The guardian

Undeva în spate, mai încolo, este cuibul de mierlă.
Câinele amușină, mierla-i pe ouă.
În sălbăticie mirosurile predomină. Mirosurile sunt parole, prin care oricine le cunoaște, poate intra în altă lume; în cazul de față, în cea a creației.
Cățeaua se simte, ar crea și ea ceva, ceva primitiv, atavic; pui, pui de cățea.

Oamenii ocolesc instinctiv sălbăticia creatoare, acolo pericolul este mai mare ca oricând; o ursoaică cu pui, un șarpe spre apă, un stup de albine sălbatice în roi.
Dimineața devreme mă îndrept tiptil spre tufișul de lămâiță, mierla mă vede, văd și eu ceva, prin încrengătura deasă îi trasez geometric ciocul, apoi întreg căpșorul, stă în cuib. Sunt vizibil, atât fizic, cât și mental; sunt săturat, nu-mi este foame și asta pasărea o știe. Ceea ce nu știu eu, este că din lumea din care eu fac parte, se vede foarte puțin și ea -mierla, prin rămurele așa zis protectoare vede foarte mult, mai mult ca mine.

Mierla este grea, ocupă  un spațiu interzis, acolo se petrece creația și noi toți oamenii trăim stresul acestei creații în sensul cel mai negativ cu putință. Creația ne sperie, este o piatră de moară, o cam porți tot restul vieții, este adevărat. Dar ceea ce este cu adevărat de speriat, este că cei care n-au creat niciodată nimic nici nu vor asta, nici măcar o poezie.

În fine, să nu uităm că tot timpul există un gardian, dar nu este Dumnezeu, suntem noi cu ceilalți, într-o ogradă strâmtă și mică despre care n-am aflat mare lucru, nici măcar unde ar fi gardurile.

Privind spre interior dorind spre exterior

În aceeași zi, și la aceeași oră; am deschis ușa și Lora înăbușită de căldura unei primăveri neașteptate, m-a privit calm și obtuz. Poate nu în același minut, poate mai târziu, un bondar imens a pătruns în bucătărie, luat pe val de miros, de căldură, de dorință.

Lesne ne putem rătăci după colț, după copac, sau chiar după raft. Bondarul s-a rătăcit imediat și fereastra largă în lumina ei, i-a dat o clipă salvarea dorită. Nu fereastra luminoasă i-a dăunat, ci ușa.

În timp ce mă luptam cu bondarul într-o mimică demnă de mișcările unui dans indian, disperat, am deschis și fereastra. În urma acestei evadări, Lora s-a ridicat și a părăsit unghiul de libertate din care eu o puteam privi.

Mă gândesc, fără a dori neapărat ceva, ce este mai prețios? O libertate impusă sau o dorință de evadare?

Limbaj

Exprimarea, ca formă de exteriorizare, are o graniță.
Există în stânga (sau în oglindire în dreapta) - un obstacol liniar de care nu se poate trece.
Nu putem să acuplăm un limbaj trivial, cu exprimarea a ceea ce numim artă.
Sigur că secolele evului mediu ne-au învățat că ceea ce este artă rămâne așa, indiferent de ceea ce episcopul, contele sau regina au evaluat altfel. Chiar și Papa de la Roma a greșit, apropo de Capela Sixtină, și de Pieta, și de David (Florentinul)  și de canalele de irigație...

Devine simplu, într-o parte este granița, în cealaltă cutreierăm. În cealaltă întâlnim cuiul (holșurubul), de care ne împiedecăm exact atunci când credem că putem naviga cu pânzele deschise în arie maximă -eram atât de aproape (și de departe) de granița blestemată.

Unul din prietenii mei dă o petrecere. Sunt invitați doar două cupluri, el cu nevastă-sa fiind al treilea cuplu. Toate discuțiile decurg normal, autismul media este OK. La un moment dat când directorul de bancă caută toaleta, căci toată această chermeză are loc în curtea latifundiară a unei case de la periferia unui mare oraș, gazda, cel care dorea un credit preferențial, îl conduce acolo unde trebuie, ca mai apoi să prepare un cocteil exotic pentru doamne.

Când umbreluțele au fost poziționate în buza paharelor, servite reci, împrumutând repede răceala lichidului, tot gazda, tot el, își dădu repede cu părerea:

- Asta-i pentru pițipoance !

Atunci tocmai s-a-ntors directorul cu șlițul dezlegat, șeful de serviciu
tocmai moțăia pe masă, dar s-a trezit repede la auzul pițipoancelor, toate acestea conjugară într-o plecare precipitată, asemeni nectarului înghețat ce o luă la vale.

Personajul nostru nu primi creditul, toate formele birocratice fiind îndeplinite se loviră strict de două semnături, de acele semnături ale celor doi invitați.
În audiență, directorul pomeni de ultimul dialog -nu al lui, mai pomeni de faptul că știa că nevastă-sa este o cățea, dar -cu mare atenție, era cățeaua lui! El nu trebuia să bage din astea. El de fapt s-a prostit cu o glumă.

Vara asta se poartă sepia - Lora

Lora -jumătate lup, jumătate collie

Lora întreabă:
Vara asta unde mergeți în vacanță?

Am uitat să scriu că imaginile de vreo două trei zile vin de pe un Alfa SLT-77, asta pentru Lotus! :)