Ceea ce citind vedem

The Complete Greek Temples, Tony Spawforth, Thames & Hudson, 2006

Ar trebui în final și cărțile să dispară, să nu mai citim nimic, să vedem doar. Citind ne imaginăm și ceea ce vedem apoi ne transfigurează ideile în din nou, ceea ce mai târziu vom numi cea mai perfectă lume. Astfel au apărut Republica lui Platon, Raiul și Iadul lui Blake, Noua Antlantidă a lui Francis Bacon, Shangri-La a lui James Hilton și multe altele mai bune poate și nepomenite de mine.

Și totuși merg acolo unde văd ceea ce alții au scris înaintea mea și prin asta m-au împins, m-au îmboldit... cred că valoarea imaginii din fața mea rezidă din educația pe care am primit-o. Un sfânt Sebastian plin de săgeți s-ar putea să nu însemne nimic pentru un polinezian ce cu piroga lui ajunge în fața sfinților tăcuți din Insula Paștelui, acolo unde, regăsindu-și zeii, se apleacă în fața lor.

Deci și o memorie ancestrală poate conta, o întoarcere în trecutul propriu, în trecutul tribului, în trecutul pământului din care faci parte, poate așadar conta.

Perechea Grifon-Leu de la palatul lui Nestor

Chora Museum, Messenia, Greece - Piet de Jong reconstruction

Din Dicționar: *

kόsmos noētόs (κόσμος νοητός): univers inteligibil

Una din problemele pe care le ridică teoria platoniciană a Formelor este cea a localizării lor.
Platon declară categoric că eide-le nu se află în nici un loc (Symp. 211a compară Aristotel Phys. III, 203a).
Există însă alte pasaje care arată că, într-un sens mai larg al cuvântului, ele au o „localizare” (Rep. 508c, 507b, Phaidros, 247c-e).
Limbajul figurativ din Timaios îl silește să fie mai explicit; teoria sa despre mimesis (vezi) sugerează un model față de care universul vizibil (kosmos aistethos) este o imagine, o copie (eikon), Tim. 30c-d.
Acest model este universul inteligibil care „conține” principalele familii de eide (loc. cit. ; vezi zoon).
„Conține” e un cuvânt dificil; nu este deloc clar cum privea Platon grupările superioare de eide (vezi principalul text paralel, Soph. 235d; aici însă contextul e dialectic)

din Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Humanitas, 2007, pag 165.

Imagini originale de la Muzeul din Chora

Pentru înțelegerea universului ce ne înconjoară, orice alăturare este binevenită. Există o prietenie a imaginarului cu lumea reală, când această prietenie încetează intervine coșmarul. Zeul intervine de multe ori și rearanjează mediul. Medusa este ucisă de Perseus, Sfinxul de Oedip, Leul din Nemeea de Herakles și putem continua.
În schimb arta merge înainte și explicațiile filosofice, chiar dacă vin mai târziu, reușesc într-o măsură să explice totul. Formele sunt însoțite de idei, orice conținut fizic renaște, existența se află tot timpul în apropierea ideii.
Remarc doar că artisticul ajută imens omul în percepția lumii din care face parte -omul, chiar dacă, o bună parte din lume este posibil imaginară.
Momentan nu pot scrie unde se află ideile mele, sigur că cineva le-ar putea plasa repede în capul meu și totuși eu nu sunt așa de sigur. Întocmai ca relația de informație-server-cloud.
Mă bucur că trăiesc pentru a apropia un trecut foarte îndepărtat de realitatea lumii în care trăiesc.

http://www.penn.museum/sites/expedition/his-golden-touch/

Vă invit să intrați pe link-ul de mai sus, o lume dispărută, înviată de Piet de Jong vă arată o ieșire din labirint. Scriu de un labirint al ideilor, al dorințelor, al cunoașterii. Niciodată verbul a ieși nu a fost dăunător, asta fiind evadarea. Creștinismul ne arată invers. A ieși este pentru că ai intrat, și dacă o faci pentru simplu motiv că dorești să cunoști, atunci nici a intra nu este dăunător.

N.B.
Am avut o emoție aseară, la anunțarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din turul al II-lea, mă gândeam să nu mai scriu nimic pe blogul acesta. Credeam că nu merită.

O copilărie fericită -frecarea cuantică și a constelațiilor

din dicționar *
≪
rhoḕ (ῤoή): curgere, curent, flux

Începând din vremea lui Platon, poziția lui Heraclit și a adepților săi, dintre care unul Cratylos, a exercitat, după cât se pare, o anumită influență asupra lui Platon (vezi Aristotel, Meta. 987a), era desemnată folosind metafora „curgerii” sau a „fluxului” (pentru Heraclit, metafora e folosită în Platon, Crat. 402a; pentru adepții săi, în Crat. 440c-d și Theait. 179d-181b; celebra expresie „totul curge” [pantha rhei] - apare abia în Simplicius, Phys. 1313,11).

S-ar putea discuta dacă Heraclit însuși a folosit sau nu această expresie, ba chiar și dacă ea reprezintă o descriere exactă a viziunii sale despre schimbare, dar ceea ce e demn de notat este că această formulă populară (heraclitienilor contemporani cu Platon li se spunea „curgătorii”: „Theait. 181a) n-a fost niciodată conceptualizată.

Platon respinge implicațiile metaforei curgerii, în principal pentru că ea face imposibilă cunoașterea (Crat. 440a-b și vezi episteme), dar când tratează despre ea ca problemă filozofică, include rubrica „devenirii” (genesis, vezi; Theait. 152a-153a e un bun exemplu pentru felul cum Platon trece peste metaforă, preferându-i mai conceptualizata genesis), sau, cum e cazul la Aristotel, ca parte a problemei „schimbării” (vezi metabole, kinesis).

În ce privește limbajul tehnic al filozofiei, rhoe n-a fost niciodată mai mult decât o imagine frapantă.
≫ *

pe marea Ionică, pe mediterană

Nu există vârstă pentru a ieși la pensie, legea prevede o limită, dar cel ce face dovada dorinței de-a lucra în continuare nu i se impune retragerea profesională. Ori în învățământ, dorința coincide cu cea de-a trăi, nu deseori mari profesori au ieșit la pensie în sicriu. În felul acesta vreau să pomenesc de profesorul meu de antene și telecomunicații, care în final, scârbit de generații semianalfabete ce urmau să treacă treptele universitare, s-a retras.

Ar trebui să scriu că în urma unei afaceri dubioase, profesorul și-a cumpărat un yacht și-a început să colinde Mediterana, dar nu a fost așa. Nici vântul, sau apa, nu l-au ajutat, căci o viitură venită din senin i-a distrus casa părintească, iar el în dorința de-a relua totul de la capăt a reconstruit ceea ce demult în copilărie a iubit.

Trebuie să amintim că domnul profesor a pierdut o grămadă de bani pentru a reconstitui; casa, curtea și poarta în ceea ce a însemnat copilăria lui fericită. În asta tocmai explica studenților săi cum alunecând la vale cu sania și-a dat seama că zăpada cu cât este mai topită cu atât îl frânează mai tare.

Prima generație de studenți l-a aplaudat, a zecea a tăcut politicos, a douăzecea a părăsit sala.
Nu este nimic periculos în a constata că locul tău este disipat de timp, adică te împrăștii și nu te mai poți realiza datorită faptului că ceea ce reprezinți sunt doar mizerii, părți, tăieturi, nimicuri.

În preajma ta mai există o realitate care trăiește altfel. În limita cât se poate de apropiată ție nu se mai găsește nimeni să te admire. Pentru ce? Pentru că apa dă naștere la grade diferite de vâscozitate datorită temperaturii?!

Așadar profesorul nostru s-a mutat în casa lui părintească -reconstituită, în care și-a aprins -din pasiune, lampa cu gaz și-a adormit pe lavița din lemn conglomerat visând la copilăria sa. Visa că în urma saniei, nu apa realizează contactul, ci ceva mult mai subtil, ceva în adâncul atomului.

Când explică asta studenților, toți au înțeles frecarea cuantică, și un amfiteatru întreg l-a ovaționat. Următoarele generații l-au aplaudat. După cinci ani nimeni nu l-a mai băgat în seamă. Așa că domnul profesor s-a retras la țară pentru a studia frecarea constelațiilor, căci sigur și asta se va întâmpla.

Totul depinde de râul în care ne scăldăm, de apa care ne poartă, de timpul în care ne aflăm, de durata dorinței, de fluxul eu-lui.

_______________________________________

* Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Humanitas, 2007, pag.257.

Nimic spectaculos

Mountain Kiparissia

Toate închise, nepătrunse, fără mișcare, lipsite parcă de voință.
Asemenea celor scrise aici. În absența spectacolului, totul devine opac.
Vina cuiva; a celui ce culege, atât scriitor, atât cititor.
Și valul se închide, devenind oglindă, cu soare-n el și tigaie. Nu încălzește nimic.
Altfel, inundabil, răscolitor, amenințător, trezește toată lumea.
Scrisul, asemeni unui cântăreț, printr-un sat sărac.
Sărăcirea devine mai adâncă, lumea trage obloanele și închide porțile.
„Noi, demult l-am alungat pe poet afară din casă.”
Sublim, platonicisist, remarcabil de fidel perfecțiunii.

Complotul sau conjurația apostolică

 

Biserica Sfinții Apostoli, Agora, Athina, Grecia

Când Petru a prins în plasă peștele de aur, dorința i-a fost îndeplinită. Iar Petru a purtat semnul acesta tot timpul. În schimb, de unul singur, Petru nu putea face prea multe. Ajutat de Pavel a încercat fără succes să găsească adepți ai noii sale viziuni, cea a peștelui. Când în sfârșit au dat de Ioan, cu banii acestuia și-au permis călătorii, haine și hrană. Au reușit să găsească și mielul, pentru că în această promisiune a peștelui, animalul sfânt iudaic trebuia foarte bine reprezentat și scos în față.

Trebuia găsit și mielul negru, care față de cel alb, în opoziție, trebuia să nască tragismul pe care orice om trebuia să-l poarte. Astfel Iuda l-a trădat pe Hristos și dorința apostolilor a fost îndeplinită, mai departe trebuia doar dus mesajul. La Alexandria, toată școala neoplatonică a primit acest mesaj ca fiind noua ordine divină ascunsă în cărțile sfinte ale lui Platon.

Nimeni n-a trădat misterul peștelui de aur. Acronimul acestuia a crescut confuzia. La fel cum numărul lui Pitagora mai tresare astăzi în conștiința matematicienilor și a filosofilor, conjurația apostolică a reușit să se strecoare în umbra unei înalte cruci ridicate pe colina joasă a Golgotei. Atârnat, bătut în cuie, unul dintre prorocii iudei a fost ales ca fiind reprezentantul acestei noi ordini.
Anul nașterii a fost bine ales, odată cu instalarea noului calendar iulian și integrarea zilei în sărbătorile zoroastre a Noului An ce urmează.

Ce ar mai fi de scris? Că unii mai caută și azi peștele de aur!?

Muie

Platon, Scrisorile.Dialoguri Suspecte.Dialoguri apocrife, univers enciclopedic gold, 2011,pag.173.

A doua Renaștere

Coperțile volumelor - Ed. Științifică 1967

Iorgu Stoian, traducere, cuvânt înainte și note

≪Dar André Bonnard nu este numai un mare erudit și un subtil gînditor. El este - cum subliam mai înainte - și un mare scriitor. Foarte bine informat, fără a face însă paradă de erudiție, ci reținînd din noianul de fapte numai ceea ce este esențial, el știe întotdeauna să găsească formulările și caracterizările cele mai potrivite și mai pregnante (fără a cădea vreodată în schematism), care se fixează și rămîn, pentru totdeauna, în mintea cititorului. Ceea ce nu exclude subtilitatea, uneori uluitoare și chiar paradoxală, întotdeauna însă cuprinzătoare și complexă ca realitatea însăși.

Totul cu o mare putere de evocare și într-un stil alert, ușor modernizat, fără a depăși însă limitele convenabile.
Iată numai cîteva din aceste caracterizări, unele privind aspecte mai generale sau diferite situații, altele măiestre portrete ale marilor personalități din istoria Greciei antice.

„Înainte de Platon - se observă, de pildă, undeva - literatura greacă este în primul rînd, poezie. Poetul este, pentru oamenii din secolul al V-lea, educatorul tineretului și educator al cetății. De la Platon și după Platon, literatura greacă este, în primul rînd înțelepciune, știință, filosofie. Filosoful, savantul, nu poetul, este educatorul indivizilor și al cetăților. Lumea se îndepărtează de Homer și de hellenismul care provine de la el. „Scumpe Homer - spune în Republica un personaj - care cetate s-a administrat mai bine grației ție? Care oameni au devenit mai buni? „De aici faimoasa condamnare pronunțată de Platon împotriva poeziei, și în primul rînd lui Homer. Meșteri ai minciunilor, poeții sînt izgoniți din cetate”.

„Ceea ce este puternic și îndrăzneț în această înțelepciune - observă Bonnard, în altă parte, referindu-se la marele filosof materialist care a fost Epicur - este această afirmație, constant repetată, că omul este născut pentru bucurie și că bucuria se bazează pe corp și pe strînsa unire, în viață, dintre conștiința de a trăi și trup. Epicur a scris această frază, care a apărut multora scandaloasă: ≪Principiul și rădăcina oricărui bun se află în plăcerile stomacului≫. (Este, desigur, un scandal pentru oamenii care nefiindu-le niciodată foame, își pun plăcerea în altceva, de pildă în posesiunea unor lucruri rare, pe care nu le vor duce nicăieri.)

În realitate, privind în jurul nostru și mâine poate în propria noastră țară, ar trebui să avem grijă de a nu uita niciodată că o înțelepciune care nu pornește de la condițiile materiale ale conștiinței este o înțelepciune cu totul imaginară. Mai mult: inumană. Epicur, în ceea ce îl privește, n-a uitat niciodată, fie și pentru un moment, că puterea de a gîndi și de a se exprima este strîns legată de posibilitatea de a mînca și a bea, de bucuria de a respira.≫ *

*

Dacă lucrurile ar rămâne aici -ceea ce nu se întâmplă niciodată, am privi civilizația ca ceva static, de neschimbat, dar și de nepătruns. Cei care o fac și reușesc, sunt posesori atunci a unor rețete secrete în această lume a încuiaților.

În iulie 1969, primul om ajungea pe lună. Americanul Neil Armstrong a simțit că trebuie să pună următoarea frază, la primul pas pe lună. Nu știu dacă fraza a fost inițiată în acel moment sau dacă nu a fost pregătită.

"That's one small step for man, one giant leap for mankind." 

Așa cum o citesc eu (fraza de mai sus), ea este poezie și mai puțin înțelepciune. Este necesar să amintim că poezia este matematică. Ceea ce Platon a evitat să scrie, și felul acesta a venit minunat viitoarei religii, este că un conducător pentru a conduce, trebuie să fie și poet. Astăzi, cei care nu reușesc asta, sunt de fapt încuiați. Un om complet, universal, este cel care pune simțurile în prim planul existenței sale. Cele ce vin odată cu educația le completează. Ba, să fim poeți, să cercetăm Universul și să-l recităm pe Eminescu.

__________________________

* A. Bonnard, Civilizația greacă, ed. Științifică, 1967, vol. I, pag.18-19.

Scriitorul scrie o scrisoare

 

Chiup de apă

”Unul s-a înfățișat însă tocmai în felul acesta, el însuși fiind deopotrivă și deodată în sine însuși și în ceva diferit.”

Platon, Parmenide

Prin această misivă încerc doar să vă atrag atenția asupra minunatei expuneri de la Gaudeamus. De unde ați știut că eu sunt Ulise și mai ales felul în care vă raportați atât de nebunește pe aleile marilor mei înaintași. De unde știți că desăvârșim călătoria, este oricum un pleonasm, sigur greu de înțeles pentru profani.

De ce deschideți sticla de vin înaintea botezului, nu sunteți preot, nu vizați această alternativă. De ce calibrați ideile, de ce țintiți mai bine ca mine. De unde metafora că stilul prelucrează divinul, sunt ateu, ști...iți prea bine.

Cum curge apa, pe unde se preumblă, cum vine ea singură, singurică, la vale.
Și dintr-o dată, în lipsa dealului, a muntelui, a perspectivei, dumneavoastră vedeți totul, cum reușiți așa de bine.
Undeva în expunerea dumneavoastră plictisitoare, s-a încurcat traiectoria cu glonțul, idea cu obiectul. Așa am ajuns să mă încurc și eu scriindu-vă această scrisoare. Mai departe, toate rătăcirile nu mai contează, devenim -în scurt timp potecă, poteca altora, a celor morți, călcăm -fără să vrem, pașii celor ce au deschis cu maceta cărarea spre lumină.

Am revăzut -înregistrat video, minunata dumneavoastră polologhie, ce alternative uriași îmi oferiți, n-am știut că am plagiat atâta. În fiecare referire m-ați simțit umil, de parcă nu l-am citit pe Dante sau pe Fulcanelli. Asta cu Ulise de unde ați scos-o? Întreb pentru că eu n-am publicat nimic. N-am scris nimic. De unde atâta propagandă cu acest individ.

"-Într-adevăr, fiindcă nu e cu putință! -Dar atunci, să fie oare diferit  față de sine. - E de la sine înțeles că nu. -Prin urmare, dacă nu este nici diferit, nici întreg, nici parte, el însuși față de sine, nu trebuie să fie identic cu sine? -Trebuie. -Cum rămâne atunci? Ceea ce este în altă parte decât în el însuși, în el care ființează la sine însuși, oare nu trebuie să difere de sine, odată ce se află și într-un loc diferit [de acela în care se află]? -Unul s-a înfățișat însă tocmai în felul acesta, el însuși fiind deopotrivă și deodată în sine însuși și în ceva diferit."

Platon, Parmenide, Paideia, 1194, 146c(-1), pag.106.

Primit pe e-mail - The Cave

Se petrece repede, când vrei să spui multora, că ai deschis citind o carte o fereastră, uimirea.
Se trece peste uimire. În fața multora, exaltarea că l-ai descoperit pe Artaud, te lasă mut.
De aceea unii s-au zbătut degeaba în lanțurile pe care viața le-a descoperit în mâinile lor; de aceea biserica spune că moartea poarte fi o eliberare, aici, pentru cei mulți, are dreptate.

Cromatica disperată

Munții Țarcu

Un pui de rață, lăsat pe spate, vâslea liniștit deasupra norilor dând din aripioarele lui pufoase.
Sub el, în planul apropiat, capete de animale carnivore priveau cerul cu fața în sus.
Am văzut mâini disperate care reușeau să scoată din nori doar antebrațele cu degetele răsfirate, apucătoare de albastru.
Un dragon se mișca greu deasupra munților, oprind toată mișcarea meteorologică cu solzii lui întunecați.
Munții nu mai au acum nici o importanță, când deasupra lor totul este atât de viu, de fantastic și de impresionant.
„Iată munții!”
„Ce dacă...”
Se întâmplă în noi această reflecție de fiecare dată după ce am citit din vechii clasici, ca mai apoi să citim facturile primite prin poștă sau e-mail, valorile înscrise sunt înspăimântătoare, enorme.
„Ce dacă...”
 Cioran mă ajută:
≪Un lucru care dă încredere: disprețul lui Diogene pentru Platon.
(Diogene înțelesese; Platon, nu. Cinicul era un înțelept; „divinul”, nu.)≫ *

_______________________________

* Cioran, Caiete III, Humanitas, 2010, pag.252.

Zeus şi Ganymedes

În muzeul de la Olympia, locul marilor întreceri sportive denumite olimpiade, se află o statuie de o rară înfăţişare, asta pentru că este reprezentat marele Zeus într-o postură inedită, şi cu o figură umană. Grecii antici aveau mare frică de basileul Olimpului, de Zeus, şi în toate ipostazele, acesta apare impunător, sever, pedepsitor chiar. Aici, figura sa exprimă o seninătate şi cu un sentiment reflectat apropiat oamenilor; un zeu protector. Să ne amintim numai de Prometeu care dăruind focul oamenilor (pe care l-a furat de la Hefaistos) a fost aspru pedepsit de Zeus, fiind înlănţuit pe crestele înalte ale Caucazului: un vultur venea zilnic şi muşca din ficatul acestuia.

Povestea lui Zeus şi Ganymedes vine în a completa comentariile de la posturile precedente, dorinţa mea este de a nu trece prea repede peste unele afirmaţii cotate ca fiind mai mult sau mai puţin scandaloase. Citiţi ce scrie Victor Kernbach în  Dicţionarul de mitologie generală, apropo de scandal:

Ganymedes Tînăr şi frumos păstor frigian de care s-a îndrăgostit Zeus şi pe care, metamorfozîndu-se în vultur, l-a răpit spre a-l duce în Olimp, unde l-a investit cu funcţia de paharnic divin, în locul zeiţei Hebe; în această variantă era Ganymedes socotit fiul regelui Tros din Dardania şi al soţiei Kallirhoe; în schimbul fiului răpit, regele a primit de la Zeus în dar o pereche de cai nemuritori. Cicero (Tusculanae I, 26) socotea acest mit o injurie la adresa măreţiei lui Zeus. Mai tîrziu grecii au început să-l considere pe Ganymedes numai un geniu al fîntînilor şi al Nilului, ca fluviu simbolic al fertilităţii, iar astronomii antici îl identificau cu Vărsătorul din  Zodiac. Acest transfer de la cornul cu nectar la fîntînă e un fenomen de involuţie caracteristic mai ales în mitologia greacă (divinitatea care împărţea băutura divină la masa zeilor devine împărţitoare de apă pe pămînt). *


Ori tocmai de aici o tendinţă de neînţelegere în totalitate a deprinderilor grecilor antici în ceea ce priveşte tineretul, continui cu un citat al lui Petru Creţia din Preambulul la Banchetul (sau Despre Iubire) de Platon:


"...
Alături de scenariul simpotic, atât de specific lumii vechi şi atât de străin, ca instituţie socială, de deprinderile noastre, mai este un lucru fără lămurirea căruia Banchetul cu greu poate fi înţeles: pederastia antică. Într-adevăr, cu excepţia discursului lui Aristofan şi a câtorva aluzii depreciative în altele câteva, iubirea despre care se vorbeşte în dialog este exclusiv aceea imanentă unei relaţii homosexuale între bărbaţi, şi anume unei subspecii a acesteia, singura existentă şi acceptată în lumea aceea: paid-erastia, iubirea unui om mai vârstnic pentru un adolescent abia ajuns încă la pubertate. Componenta erotică şi sexuală a acestui tip de relaţie este irecuzabilă, a o ascunde ar fi o păgubitoare naivitate şi podibonderie. Cei mai vârstnici râvneau să se apropie fizic de adolescenţii care le stârneau patima,voiau să-i mângâie, să-i îmbrăţişeze şi chiar să practice cu ei un act sexual, în principiu intercrural şi nu anal. Relaţia consacrată era însă şi mai complexă decât atât, ea implica o relaţie afectivă şi educativă. Cel cu o situaţie statornicită în lume şi bogat de experienţa anilor săi urmărea să-i transmită celui mai tânăr valorile în cadrul cărora avea să trăiască. Relaţia paid-erastică era implicit şi una paid-agogică, relaţia erotică trebuia să fie şi una educativă. E vorba aici, desigur, şi de statutul femeilor în societatea ateniană de atunci, de claustrarea lor domestică, de lipsa totală a participării lor la viaţa publică şi cu atât mai puţin la cea politică. Dar, oricare ar fi originile şi determinările instituţiei pederastice (tolerată la nivelul moravurilor, dar neconsfinţită de lege), ea îşi pune apăsat pecetea pe stilul acelei civilizaţii şi trebuie să o acceptăm şi s-o înţelegem ca atare.
... " **

* Victor Kernbach,  Dicţionarul de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 234;

** Platon, Banchetul, ed. Humanitas, 2006, pag. 8 sus.

Gorgias - Platon

citat
476 a

SOCRATE: ... dacă pentru cel vinovat de nedreptate cel mai mare rău este să-şi primească pedeapsa, aşa cum crezi tu, sau dacă este mai rău să nu-şi primească pedeapsa, aşa cum pe de altă parte cred eu. Să cercetăm după cum urmează. Se poate considera că a primi pedeapsa este totuna cu a ispăşi pe drept o vină?
POLOS: Da.
SOCRATE: Poţi susţine că toate lucrurile drepte nu sunt frumoase decât în măsura în care ele sunt drepte? Vorbeşte după ce ai reflectat.
POLOS: Este şi părerea mea, Socrate.
SOCRATE: Gândeşte-te acum şi la altceva: dacă cineva acţionează nu trebuie să existe şi un obiect care suportă acţiunea lui?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Dar obiectul care suportă respectiva acţiune nu este oare aşa cum îl face cel ce acţionează asupra lui? Uite ce vreau să spun: dacă cineva loveşte, nu trebuie să fie cineva lovit?
POLOS: Trebuie.
SOCRATE: Şi dacă loveşte tare sau iute, nu este la fel lovitura primită de către cel lovit?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Deci suferinţa celui lovit este aşa cum o face cel ce loveşte?
POLOS: Binenţeles.
SOCRATE: Iar atunci când cineva dă foc, trebuie să fie ceva care să ia foc?
POLOS: Fireşte.
SOCRATE: Când cineva taie, se întâmplă acelaşi lucru: există ceva care este tăiat.
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Şi dacă tăietura este mare sau adâncă, sau dureroasă, obiectul tăiat nu este aşa cum îl taie tăietorul?
POLOS: Fără îndoială.
SOCRATE: Într-un cuvânt, vezi dacă eşti de acord cu ce am spus adineauri, că întotdeauna felul acţiunii agentului determină şi felul reacţiunii obiectului.
POLOS: Sunt de acord.
SOCRATE: Dat fiind că eşti de acord, ispăşirea este o stare pasivă sau activă?
POLOS: În mod obligatoriu, Socrate, este o stare pasivă.
SOCRATE: Este, deci produsă de cineva?
POLOS: Cum să nu? De cel care pedepseşte !
SOCRATE: Cel ce pedepseşte corect pedepseşte şi pe drept?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Săvârseşte sau nu un lucru drept?
POLOS: Un lucru drept!
SOCRATE: Atunci şi cel pedepsit, prin ispăşire, suferă pe drept?
POLOS: Evident.
SOCRATE: N-am căzut oare de acord că lucrurile drepte sunt frumoase?
POLOS: Fără îndoială.
...
477 a

Ed. Pardeia 2003, pag.62-63

Platon

"În vederea căruia dintre aceste două scopuri a fost făcută pictura?
Oare spre a imita realul aşa cum este, sau a imita aparenţa aşa cum apare; ca o imitare a unui aparenţe sau a unui adevăr!" (Platon, Republica (?))

Spunând acestea şi poate prea repede, profesorul s-a făcut că nu înţelege. Tânărul dibaci, în continuare, îi povesti despre „oglindă” şi nici de data asta profesorul nu tresări prin a-i da satisfacţia unei aprofundări. Mult mai târziu, când noaptea tresărea, profesorul gândi la un pahar de vin, asupra mediocrităţi lumii. Lume din care şi el făcea parte.
Afară începu ploaia şi profesorul deschise fereastra, de la etajul 7, oraşul clipea şi, în ploaia deasă, părea că dă semne de oboseală.
Pe pervazul geamului se aşeză o vrabie, care se scutură de apa ce pătrunse printre pene şi cuprinsă de căldura ce venea prin fereastra larg deschisă nu se grăbea să zboare.
Privind la ea, omul fu cuprins de o mare compasiune şi toate adevărurile lui începeau să zvâcnească spre a a fi eliberate. Într-un fel se simţea ca Pandora, în a elibera sau dimpotrivă a închide ceea ce el acum simţea, spre bine sau spre rău. Gândind atât de mult la acestea, întrebă vrabia ciufulită:
- Oare eu pot să zbor aşa ca tine? Oare am voie să mă gândesc la asta?
Şi privind cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, primi răspunsul:
- Numai dacă vrei!
Poate pentru ultima dată în ziua aceea, ce se dorea a se termina, profesorul se-ntoarse cu spatele la interlocutorul său, poate nepăsător sau poate că îşi mai punea un pahar de vin.
Şi privind din nou cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, dădu răspunsul:
- Vreau!
Şi zbură, zbură prin ploaia deasă şi rece deasupra oraşului. În zborul său se luă la întrecere cu toţi vitezomanii oraşului, care în ciuda ploii sfidau moartea. În zborul său razant văzu catedrala cum nici un elicopter nu reuşea. Toate simţurile sale pulsau şi atunci a strigat atât de tare încât luminile oraşului mai pâlpâiră încă o dată:
- Nu am nevoie de adevăruri!
Nu contează că nu-l auzi nimeni în afara filamentelor de tungsten-wolfram ale becurilor, contează că a spus-o şi în acel moment uită zborul.
Dimineaţa, când se trezi, îşi aminti totuşi „zborul”, dar adevărurile păreau din nou că organizează o evadare şi atunci îşi dădu seama că visase.