Thorr - perioada romantică

pentru Nechayev

≪ Thorr Zeul scandinav al războiului, al tunetelor și fulgerelor, al izbucnirii primăverii și protectorul jurămintelor și tratatelor. Este un zeu vinovat, întrucît a ucis, la mînie, pe unul din constructorii veniți din Yotunheim, călcînd un legămînt al zeilor față de cei chemați să le clădească palatul principal și astfel devenind un dublu culpabil.

Yotunheim Lumea Giganților în mitologia scandinavă aflată dincolo de oceanul mondial și despărțită de lumea zeilor Asgardhr prin râul Ilfing, ale cărui ape nu îngheață niciodată.

Era considerat distrugătorul uriașilor. Locuia într-o casă fără acoperiș, dar cu 500 de camere și 10 mansarde (Bilskirnir); era reprezentat ca un bărbat foarte voinic, cu o imensă barbă arămie (trăznetele), cu ochi de văpăi și cu o coroană de stele; călătorea într-un car din care țîșneau flăcări (în acest caz zeul numindu-se Akkathorr - Vizitiul carului de foc), tras de două capre: Tanugnjost (Cea cu dinții scrîșnind) și Taungrisnnir (Cea cu dinții scînteind).

Thorr avea și o armă imbatabilă: ciocanul Mjölnir simbolizînd trăznetul concentrat care nu-și greșea ținta, dar pe care chiar zeul îl mînuia numai cu mîna într-o mănușă de fier.

Mjölnir ciocanul miraculos al zeului scandinav Thorr, lovind cu iuțeală fulgerătoare (interpretabil și ca alegorie a trăsnetului), fiind irezistibil și, după ce era aruncat într-o țintă, întorcîndu-se în mîna zeului ca un soi de bumerang.
Mjölnir izbește sfărîmînd; confecționat din fier (de piticul metalurgist Sindri) e un simbol al raportului dintre elemente. Lansat de zeu, ciocanul se autodirijează către țintă, lovind-o fără greș, indiferent de calitatea de țintaș a aruncătorului; are și alte virtuți: e inalterabil, iar în dorința lui Thorr se poate miniaturiza, încît zeul și-l ascunde discret în palmă; de asemenea, ciocanul este plurifuncțional: pe  lîngă fulgerul pe care-l degajează, cu el este aprins rugul sacru Baldr, și tot cu el Thorr își regenerează cei doi țapi de ham, după ce fuseseră mîncați; un detaliu ciudat: Thorr nu apucă niciodată ciocanul fără să-și bage mîna într-o mănușă izolatoare.≫

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, ed. Albatros, 1982, pag. 692 

Ori această repetare implică un voyeurism din partea observatorului și calificam așa nu prin incertitudinea prezentă ci prin asemănarea ireductibilă.

Thorr își dărâmă acoperișul armat al casei sale cu ciocanul Mjölnir -nici n-ar fi putut altfel, astfel zeul se va încununa cu stele noaptea. Acoperișul său poartă pecetea timpului prin mușchii verzi ce-l mascau, acum dezvelit devine acel corpus christi al protecției, al inevitabilului. Thorr poartă mănuși și trupul său este tânăr, pe cap nu poartă o șapcă, este o cască personală de culoarea mănușilor ce-l protejează puternic de razele UV ale soarelui. Thorr este desculț pentru că Loki i-a furat bocancii izolatori, el riscă și desculț, aici Thorr bate și învinge.

Picioarele zeiței

Motivele pentru care mitologia se desprinde de înțelegerea normal cotidiană ne ancorează și mai tare în realitatea urbană. Și odată ce ieșim din acest urban, simțim că ne rătăcim. O agorafobie pune stăpânire pe simțurile noastre; telefonul celular s-ar putea să nu aibă semnal, furtuna să se apropie și drumul până la mașină să fie lung. Bătăturile noi în bocancii noi ne alterează starea de bine pe care această ieșire în natură ar fi trebuit să ne-o dea. Toate acestea vin pentru că nu am văzut, nu am observat picioarele Zeiței.


Toate mitologiile lumii poartă un soi de înțelepciune, pe care Zeii prin faptele lor, prin acțiunile ce schimbau brusc soarta omului, nu făceau decât să redea cât mai exemplar natura. Mai târziu, creștinismul a împrumutat aceste daruri și le-a pus pe seama omului; totul i se cuvine omului din această natură. Atunci rând pe rând au dispărut nimfele pădurii și toate zeitățile au intrat în pământ, dar nu de tot. De aceea merită în plimbările ocazionale pe care le facem la team-building-uri ținute la pensiuni să căutăm picioarele zeiței, astfel găsitorul va fi răsplătit în aceeași manieră.

Goticul pădurilor de stejari tineri

O zi pentru profeţie

     Dis-de-dimineaţă, după ce uleiul pur de măsline şi capra ce trebuia sacrificată au fost plătite, după ce cu o zi înainte Zeul a fost dispus pentru a transmite profeţii; acum, capra stropită cu apă rece, tremură în dimineaţa soarelui ce nu s-a ivit în acest loc, deci Zeul nu are nici o obiecţie, a cercetat şi oaspeţii ce beneficiau de proxenia (reprezentanţii oficiali al unui oraş sau a unui teritoriu).

     În această zi, a şaptea a lunii Bysios (Februarie-Martie), o zi sacră,  alba preoteasă Pythia merge la izvorul Castalia pentru a se purifica. Din faţa Templului, drumul spre izvor este uşor şi durează puţin, taie coasta muntelui. Astăzi, drumul acesta nu se mai poate face, drumul este barat, oprit turistic şi pentru a ajunge la izvor trebuie ocolit; ocolirea, care te coboară, te duce până la drumul naţional şi îţi mai taie din dorinţă.

     Atunci, ca şi acum, drumul are proprietatea de asylia (totală inviolabilitate), aceeaşi ca şi pentru oaspeţii veniţi de departe. Atunci nevăzută, astăzi ascunsă, calea pe care o face preoteasa ne duce cu gândul la o plimbare întru întâlnirea cu sacrul. Este urmărită de Zeu prin lumina solară ce mişcă pietrele, prin dispariţia umbrelor lor,  Phaidriadele, enormele stânci ce împrejmuiesc Delphi-ul încep să apară acum din întuneric.

     Nimeni nu poate să ne spună acum ce gândea Pythia în mersul ei spre izvor, a coborât apoi şi s-a dus la celălalt numit Kassotis, de unde a şi băut apă, acum, veselă, mestecă frunze de laur. Este o zi specială, specială nu numai pentru ea, dar şi pentru Zeu, pentru Apollo, ce acum vine din Hiperboreea; este sfârşitul iernii.

     Tot nimeni nu ne-a povestit de frumuseţea, de înălţimea, sau de originea preotesei, lucrurile acestea nu au nici un un rost, este singura dată şi singurul loc unde sacrul se învaţă. Nu contează dacă aceea ce va deveni Marea Preoteasă este frumoasă sau nu, dacă are origine nobilă, sau vreo recomandare promanteia (privilegiu de a fi primul), contează privirea Zeului, clipitul care induce starea hipnotică dătătoare de transcendenţă a gândului său. De aici mai departe sacrul se educă, se construieşte, putem învăţa din aceasta că sacrul ţine de educaţie şi de ce nu ar fi aşa, căci privind astăzi la coloanele rămase ale Templului, o clipă am senzaţia că tremură, mai departe totul în înţelegere devine mai uşor.

     Marea preoteasă Pythia este însoţită de alte preotese, care l-a rândul lor s-au spălat în Castalia, dar ea nu le vede acum, mersul ei o duce în interiorul altarului, acolo va sta pe sacrul tripod de vorbă cu Zeul. Va sta în gura prăpastiei, deasupra omphalos-lui, alături de ea, în aur statuia Zeului Apollo. Acolo Pythia este singură, separată de restul lumii, ceilalţi care se roagă sunt într-o altă curte.

    Pe un mare altar de piatră, dar al insularilor din Chios, se execută sacrificiul, focul este îmbogăţit cu smirnă, cu frunze de laur, cu alte condimente ce scot un fum greu. Pythia mestecă frunzele de laur şi îşi induce hipnoza, fumul ce ajunge la ea catalizează starea.

     Primeşte acum întrebarea oral, altădată se face şi în scris. Şi răspunde imediat, oaspeţii aud mesajul şi interpretul doreşte să-l traducă, dar ei îl înregistrează la rândul lor oral şi doresc să-l spună la fel împăratului lor, acesta va şti cum să-l interpreteze. Darul lor; o oglindă din aur datorită căreia Zeiţa lor a revenit alături de ei. Oglinda are o proprietate de multiplicare a gândului şi Marea Preoteasă o va folosi de acum înainte, Apollo este vesel, a recunoscut Oglinda.

    Oaspeţii pleacă, coboară spre Kirrha, spre golful Corintic, vor mai face o escală în Naxos pentru a admira Marea Poartă, apoi vor duce mesajul spre Ţara Soarelui Răsare. Mesajul este ascuns într-o kaizuka, o grămadă de cochilii, una dintre ele va sufla afară mesajul atunci când vor ajunge.

    Mesajul este compus în versuri hexametrice, şi el va da de fapt la iveală un ritm sacru pe care clopotele dotaku, (lăsate în falii), clopote cu secţiune eliptică, vor trebui să-l susţină pentru a potoli pe nomazu, peştele pisică, pe care conform legendei lor, stă arhipeleagul şi ale cărui mişcări, provoacă cutremure de pământ cu care japonezii au învăţat să trăiască.

Din cosmogonia scandinavă a Destinului Total

...
În Walhalla, printre zei, strigă atunci Gullinkambi, cel ce va fi îndrăgitul stăpânului bătăliilor, dar şi celălalt cocoş, cocoşul cel negru, strigă adînc sub pămînt, în aşezările tărîmului Hell.

Lătră cîinele  Gharmr în peşterile din Gnipalehir.

Din lanţurile rupte s-a năpustit Lupul.

Ştiu multe şi văd, eu proorociţa, cum ameninţă sorţul cel groaznic pe zei.

În sîngeroasa încăierare fratele ucide pe frate, rudele de sînge se înjunghie unele pe altele, răul sporeşte şi lumea e înţesată de ticăloşie.

Veacul securilor, veacul săbiilor, veacul scuturilor sfărîmate, veacul de crivăţ, veac al lupilor din preajma sfîrşitului lumii.

Nici un om nu cruţă pe alt om.

Se zbat sălbatic născuţii din Mimir.

Cornul Gjallarhorn anunţă prăpădul.

Heimdallr suflă din răsputeri în corn şi cornul i se sparge şi zboară ţăndări.

Odhinn se sfătuieşte cu capul cel mort al lui Mimir.

Uriaşul frasin Yggdrasill s-a cutremurat; freamătul cutreieră bătrânul Copac.

Duşmanul e liber!

Frica îi va răpune pe toţi cei din lumea subpămînteană în ceasul cînd va ieşi la iveală fîrtatul lui Surtr.

Ce se întîmplă acuma cu zeii?

Ce e cu Alfii?

Tursii s-au pierdut cu firea

Zeii ţin sfat.

Stirpe de codru, neamul Karlilor geme la poarta de piatră.

Pricepeţi voi oare vestirea mea?
...

(Edda veche, "Völuspa", 1-66)

Victor Kernbach, Mituri Esenţiale, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pag. 90-91

notele lui Victor Kernbach

Odhinn - zeul scandinav suprem, constructor (împreună cu fraţii săi Vile şi Ve),Ymir al universului, pentru care a folosit ca materie primă cadavrul gigantului primordial .

cele nouă lumi de sub crengile Copacului veşnic - tărîmurile construite de Odhinn, într-o concepţie verticală (Muspellsheim - focul ceresc, Asgadhr - zeii, Ljosalfheim - spiritele luminii, Vanaheim - divinităţile apei, Mannheim - omenirea (sau Midgardhr - lumea umană de mijloc), Yotunheim - uriaşii, Svartalfheim - duhurile nopţii, Hellheim - morţii, Niflheim - frigul veşnic, sub coroana frasinului sacru Yggdrasil - arborele cosmic, întruchipînd universul, simbolizează înţelepciunea, de el a stat atîrnat Odhinn 9 nopţi iniţiatice. Arborele are trei rădăcini de legătură cu zeii, giganţii şi morţii. Vigoarea îi e întreţinută de Norne, zînele destinului; incendiat în Ragnarökr [războiul total-sfîrşitul lumii n. n.], se va clătina, dar nu prăbuşi -simbolizînd astfel eternitatea universului.

Karli - pitici primordiali (sau o formă anterioară de oameni) făcuţi de zei din sîngele (Brimir) şi membrele (Blain) gigantului Ymir; primii doi karli: Motsognir şi Durinn.

În panteonul descris de eposul scandinav Edda, zeii (asa) şi divinităţile apei (vana), în urma unui război, se aliază definitiv.

ochiul lui Odhinn stă ascuns în izvorul lui Mimir - simbol mitic sapienţial; spre a obţine îngăduinţa să soarbă înţelepciunea din izvorul cosmic păzit de Mimir, zeul Odhinn îi plăteşte paznicului cu un ochi al său, gestul fiind o alegorie a cunoaşterii.

Contrar unor comentarii tendenţioase, Edda, compusă în Islanda cu cîteva secole înainte de răspîndirea creştinismului, nu a fost înrîurită de el, suferind doar rare interpolări, vădite şi tîrzii, ca pastişă grosolană după Apocalismul biblic din această ultimă strofă distonantă a cîntului Völuspa.

pag.121-122

picture by:
http://fantalov.tripod.com/2scandin.htm

"Odin and Fenrir-wolf". (A. Fantalov. 2000).

According to beliefs of ancient Scandinavians, Odin will be lost in jaws of Fenrir - the World Wolf, one of chthonic monsters - children of evil Loki (two others: thee World Serpent Jormungand and the giantess Hella). For the present, chained Fenrir is oppressed in underground caves. But some day he will tear oneself and together with other monster will attack world of gods and peoples. (We can see the battle between divinity heroes and terrible wolves or dogs in armageddon of Greek mythology (Hercules and Cerber); in Zoroastrian mythology (Guyomard and the Wolf-warrior) ; Celtic mythology (Smertrius and the wolf of Taranis).

Oannes

citat

Oannes (babiloniană U–anna) Zeu sau fiinţă supraumană mesianică din mitologia sumeriană, cu aspect de acvanaut sau de amfibie antropoihtiomorfă cu care, după relatarea istoricului Berosos în Babyloniaka, ar fi începutul şirul marilor înţelepţi mitici din Mesopotamia dinainte de potopul universal. Berosos (citat indirect, după Alexandros Polyhistor, de episcopul din Cesareea Eusebius în Pregătirea întru Evanghelie) comunicase că, în zorii unei epoci arhaice, „un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea al doilea cap. Mai avea şi picioare omeneşti, dar [trupul] se sfârşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articulate. Făptura aceasta stătea de vorbă în timpul zilei cu oamenii, însă nu mânca deloc. Ea îi învăţă scrierea, ştiinţele şi felurite arte. Le arătă cum să-şi zidească locuinţe, să întemeieze temple, să se folosească de legi şi să se poată sluji de cele mai de seamă principii ale cunoaşterii geometriei. Le mai arătă cum să deosebească grânele pământului şi cum să culeagă fruncte.” Această „făptură amfibie” i-a învăţat pe oameni tot ce putea „să-i umanizeze”, căci „învăţătura sa era într-adevăr atât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo înbunătăţire.” Iar la „asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda iarăşi în mare, petrecându-şi noaptea în adâncuri.”
Berosos mai spune că Oannes a apărut în timpul celui de-al 2-lea rege antedeluvian: Ammenon (En-men-dur-anna?) a început să iasă periodic din mare, instruind pe oameni, iar regelui Evendurahos i-a revelat ştiinţa sacră a divinaţiei. Înţelepţii succedaţi în Mesopotamia (după tradiţia mitografică, până la potopul universal) au fost 7: primii 4, născuţi în râuri sau în genere în ape – peşti puradu (ca Oannes); ceilalţi erau de obârşie umană; după alte versiuni, primul înţelept a fost Adapa. Unii comentatori au încercat să-l identifice pe Oannes cu zeul Ea, deşi Ea are alte atribute, iar tradiţia babiloniană care transmite, prin Berasos, mitul lui Oannes nu-i atribuie acestuia trăsături supranaturale, cu atât mai puţin divine, ci numai calităţi aproape tipice ale oricărui erou mitic civilizator (mai curând din categoria lui Quetzalcoatl). Dacă unele urme în imnurile şi incantaţiile babiloniene ar îngădui riscul identificării cu Ea, poate fi vorba cel mult de sincretism în planul confuziilor specifice memoriei mitice. Retragerea noctură a lui Oannes în mare şi aspectul său ihtioform parţial, sugerînd mai degrabă o costumaţie acvanautică, se pot explica şi prin apartenenţa lui la o civilizaţiei superioară, care făcea într-o vreme –înregistrată de mitologia generală – anume operă de misionarism.

Victor Kernback, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, 1983, pag.510.

Photo : http://www.markwydler.com/images/Oannes_brings_civilisation_to_the_world.jpg