Culori în alergare - oameni în căutare

in wild in my backyard

Umaniștii au simțit nevoia de-a explica, de a defini sau chiar de-a enunța cele ce ne înconjoară într-o nevoie de cunoaștere. În fond o definiție se sprijină pe alta, cu principiile stau altfel lucrurile. Ceea ce se dorea, era de fapt găsirea unui drum în univers. Dorința nu a venit în a-i imita pe cei ce stăpânesc foarte bine științele exacte, rădăcinile acestei flori se trag de la Aristotel.

Andrei Pleșu încearcă să definească la rându-i, în Dilema Veche, printr-un articol: ≪„Intelectual“? Adică ce?≫ o anumită clasă de oameni; cei pe care noi toți îi numim intelectuali.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce

Nu m-am regăsit în articol. Am încercat să comentez, trebuie să mă loghez, trebuie user, trebuie parolă... am abandonat.

Oricum, ferindu-ne de clișee, cădem cu grație în ele. Asta a încercat și domnul Pleșu să nu cadă.

Cine supraviețuiește, cine creează și împarte cunoștințele sale în timpul acestei temporare treceri -care este viața, este un intelectual.

Am băut o bere, am mângâiat câinele, am privit cerul -vine ploaia, am deschis ușa -am ferit-o de vânt, am pus Pink Floyd, am încercat să dau un telefon, am citit -acum scriu; supraviețuiesc.

Binele

≪Este deci evident că nici un alt bine care, prin adăugarea unui alt bine în sine, devine mai demn de dorit, nu poate fi binele suprem. Care este atunci acest bine căruia nu i se mai poate adăuga nimic și care să fie, în același timp, accesibil și omului? Căci un astfel de bine este cel pe care-l căutăm.

Cei ce resping argumentul că lucrul spre care tind toate ființele este un bine spun vorbe goale. În ce ne privește, vom afirma că un lucru este ceea ce toată lumea admite că este, iar cine respinge o asemenea convingere cu greu ar putea găsi ceva mai convingător.

Dacă ființele private de rațiune ar fi singurele care aspiră spre plăceri, obiecția lor ar fi cît de cît acceptabilă, dar, cum și ființele raționale manifestă aceeași tendință, ce sens mai poate avea ce spun ei? Dealtfel, poate chiar și la ființele inferioare există un principiu natural bun, superior de ceea ce sînt ele în sine, care tinde spre binele ce le este propriu.≫ *

Aristotel, Etica Nicomahică, X, II, 30.

În filmul „Two Brothers” există un bine al celor sălbatici și lipsiți de puterea armelor de foc, un bine al tigrilor și filmul se termină astfel că tu simți binele lor, ceea ce din punctul acesta de vedere, al binelui, este ceva autentic, aristotelic chiar.

* Aristotel, Etica Nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988, pag.240.

Despre prietenie

Fântâna cu Pești, Timișoara, sfârșit de iunie 2013

Aristotel, Etica Nicomahică

≪ 1155 a   Subiectul pe care-l vom trata în continuare este deci prietenia. Ea este, în fond, o virtute sau, cel puțin, este inseparabilă de virtute.
[...]
„cînd doi oameni merg împreună...” [Homer, Iliada, X, 224], sînt mai capabili și de gîndire și de acțiune.≫ *


Toate încep în cele mai puternice dăruiri și se termină contrar. Prietenia în schimb suferă și amână și pornirile și sfârșiturile. Nu se termină niciodată precum a început și nu se știe când începe. Am început să cunosc când doi oameni sunt prieteni. Îmi place să-i văd așa. Îmi convine să-i știu prima dată prieteni și mai apoi, iubiți, amanți, soți. Un soi de etică mă-ncearcă, ca și cum înainte de a mânca să beau apă, multă apă; ca să mănânc mai puțin, să las burta goală, ca mai apoi să tânjească, niciodată să se sature, sau să fie ghiftuită. Prietenia să fie tot timpul ca o dorință, celelalte oricum mor în timp, faptul se datorează în primul rând timpului trecut, în al doilea, decrepitudinii care pune stăpânire. În final rămâne doar prietenia. Ca să începeți o relație, trebuie mai întâi să fiți prieteni. Dacă nu reușiți, lăsați-o baltă.

* Aristotel, Etica nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988,pag.184.

Fascinația unei renumerații orientale

A painting by Andre Castaigne depicting the phalanx attacking the centre during the Battle of the Hydaspes

 http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_Hydaspes

aproape de iluzie și mai aproape de distopie

Alexandru cel Mare ajunge aproape de India (326 î.e.n./Î.H.), în fața lui este marele râu Hydaspes (astăzi Jhelum cum am găsit pe Google). Bătălia împotriva regelui Porus, este primul contact armat între Occident și Orient (adevăratul Orient, nu cel apropiat).

Câștigător, pierzându-și calul în luptă, pe sublimul Bucefal, Alexandru trage la o parte cortina unei scene, unde are loc reprezentația primului contact între mari civilizații (cel puțin așa știu eu din cele citite). Au loc întâlniri între înțelepții indieni și filosofii greci, au loc dialoguri în care firul se desparte în patru sau în șaisprezece, sunt și traducători, care mai mult sau mai puțin sunt extrem de încurcați în a relata exact întrebările și răspunsurile -translatorii sunt de fapt comercianți, care cu mult timp înainte pătrunseseră fără violență în inima Asiei.

Problema lui Aristotel este cea mai simplă de tradus. Sigur că marele filosof era și el de față. Sigur că de față era și marele Alexandru.

Problema sună cam așa:
Câți ani are Olimpia acum - mama lui Alexandru, dacă împreună au acum patruzeci și opt de ani, știind că Alexandru a fost născut pe când mama lui avea treizeci și doi de ani?!

Nu am fost informat dacă preaînțelepții hinduși au răspuns la întrebare. Sigur cititorii știu și răspunsul și informația.

Roata

„... este adevărat ceea ce zice Filosoful (adică Aristotel, n.n.) 

în cartea a IV-a a Metafizicii: 

pentru a defini adevărul noi zicem că este adevărat 

când afirmăm despre ceea ce este că este 

și despre ceea ce nu este că nu este.”

Thoma d'Aquino, De veritae, I, art. 1,7)  *

La sfârșitul orelor, profesorul de filosofie mulțumi studenților, urma să plece mai devreme, ieșea la pensie în timpul anului școlar, în luna mai. Sigur că n-ar fi dorit asta, dar criza se accentua. Ultima dată n-a mai recunoscut doi studenți care doreau o mărire, iar în aceeași zi poliția l-a adus acasă târziu în noapte după ce stătuse ore întregi de vorbă cu un cerșetor. Familia a rămas mirată la spusele agentului, care povestise că vorbea cu omul străzii într-o limbă necunoscută. A doua zi toate se lămuriră, profesorul vorbise în greaca veche, iar cerșetorul se pare că înțelegea bine ce i se spunea.


Profesorul încă își mai amintea cum începuse totul, cum urcând treptele amfiteatrului spre ieșire, închizând ușa, citi: Amfiteatrul Mare. Dar amfiteatrul nu arată așa, amfiteatrul dublează teatrul în oglindă și atunci de ce scriem asta? Opri femeia de servici și-i explică diferența dintre teatru și amfiteatru, sau ce este odeonul? După jumătate de oră, cu mari dureri de cap, femeia sună la 112.


Profesorul recunoștea din ce în mai greu pe cei din jurul său, în schimb își găsea tot felul de personaje, unele mai dubioase decât celelalte, cu care conversa, uneori în latină, alteori în greacă...
Într-o dimineață se trezi într-un parc, nu era frig ca în alte dăți și încercând să-și dea seama pe unde este, dădu de un râu, peste el se plimbau alene, doi bărbați care-l salutară, încercă apa și sprinten o trecu. Petrecu toată după-amiaza în tovărășia lor discutând despre adevăr. Când soarele căzu încet peste livezile din apropiere, unul dintre ei, uimit de cunoștințele lui îl invită la Banchet.


Profesorul se acomodă repede cu noua realitate, ba se simțea mult mai bine, în schimb îl durea capul dimineața din cauza viselor. Visa cum era copil și zeii îl plimbau într-o roată plină de lumină, el fiind pe cercul roții. Se înălța, apoi cobora, i se făcea și rău. Mai târziu a scris că după secole de lumină vor veni secole duble de întuneric, era roata.

_______________________

* Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănșoiu, Filosofia greacă în texte alese, ed. Punct, 2002 pag.190

Verde prim roșu

≪Apoi, ființa este aceea ce se schimbă în chip necesar , iar schimbarea se face din ceva în altceva. De altfel, nu e adevărată nici teza că totul se află în stare de nemișcare sau de mișcare numai din când în când, nu totdeauna, căci este ceva care veșnic pune în mișcare ceea ce se mișcă, iar Primul Motor este el însuși în mișcare.≫

Aristotel, Metafizica, Cartea a IV-a (Γ)

πρώτον κινούν este Primul Motor pentru Aristotel; ajungând în mijlocul mișcării și nemaiputând să definească, inventează cuvintele Proton Kinoun, astfel se vor naște particulele subatomice cinetice: protonii (care suportă și starea de repaus, dar și cea de mișcare). Dar toate acestea au pornit de la ființă, de la mișcarea ei. Este îndeajuns să definim și lucrul acela va apare, ceea ce contează este de fapt felul în care definim, pentru că niciodată o definiție proastă nu va da naștere unui lucru. Primul Motor nu lasă asta, lasă, spre exemplu; mișcarea verdeprimroșu, care este esențială.

Patriotism şi existenţă

"Este aşadar necesar ca existentul să fie, atunci când este, şi inexistentul să nu fie, atunci când nu este. Dar nu este necesar ca orice existent să fie, nici ca inexistentul să nu fie." Aristotel, Despre interpretare 19a *
_____________________________________________

    Jean Paul Sartre reia ideea sub forma fiinţei, a existenţei acesteia, a omului.

    Piesă de teatru: Morţi fără îngropăciune.

    În urma unui atentat mai mult nereuşit, decât reuşit; membri din rezistenţa franceză sunt prinşi şi sechestraţi într-un pod vechi chiar de conaţionali de ai lor -cei care erau de partea lui Petain. Vor fi judecaţi în grabă şi mai mult ca sigur, vor fi omorâţi. Ideea că în urma unui atentat (unde cei ucişi se numără pe degete) vor fi omorâţi zeci de săteni planează asupra conştiinţei atentatorilor.

    Întorcându-ne la ideea existenţei, extragem un dialog din piesă:

"Henri: Unde-am greşit?

Canoris: Nu ştiu. Ce importanţă poate avea asta?

Henri: A fost undeva o greşeală, mă simt vinovat.

Sorbier: Şi tu? Ah! îmi pare foarte bine: credeam că sunt singurul.

Canoris: Ei bravo: şi eu mă simt vinovat. Şi ce-am câştigat cu asta?

Henri: N-aş fi vrut să mor în greşeală.

Canoris: Nu-ţi bate capul: sunt sigur că tovarăşii n-au ce să ne reproşeze.

Henri: Nu mai pot eu de tovarăşi. Acum trebuie să-mi dau socoteală numai mie.

Canoris (şocat, pe-un ton sec): Şi-atunci? Ai nevoie de-un duhovnic?

Henri: Lasă-l dracului de duhovnic. Acum trebuie să-mi dau socoteală numai mie. (O pauză, apoi adresându-se parcă sieşi.) Lucrurile n-ar fi trebuit să ia o asemenea întorsătură. Dacă aş putea descoperi greşeala...

Canoris: Ai ajunge departe.

Henri: Aş putea s-o privesc drept în faţă şi să-mi spun: iată pentru ce mor. Doamne! un om n-o poate mierli aşa, ca un şoarece, zadarnic, şi fără să facă "uf".

Canoris (dând din umeri): Eh!

Sorbier: De ce dai din umeri? Are tot dreptul să-şi salveze moartea, e tot ce i-a mai rămas.

Canoris: Binenţeles. S-o salveze dacă poate. " **

Concluzia pare simplă, eroii noştri nu mai există deja, căci dovada existenţei lor dispare încet, încet. Toate concluziile pe care aceştia cinic şi le împart nu mai au nici o legătură cu lumea reală, ei deja sunt inutili pentru cei de afară, nu mai există "afară".

_____________________________________________
* Aristotel; Categorii, Despre interpretare; Humanitas 2005, pag.124, mijloc
** Jean Paul Sartre; Muştele.Cu uşile închise.Morţi fără îngropăciune... teatru; Rao 1998,pag 148-149

Existentul şi inexistentul

"Este aşadar necesar ca existentul să fie, atunci când este, şi inexistentul să nu fie, atunci când nu este. Dar nu este necesar ca orice existent să fie, nici ca inexistentul să nu fie."

Aristotel, Despre interpretare 19a

Aristotel; Categorii, Despre interpretare; Humanitas 2005, pag.124, mijloc