 |
| De la Timișoara europeană |
Sufletul lui avea două uși,
Pe una intrau toți și pe cealaltă nu ieșea nimeni.
Crezul lui era cu două ferestre;
La una stătea El, la cealaltă stăteau toți.
Poezia lui este o casă.
O casă în care stau Toți.
Și pe care El a părăsit-o,
pentru ca toți să intre în ea.
Foarte frumos ! Ideea converteşte tristeţea în frumuseţe.
RăspundețiȘtergereÎn final, toți plecăm!
RăspundețiȘtergerepoate o fi mai bine dincolo, ca de-aia nu se mai intoarce nimeni (asa zicea bunica. nici ea nu s-a mai intors)
RăspundețiȘtergereval,
RăspundețiȘtergereÎntr-un acces de evlavie mi-am sărutat bunica moartă. Citeam prea mult pe vremea aceea. Era rece, asemeni unei statui de marmură. Mult după aceea am sărutat statui de marmură, este un fetiș.
Morții devin statui. Noi îngropăm statui. Cele descoperite, nu toate, devin celebre.
adevarat graiesti. frumos. :)
RăspundețiȘtergereoricum - e o idee iscusita sa zidim, candva, o casa a poeziei (in alta patrii exista deja)!
RăspundețiȘtergereo casă a muzelor... plutitoare dacă se poate!
RăspundețiȘtergere