UN TIP POPULAR de Charles Bukowski

cercului meu

i.minus.com

cuvântul meu înaintea lecturii

Am ales această scriere a lui Bukowski pentru că reprezintă foarte bine și se simte foarte bine ceea ce se întâmplă la ora asta în lumea literară a minunatei mele patrii. Pentru cei lipsiți de imaginație dăm un mic de glosar de termeni; Gugg = ICR, Shakespeare=Sadoveanu, Creeley=Eminescu, Hirschman=Dinescu și aș putea continua la epuizare, dar las asta în seama cititorului.
Ceea ce este interesant, lăsând la o parte cinismul autorului, este felul în care persoana întâi devine a treia și invers.
Am copiat ascultând Concertul 1 și 2 de vioară de Prokofiev, nu contează cine cântă.
Lectură plăcută.

***

          de două ori m-am îmbolnăvit de gripă, de gripă, și ușa mea se trântește încontinuu și sînt din ce în ce mai mulți oameni, și fiecare are impresia că are ceva de oferit, și ușa zbang zbang zbang, întotdeauna aceeași poveste, țip:
          - STAȚI PUȚIN! STAȚI PUȚIN!

          îmi trag o pereche de pantaloni pe mine și le deschid. dar sînt foarte obosit, nu dorm niciodată cît ar trebui, n-am mai fost la budă de 3 zile și, exact, ați ghicit, o iau razna, și toți oamenii ăștia au energia lor specială, părțile lor bune, eu sînt un singuratic, dar nu sînt chiar ciufut, numai că mereu, dar mereu se găsește cîte ceva. mă gîndesc la ce spunea mama în germană, nu mai știu cum suna exact, dar era ceva de genul: „emmer etvas!” ceea ce însemna: „tot timpul cîte ceva”. ceea ce un om nu are cum să înțeleagă decît după o anumită vîrstă, nu că vîrsta ar fi un avantaj, numai că îți prezintă aceeași scenă la infinit, ca un film despre casa de nebuni.

          e un tip solid, îmbrăcat în pantaloni soioși, tocmai sosit dintr-o călătorie, care crede în munca lui și chiar nu scrie prost, dar sînt cam suspicios față de încrederea asta a lui, la fel cum lui nu îi prea place faptul că nu ne pupăm și nu ne îmbrățișăm în mijlocul camerei. e un tip amuzant. un actor. ar trebui să fie. atrăit mai multe vieți decît zece oameni la un loc. dar energia lui, admirabilă, începe pînă la urmă să mă obosească. nu dau doi bani pe lumea poeților sau pe faptul că l-a sunat pe Norman Mailer, că-l cunoaște pe Jimmy Baldwin, sau pe altceva, pe orice altceva, și văd că nu prea mă înțelege, pentru că nu prea mă entuziasmez de superioritatea lui. OK. oricum, to îmi place. e mai bu decît 999 dintr-o mie. dar sufletul meu german nu se potoli pînă cînd nu îl voi găsi pe al o mielea. sînt foarte liniștit și îl ascult, dar în adîncul sufletului meu clocotește o doză enormă de nebunie, cu care ceilalți trebuie să fie pînă la urmă atenți, altfel o să am eu grijă de ea, într-o zi, într-o cameră jerpelită de motel, mai jos de Vermont Ave. deci așa. la naiba!

          deci, tipul vorbește. e amuzant. mă face să rîd.
          - 15 mii de parai. am luat 15 mii. a murit unchiu-miu. și ea se trezește că vrea să se mărite. sînt gras ca un porc. mă hrănea bine. cîștigă vreo 300 pe săptămînă, o slujbă serioasă, iar acum vrea să se mărite și să-și dea demisia. plecăm în Spania. OK, și lucrez la o piesă, am o idee trăsnet, în concluzie, mă pun pe băut și futut cu toate fetițele. și apare un tip din Londra care vrea să-mi vadă piesa, vrea s-o pună în scenă, OK, vin acasă de la Londra și aici, băga-mi-aș pula, aflu că nevastă-mea se fute cu primarul orașului, prietenul meu cel mai bun, și mă duc la ea și-i zic:

           - CURVĂ ORDINARĂ, TE-AI FUTUT CU PRIETENUL MEU CEL MAI BUN, CARE, PE DEASUPRA, MAI E ȘI PRIMAR. AM SĂ TE OMOR, CĂ IAU NUMAI 5 ANI, PE MOTIV DE ADULTER!
          se plimba de colo pînă colo prin cameră.
          - și ce s-a mai întîmplat, îl întreb.
          - cică, „hai bagă cuțitul în mine, fătălăule!”
          - ăsta da curaj, îi zic.
          - păi da, zice, că aveam ditamai cuțitul de măcelar în mînă și l-am zvîrlit cît colo. avea prea multă clasă pentru mine. prea multă clasă de mic-burghez.
          așa. apoi, dragii moșului, a plecat.

          m-am întors în pat. simțeam că mor. nu interesa pe nimeni. nici măcar pe mine. m-au apucat frisoanele din nou. nu-mi mai ajungeau păturile. tot frig îmi era. și mintea îmi era rece - toate aventurile minții omenești mi se păreau o înșelătorie, niște prostii, mi se părea că, de cînd mă născusem, fusesem aruncat într-o adunătură de escroci; și, dacă nu înțelegeai înșelătoria sau nu erai de partea lor, erai terminat, scos din joc. era o plasă solidă, țesută de secole, n-aveai cum să rupi firele. el nu voia să rupă firele, nu voia să fie un învingător; știa că Shakespeare scria prost, că frica îl mîna pe Creeley; nu conta. tot ce-și dorea era o cămăruță, doar pentru el. numai pentru el.
          odată îi mărturisise unui prieten, despre care pe atunci credea că-l înțelege:
          - niciodată n-am fost singur.
          la care prietenul lui îi răspunsese:
          - ești un mincinos nenorocit.

          s-a băgat la loc în pat, bolnav, a trecut o oră, soneria a sunat din nou. s-a deci să nu o mai bage în seamă.
          dar soneria și bătutul reîncepură cu atîta violență, încît s-a gîndit că ar putea fi totuși ceva important.
          era un tip tînăr, evreu. un poet destul de talentat. dar ce dracu' vrea?î
          - Hank?
          - da?
           împinse ușa, tînăr, plin de energie, plin de încredere în aiureala cu poezia - în toate prostiile alea: că, dacă omul este un om bun și un poet foarte bun, va fi recompensat undeva dincoace de dincolo de lume. puștiul pur și simplu nu știa. gașca de la Gugg (Fundația Guggenheim, care acorda burse substanțiale scriitorilor și artiștilor (n.red.)) era deja chitită pe cei grași și comozi de atîta supt pula, și pîndit, și predat engleză pentru începători la universitățile din toată țara. totul era făcut să te termine. sufletul nu va triumfa niciodată asupra înșelătoriei. abia la un secol după moarte, și atunci îți vor folosi sufletul ca să-i păcălească pe alții. totul se ducea de rîpă.

          intră. student tînăr, viitor rabin.
          - o, doamne, a fost groaznic, spuse.
          - ce? l-am întrebat.
          - drumul spre aeroport.
          - da?
          - Ginsberg și-a fracturat coastele în accident. Ferlinghetti n-a avut nici pe dracu' și ăsta încearcă să facă mișto de un tip, oribil, cu trucuri, mi s-a părut jalnic. pînă la urmă l-au huidit ăștia, s-au prins. Hirschman mai face și el porcării din astea.
           - nu uita, Hirschman e obsedat de Artaud. are impresia că, dacă un om nu se poartă ca un nebun, nu e geniu. mai lasă-l puțin, poate-poate.
          - la dracu', zice puștiul, mi-a dat 35 de dolari să-ți dactilografiez poeziile alea pentru următorul tău volum, dar sînt prea multe. DOAMNE ISUSE HRISTOASE, nu mi-am închipuit să fie atît de MULTE!

          și cînd un evreu rostește numele lui Isus, e clar că e groasă treaba. așa că mi-a dat 3 dolari și eu i-am dat zece, și amîndoi ne-am simțit mai bine. mi-a mai mîncat și-o jumătate de baghetă franțuzească, cu o murătură sfințită, și a plecat.

          m-am băgat la loc în culcuș și m-am pregătit să mor, și toate chestiile astea bune, rele, băieții buni și băieții răi, scriindu-și rondelurile, încordîndu-și mușchii aschilambici de poeți, mă obosesc, sînt prea mulți, prea mulți care încearcă să dea lovitura, prea mulți care se urăsc reciproc, și sînt unii faimoși care nu merită să fie, dar sînt și mulți care merită, așa că toată treaba e epuizantă, deprimantă, oscilantă, „m-am întîlnit cu Jimmy la un chef...”
          ce să spun, tre' să le înghiți căcatul. așa că se întoarse în pat. și se uită la păianjenii care înghițeau pereții. acesta era locul unde se simțea cel mai bine, întotdeauna. nu suporta mulțimea, poeții, ne-poeții, eroii, ne-eroii - nu putea să-i suporte. era sortit pierzaniei. singura lui problemă era să-și accepte pierzania cît mai ușor. el, eu, noooi, voi...

          ajunse în pat, în sfîrșit, tremurînd de frig. moartea ca o burtă albă de pește, ca o salivă albă. gîndește. toată lumea moare. perfect, dar nu și pentru mine și încă o persoană. bine. există o grămadă de teorii, o grămadă de filosofi. sînt obosit.
          da și cum spuneam, gripa, gripa, moartea naturală provocată de frustrări grosolane și de lipsa afecțiunii, și uite-mă în sfârșit în pat, întins, singur, transpirat, holbîndu-mă la cruce, luînd-o razna în felul meu propriu și personal, cel puțin e al meu, zilele acelea cînd nu mă deranja nimeni, acum întotdeauna sună sau bate cineva la ușa mea, nu cîștig nici 500 de dolari pe an din scris, dar ei vin și-mi bat la ușă, vor să mă VADĂ.
          el, eu, m-am culcat la loc, mi-era greață, transpiram, muream, chiar muream, doar să mă lase în pace, mă doare-n cur dacă sînt un geniu sau un idiot, lăsați-mă să dorm, lăsați-mă măcar o zi, să mi-o petrec cum vreau eu, și soneria sună din nou.
          ai fi zis că era Ezra Pound cu Ginsberg sugîndu-i pula...
          și zise:

          - stai un pic, lasă-mă să-mi pun pantalonii.
          afară toate luminile se aprinseseră. ca niște neoane. ca niște floace de prostituată.
          era un profesor de engleză, cine știe de pe unde.
          - Buk?
          - daa. sînt bolnav, omule. gripă. foarte contagios.
          - îți faci brad anul ăsta?
          - nu știu. momentan, sînt pe moarte. e și aia mică în oraș. dar acum sînt fosrte bolnav și contagios.
          se dă doi pași înapoi și îmi întinde un bax de 6 beri, la o lungime de braț, apoi deschide ultimul lui volum de poezii, îmi dă un autograf și pleacă, știu că amărîtul habar n-are de scris, și n-o să aibă niciodată, dar se agață disperat de niște rînduri pe care le-am scris cîndva undeva că n-o să aibă nabar niciodată.
          dar nu e o competție; marea artă nu e deloc competiție, marea artă poate fi guvernul sau copii, sau pictorii, sau muiștii, sau orice altceva.
          i-am zis la revedere tipului și baxul de beri, apoi i-am deschis cartea:
          - ... grație unei burse Guggenheim a petrecut anul universitar 1966-1967 studiind și făcînd cercetări în cadrul...”

          aruncă volumul într-un colț, convins că era prost. toate premiile li se dădeau celor deja -grași, care aveau timpul și priceperea să-și ia un formular pentru a cere căcatul ăla de Gugg. el nu văzuse niciodată unul. nu prea le găseai facînd pe taximetristul sau pe recepționerul la vreun hotel din Albuquerque. mama mă-si.
          se întoarse din nou în pat.
          sună telefonul.
          și la ușă bătea cineva.
          gata, pînă aici. nu-i mai păsa. nu-i mai păsa de nici un zgomot și nici o imagine, nu dormise de 3 zile sau 3 nopți, nu se căcase după cină, în sfîrșit era liniște. era cît se poate de aproape de moarte, fără să fie idiot. dar fiind aproape idiot.era minunat. plecaseră.
          și chipul hristosului de pe tavanul camerei închiriate începu să crape încet, și el zîmbi, în timp ce tencuiala veche de 200 de ani îi cădea în gură, o înghiți, apoi se sufocă și muri.

Charles Bukowski, Povești despre NEBUNIA obișnuită, Rao, 2005, pag.228-232.