeam pe Henri deoarece chestiuța lui nu se întărea niciodată, nu-și ridica niciodată capul, rîdeam, uneori o sărutam, nu-mi era frică de ea așa cum nu-mi e de una de copil; seara o luam în mînă, drăguța de ea, dar ea nu se mișca, stătea cumințică în mîna mea, n-o strîngeam, stăteam așa multă vreme, pînă ce Henri adormea. Atunci mă întindeam pe spate și mă gîndeam la prelați, la lucruri pure, la femei și-mi mîngîiam pîntecele, frumosul meu pîntece plat, mîinile îmi coborau, coborau și găseam plăcerea; numai eu știu să-mi dăruiesc plăcere.
[...]
  

II

[...]
Lulu și-a luat haina pe braț și a pornit-o în goană; cobora în fugă scara mare de la magazinul Samaritaine. Rirette, în urma ei, era gata să cadă de mai multe ori fiindcă nu se uita pe unde calcă: nu avea ochi decât pentru silueta subțiratică îmbrăcată în albastru și galben care părea că dansează în fața ei!
„Și totuși, e adevărat că are corp obscen...”
De fiecare dată cînd o vedea pe Lulu din spate sau din profil, Rirette era șocată de obscenitatea formelor prietenei ei, dar nu-și putea explica de unde provine această impresie.
„E suplă și subțire, dar are ceva indecent în ea, n-am ce-i face. Își dă toată silința să poarte rochii strîmte, asta trebuie să fie. Zice că-i e rușine de fundul ei și-și pune fuste care crapă pe ea. E mic, de acord, are un fund mult mai mic decît al meu, dar se vede mai bine. Iese așa rotund de tot de sub șalele slăbănoage și-i umple fusta pînă la refuz, și în plus, joacă.”

Lulu a întors capul și și-au zîmbit. Rirette se gîndea la corpul deșucheat al prietenei ei cu un amestec de dezaprobare și invidie: sîni mici și obraznici, o piele netedă, galbenă de tot - cînd o atingeai ai fi jurat că e cauciuc - coapse lungi, un corp lung, ațîțător, cu membre lungi:
„Un corp de negresă, s-a gîndit Rirette, seamănă cu o negresă care dansează rumba.”
Lîngă ușă, Rirette a văzut într-o oglindă imaginea formelor ei pline:
„Sînt mai sportivă, s-a gîndit ea luînd-o de braț pe Lulu, ea e mai frapantă decît mine cînd sîntem îmbrăcate, dar goală, sigur sînt mai bine ca ea.”
[...]

III

[...]
Lulu și-a ținut răsuflarea, iar scîrțîielile au încetat aproape imediat. Mă doare acolo, mă mănîncă și mă ustură, îmi vine să plîng și așa o să se întîmple în fiecare noapte, în afară de noaptea de mîine cînd o să fim în tren. Lulu și-a mușcat buza și s-a cutremurat fiindcă și-a adus aminte că gemuse. Nu-i adevărat, n-am gemut, am respirat adînc, atîta tot, și asta pentru că e atît de greu cînd stă peste mine, că nu mai pot să-mi trag sufletul. Mi-a zis: „Gemi, îți place”; am oroare să vorbească în timp ce face treaba aia, aș vrea să uit de mine, dar el nu tace o clipă și
spune numai porcării. N-am gemut, întîi pentru că nu pot să simt plăcere, afară doar dacă mi-o fac singură, e un fapt, așa a spus doctorul.

[...] am întîlnit azi după-amiază pe scară o roșcată, avea niște ochi de drogată. N-am gemut. Sigur că pînă la urmă, tot pipăindu-mă , m-a tulburat, se pricepe; am oroare de tipii care se pricep, m-aș culca mai bine cu un virgin. Mîinile alea care merg drept acolo unde trebuie, care mîngîie, apasă un pic, nu prea mult... te consideră un instrument muzical și sînt mîndri că știu să cînte la acest instrument. Nu pot să sufăr să mă tulbure vreunul, mi se usucă gura, mi se face frică și am un gust ciudat în gură și mă simt umilită, fiindcă ăștia cred că mă domină, lui Pierre îmi vine să-i trag palme cînd se dă mare și-mi zice: „Am tehnică.” Și cînd te gîndești că asta e viața, că pentru asta ne îmbrăcăm și ne spălăm și ne facem frumoase și toate romanele despre asta scriu și la asta se gîndește omul și pînă la urmă uite ce iese, te duci într-o cameră cu un tip care mai-mai să te strivească și care pînă la urmă te mînjește pe burtă.

Vreau să dorm, oh! dacă aș putea să dorm puțin, mîine o să călătoresc toată noaptea, o să fiu zdrobită. A vrea totuși să fiu cît de cît proaspătă cînd mă voi plimba prin Nisa; pare-se că e așa frumos, există străduțe italienești cu rufe colorate care se usucă la soare, o să mă instalez cu șevaletul și o să pictez, și fetițele vor veni să se uite ce fac. Spurcăciune! (se întinse un pic și se atinse cu șoldul de pata umedă de pe cearceaf).
[...]

IV

[...]
Dragul meu drag,
[...]
Îmi pare rău pentru frumoasa noastră călătorie la Nisa, dragostea mea, dar m-am gîndit că tu vei fi cel mai puțin necăjit pentru că tu mă ai totdeauna. Sînt a ta trup și suflet și ne vom vedea la fel de des ca în trecut. Dar Henri s-ar sinucide dacă nu m-ar avea, nu se poate lipsi de mine.
[...]
A dat drumul mîinii lui Piere; nu știa de ce, dar se simțea cuprinsă de un regret amar.

Jean Paul Sartre, Zidul, Rao, 1997, pag. 76-109.