Solaris -versiunea verde

Stanisław Lem a scris Solaris și a încercat o explicație.
Andrei Tarkovski a regizat filmul Solaris și a găsit o altă explicație.
Eu citind și vizionând, ieșind în neant, am găsit a treia explicație;  verde.
„U vert” de la Rimbaud -în fapt n-am găsit nimic, alții au găsit cu mult înaintea mea; n-aveau DSRL.

Bolta

Într-unul dintre cele mai halucinante filme -Andrei Rubliov, Tarkovsky îl preface pe copil (Boriska) în marele creator. Este necesar. Odată cu sfârșitul lumii (invazia popoarelor mongole) secretul creștinătății nu stă neapărat în simbolului sau mai bine scris în ceea ce este evident; cărți, picturi, icoane etc. Secretul -ceea ce este neapărat necesar, constă în sunet, în silabă, căci Dumnezeu a pomenit de Cuvânt prima dată (Geneza). Ori sunetul este al clopotului, al zgomotului produs de limba metalică ce izbește mantaua turnată. Zgomotul descrie, prin variația sa infinită, toată Cartea, tot testamentul, toată rătăcirea, la fel cum este peregrinarea, la fel cum este căutarea.

După ce clopotul a fost turnat (după un an de muncă), zgomotul cald, amplu, ce a izvorât din umbrela sa metalică, a creat iluzia că de fapt copilul nu știa nimic și că cel mai simplu ar fi să naștem două ipoteze asupra construcției: prima, copilul a fost inconștient, dar divinitatea l-a vegheat și l-a îndrumat tot timpul; secunda, a nimerit-o.

Noi am construit bolta. Nu l-am reinventat pe PI, pe iraționalul, în schimb toată geometria cuadraturii cercului a dat cele mai halucinante rezultate. Când ucenicul meu -dacă pot să-i spun așa, a închis bolta cu cheia. A sărit în sus de bucurie mirându-se cât de deștept este. La a doua (boltă) a început să se enerveze. „Atunci când crezi că cunoști totul, comiți de fapt prima greșeală, a doua vine fără să-ți dai seama.” i-am spus eu.

Ucenicul meu are 17 ani, este harnic și tânăr, îi lipsește răbdarea și înțelepciunea, din punctul acesta de vedere este perfect ca muncitor. În schimb pasiunea cu care învață lucruri noi depășește chiar și pe mulți talentați cu liceu. Ucenicul meu are numai șapte clase, este de lângă Timișoara, de lângă la vreo 30 de km.

Când am desenat pe beton două catete, de trei și patru metri, l-am pus să măsoare dreapta rezultată (ipotenuza). A măsurat-o de multe ori, de fiecare dată era aproape (cu erorile de trasare) cinci metri.
I-am povestit că un grec pe nume Pitagora, a descoperit lucrul acesta, care se numește Teoremă, îmi amintește de Testamente.
De fapt i-am povestit totul și chiar foarte repede, i-am dat în cele din urmă, de fapt cheia, restul înseamnă chiar puțin.

Perdea

Tavan căzut. Perdea.
În stânga și dreapta bolți romane, circulare, aproape perfecte.
În față, drept în față, trestie cu tencuială din mult var, plasă rabiț și scândură subțire, netrasă.
Soarele în poziția de înălțare, înainte cu mult de prânz. Umbre largi, frumoase. Absorb prin acestea orizontale funiculare, ce traversează fiecare orizont în unghiul lor. Avem de-a face cu mai multe orizonturi, suntem în acea realitate Schwarzschild, orice unghi compensează lumina și evenimentul, astfel că umbrele devin curbe. Nu insist, deja contrastul îmi tulbură solul, praful ce vine de sus, inundă și modifică realitatea; suntem în Călăuza lui Strugațki, a lui Tarkovski, suntem pe linia de unde oricând putem aluneca.
Imaginea strictă a non-trecerii, a interzisului, a amenințării directe, a perceperii dăunătoare; în fața noastră tavanul a devenit obstacol.

Despre fericire

Momentul când fraţii Strugaţki au dorit să rezolve fericirea i-au dat stalkerului Redrick Schuhart ultima misiune, aceea de a găsi sfera; Globul,  care împlineşte orice dorinţă.

După câţiva ani marele Tarkovski, poate nemulţumit de rezultat, schimbă mesajul şi trimite în Zonă trei oameni. Prin aceştia, binenţeles că era şi stalker-ul; Scriitorul şi Fizicianul alcătuiau restul celor trimişi de data aceasta să găsească Camera Dorinţelor, locul unde se împlinea orice dorinţă. Ajunşi în final acolo, au fost surprinşi de un fenomen neobişnuit, în cameră ploua. O încăpere, fără ferestre, doar cu deschizătura uşii; stătea să plângă.

Toate acestea, sigur fără ştirea lor, nu ar mai fi avut loc, dacă Solon (marele reformator şi înţelept atenian) nu ar fi vizitat marele regat lidian unde regele Cresus, după ce i-a arătat toate palatele, pivniţele luminate de strălucirea aurului şi a argintului, cârdul de sclave, i-a cerut să-l numească pe cel mai fericit om din lume.

Herodot scrie chiar în Cartea I - Clio, despre această întâlnire, neezitând să dea şi răspunsurile lui Solon, răspunsuri în care Cresus nu intra nici măcar pe locul al treilea.

Odată toate acestea încheiate, Scriitorul şi Fizicianul, întruchipări ale umanului şi raţionalului, ale ideii şi experimentului, duc mai departe sarcina în găsi totuşi fericirea în oameni. Experiment greoi şi costisitor din punct de vedere psihic, încărcarea emoţională dată de martori, afectându-i şi pe ei, periclitând rezultatele, în definitiv şi aşa lipsite deja de vreun sens.

O ultimă încercare în a găsi oameni cu adevăraţi fericiţi, s-a petrecut în oraşul X, oraş ales cu grijă, faimos prin anvergura sa turistică, prin darurile pe care le primeşte anual de la milioanele de vizitatori. Au ales şi un ghid care să-i poarte prin oraş, unul nu prea costisitor, căci şi banii erau pe terminate. Au luat cu ei şi oglinda, adică cei doi metri pătraţi de oglindă semitransparentă, pe care vertical, într-o ramă uşoară cu mânere o ducea înainte ghidul, în spate fiind Fizicianul, iar de partea netransparentă Scriitorul care făcea fotografii tuturor ce încercau sau chiar priveau în oglindă. Seara priveau peste acestea în speranţa că vor desluşi o umbră de fericire.

Spre Olimpiadă

Profesorul avea peste cincizeci de ani, nu-şi arăta vârsta, nu-şi arăta emoţiile, avea doar un rictus al feţei căpătat se pare în urma unei tragedii. Uneori, când se enerva, colţul drept al gurii tremura alternând expresia feţei de la râs la plâns, în rest rictusul crea doar o asimetrie cu care te puteai obişnui. Acum printr-un salt uşor intră în barcă, în caiacul de viteză, îşi potrivi vâslele, eliberă scaunul mobil şi împinse picioarele înainte; se depărtă încet de debarcader. Când lăsă uşor vâslele, ca nişte aripi, se întoarse uşor cu capul în spate şi comandă; "Calcă tare, calcă..." În spatele lui elevul-sportiv îl imita în gesturi; înecă brusc vâslele în adânc şi ţâşni pe lângă profesor; câţiva stropi de apă loviră faţa acestuia. Pe mal ciori speriate porniră şi ele.
Pe canal apa era tulbure, plouase cu o zi înainte. Soarele încerca să fie cald. O primăvară târzie îşi făcea locul nu numai în natură, dar şi în inimile oamenilor. Aceştia parcă adormiţi de-o iarnă lungă, reuşeau cu greu să intre în acest orar al renaşterii, sărbătorile pascale trecuseră şi ele.
În faţă, pe apă plutea umbra unui pod, odată ajuns sub acesta, răcoarea din umbră încordă muşchiul şi rictusul învie. Mai departe în soare, în contra-lumină, elevul arunca litri de apă în stânga şi dreapta prin lopeţile sale: "Cam dezordonat", dar gândurile profesorului nu se opriră numai aici, ele parcurseră timpul viitor ajungând la olimpiadă: acolo unde scopul întrecea visul.
Apa se înnodă în jurul vâslei oprind-o din zborul ei subacvatic, antebraţul se opune, efortul unitar al trupului răzbate şi în spate rămân zece metrii uzi. Un siaj subţire este dovada efortului, când acesta dispare în faţa lui se naşte altul. Caiacele sunt acum unul lângă altul, încă nu au acelaşi ritm. Profesorul zbiară. Elevul, din cauza ruliului scaunului mobil, al zgomotului apei, al efortului surd nu-l aude, dar pricepe că acesta urlă. Nici nu se întoarce măcar, nici nu se gândeşte la asta, nici nu mai suflă.
În faţa lui ajunge profesorul. Scurt; un metru, doi, se depărtează. Ajunge la celălalt pod, ceea ce-l demoralizează pe puşti. Dar nu mai merge înaintea lui, trage la mal, urcă repede pe plăcile de beton şi apucă un megafon aflat acolo undeva ascuns, acum să te ţii:
"Calcă tare, calcă..."
Trecătorii de pe pod se opriră, semafoarele schimbară culoarea şi zgomotul maşinilor amplificau starea de nelinişte a elevului, dar el trecuse deja pe sub pod. Singur acum el gândi mai simplu: "Ce are cu mine?"
Pe pod lucrurile se petrecură astfel; profesorul desfăcu lacătul unui lanţ ce ţinea o bicicletă, se strecură printre pietoni cu aceasta şi traversând strada ajunse pe aleea ce însoţea canalul, acum întindea lanţul pentru a-şi ajunge elevul. Un fluier se ivi în gura lui şi rictusul nervos era ajutat; îl apăsă mai tare. Trilul ajunse repede la urechea elevului şi acesta vrând-nevrând intră în ritmul acestuia."Calc, calc.., bine, bine, numai nu mai fluiera."
Pe mal, paralel sau în unghiul pe care aleea îl alegea să-l facă cu canalul, profesorul pedala în faţa caiacului în care elevul asuda, vâslea şi mai puţin gândea: "Când au să se termine astea, am să beau o bere!"
Fluierul alerta toate vieţuitoarele de pe mal: broaştele nervoase, pisicile şi câinii ascunşi prin boscheţi, beţivii ce se întorceau de pe-o parte pe alta, nostalgicii de pe bănci, poate la fel ca neliniştiţii de pe peluză şi trecerea ciclistului, ca o lanternă-n noapte anunţa începutul unei zile noi; era ora opt dimineaţa. Ceasul Catedralei Metropolitane se încordă şi în urma unor secunde de respiro începu cu clopotele aliate timpului său; ştiţi, prima dată patru sunete grele pentru cele patru sferturi, apoi cele opt vesele, pentru începutul zilei.
Într-un ultim efort, cu câteva sute de metrii în faţa elevului său, profesorul aruncă bicicleta într-un tufiş şi cu mişcări repezi demne de un evadat ce se leapădă de zeghe, se dezbrăcă şi se aruncă în apa rece, tulbure şi anostă a canalului. Rapid ca şi când nimic nu se mai putea întâmpla elevul realiză lipsa sunetului, a ritmului ce îi echilibra balansul, a bicicletei de pe mal, a profesorului. În faţa lui, în apă un trup de om ce părea că nu ştie să înoate agita mâini şi striga. Începu să-l asculte:
"Calcă tare, calcă..."
Absurd ca profesorul să ajungă în apă şi lipsit de talent nautic să se agite aşa, absurd ca elevul să-şi dea seama la ce se petrece şi pentru asta trecu razant pe lângă profesor. Nici vâsla în tăişul ei şi nici apa în presiunea ei, poate doar aerul propulsat zgârie faţa, obrazul sau acea comisură a gurii.
"Aş vrea ca el să fie în locul meu!" gândi elevul.
"Aş vrea ca eu să fiu în locul lui!" gândi profesorul, care zgâriat, simţea sângele în gură.
Nimeni nu poate să facă o adevărată dreptate în lumea asta, în cazul celor doi s-a încercat şi pentru un timp, profesorul deveni elev şi elevul intră în trupul profesorului. Dacă asta a însemnat ceva pentru umanitate nimeni nu ne poate spune, în schimb cei doi s-au simţit foarte bine o perioadă de timp în gazdele lor.
Cuprins de această euforie a tinereţii, uzura rulmenţilor nu însemna nimic pe lângă trombele de apă; miile de litri ce stropeau trecătorii şi autobuzele în staţii. Lumea se aduna ca la înec ca să vadă vedeta rapidă. Pe pod se adunau toţi studenţii chiulangi să facă poze şi să pună pe blogurile lor siajul adânc al acestui dintr-o dată devenit mare sportiv. Logica lor le spunea că este nevoie.
Veni în final şi Olimpiada, şi începutul fastuos; plimbatul şi defilatul, aplauze însoţite de pauze, unele politice, altele idilice, dar când sportivii s-au împrăştiat la casele lor lucrurile astea de început s-au uitat.
Veni ziua de calificări la caiac. Trecu ziua de calificări la caiac.
Veni ziua de finală la caiac. Şi când să treacă ziua de finală la caiac, cine este pe podium, cine este pe locul întâi? Cine leşină brusc la vederea medaliei de aur şi cine moarte subit de atac de cord în urma efortului parcurs?
Dacă elevul nostru a avut o viaţă scurtă, aceasta este de înţeles. Aceasta i-a fost acordată profesorului în urma tragediei personale; faptul că a reuşit nu ne spune nimic, doar că putem spera până în ultima clipă ca tot efortul nostru de-o viaţă să se vadă.