vineri, 29 octombrie 2010

Eu PUlise

Am venit. Aşa cum am venit sunt ceea ce în mintea mea dorinţa a biruit.
I-am spus soaţei mele că vreau o călătorie, anii de pensie sunt tot mai aproape, este tic-tac-ul biologic; vârsta! Şi noi ce-o minţim.
Călătorie cu cine? veni răspunsul ei.
În urma răspunsului am avut valizele, una la număr, pluralul are devenirea umanităţii; ştiţi, la singular dizolvarea nu naşte întrebări.

Am plecat, un "nu ştiu lansat la beţie", interpretat greşit, alungat negreşit.
Timpul pe care l-am rătăcit a fost timpul conştient în care m-am regăsit.
M-am întors, o lună, două, şase, un an, habar n-am!
Soţia mi-a spus că-s cam lungan!

Cât am rătăcit, ce importanţă are, timpul în secunda lui nu poartă reluctanţă. Nimeni nu-i de biruit.
Soţia a spus că-s rătăcit!

Aşa şi este, ea neştiind, de Ulise eu aflând!
Când eu, din nou simţind a ei remuşcare, întorc corabia la a ei chemare,
Devin un om, atât de simplu, prin care eu pomenind de el; Ulise,
Mă pierd neştiind de unde , de ce, îl pomen în vise.
Ea, soaţă, îmi spune nu Ulise, căci mă păcăleşti tu ce pulise!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

mesajele anonime nu se citesc