Basmul românesc Floarea de trandafir sălbatic de Andrew Lang

http://mythfolklore.net/andrewlang/249.htm

traducere și adaptare rapidă, moa

http://fra-sjo.tumblr.com/post/14796523107

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade și de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, şi păstorii cinau în lunci, cu regi şi regine.


Pe vremea aceea, dragii mei copii buni, trăia un om. Acum, acest om era deja foarte bătrân și avea o sută de ani, dacă nu cumva avea cu douăzeci ani mai mult. Şi soţia sa era foarte bătrână, - câţi ani avea, nu ştiu, dar unii au spus ea a fost la fel de bătrână ca zânele. Ei au fost foarte fericiți în toţi aceşti ani, dar ar fi fost și mai fericiți dacă ar fi avut măcar un copil, dar fiind acum bătrâni, nu se mai puteau gândi să-i aibă. Totuși se gândiră că ar putea găsi poate niște copii.


Într-o zi bătrânul era mai trist şi mai visător decât ar fi fost vreodată, şi în cele din urmă a zis soţiei sale: „Ascultă babo!"


„Ce vrei? ” a întrebat ea.


„Adu-mi niște bani să-i pun în chimir, pentru un drum lung - poate prin toată lumea - pentru a vedea dacă nu pot găsi un copil, că mă doare inima să cred că după ce eu voi fi mort, casa mea va cădea în mâinile unui străin. Şi asta vreau să-ți spun: că, de n-oi găsi un copil nu mă mai întorc atunci acasă ”.


Și bătrânul a mai luat desaga, a umplut-o cu mâncare, şi aruncând-o peste umeri, și-a luat rămas bun de la soţia sa.
Pentru mult timp a rătăcit, şi tot a rătăcit, a rătăcit, şi-a rătăcit, dar nici un copil nu a văzut el, şi într-o dimineaţă drumurile sale l-au dus la o pădure care era atât de deasă, că printre copaci, nici lumina ar soarelui nu putea trece de crăci și frunze. Bătrânul sa oprit atunci când a văzut acest loc îngrozitor, şi la început a fost frică să meargă în, dar el a amintit că, la urma urmei, cum zice un proverb: ”Tot ceea este neașteptat poate să-ți aducă întâmplarea dorită” şi, probabil, în mijlocul acestei genuni, ar fi locul unde s-ar putea găsi copilul cautat. Deci, amintindu-și de proverb își făcu mai mult curaj.


Cât timp el ar fi mers pe acolo, nu v-aș putea spune, totuși, până la urmă, a ajuns la gura unei peșteri în care întunericul părea o sută de ori mai închis decât pădurea în care se afla. Din nou a făcut o pauză, dar simţea că ceva îl face să intre, şi cu o inima bătând groaznic de repede, a intrat. Pentru câteva clipe, în liniștea și întunericul aflat și-a dat seama că nu mai poate înainta. Cu ochii lui obosiți încercă să străbată întunericul, o licărire de lumină părea că se află în fața sa. Încă o dată făcu efortul de a se îmbărbăta și călăuzit de lumina firavă a ajuns în cele din urmă în fața unui pustnic foarte bătrân cu o barbă lungă și albă.


Ermitul, fie că nu la auzit pe vizitatorului său, sau s-a prefăcut că nu-l aude, pentru că nu a dat niciun semn şi a continuat să citească în cartea sa. După ce a aşteptat cu răbdare ceva vreme, pentru puţin timp, bătrânul călător a căzut în genunchi şi a spus: „Bună dimineaţa, tată sfânt!” Dar ermitul părea o stâncă. „Bună dimineaţa, Sfinte Părinte”, a mai spus el din nou, chiar un pic mai tare decât înainte, şi de această dată pustnic a făcut semn să vină mai aproape. „Fiul meu”, a şoptit, cu o voce care se auzeau prin toată peștera, „ce te aduce în acest loc întunecat şi sumbru? Sute de ani au trecut de când ochii mei n-au mai privit fața unui om, şi nu credeam că are să mai vină o întâlnire ca asta.”


„Sărăcia mea m-a adus aici”, a răspuns bătrânul, "nu am nici un copil, şi toată viaţa noastră, eu cu soţia mea am dorit unul. Aşa că am plecat de acasă, am călătorit prin lume, în speranţa că undeva s-ar putea găsi ceea ce noi căutam.”


Apoi pustnic a luat un măr de pe pământ, şi dându-l, i-a zis: „Mănâncă jumătate din acest măr, şi cealaltă jumătate la nevasta-ta, şi așa vei înceta să rătăcești prin lume.”


Bătrânul s-a aplecat şi a sărutat picioarele pustnicului, și fiind cuprinsă de-o mare bucurie a plecat din peşteră. A mers prin pădure destul repede acum, dar întunericul nopții l-a prins într-o poiană cu mii de flori, care mai de care, mai luminoasă și mai frumoasă. Atunci dintr-o dată o sete disperată îl cuprinde, care devine o arsură în gâtul lui. Caută o apă, un râu, dar nu găsește, şi limba lui se mărește de uscăciunea ce-l cuprinde cu fiecare moment. Atunci privi mărul din mâna sa, şi în setea sa a uitat ceea ce pustnicul i-a spus, şi în loc de a mânca doar jumătate lui, el a mâncat și jumătatea bătrânei, apoi s-a culcat.


Când s-a trezit a văzut ceva ciudat culcat pe o bancă, un trunchi de copac căzut în mijlocul unor lungi mlădițe de trandafiri roz. Bătrânul se ridică, se frecă la ochi, şi s-a dus să vadă de-a aproape, și spre surprinderea lui, ce vedea s-a dovedit a fi o fetiţă de aproape doi anișori, cu o piele roz și albă ca trandafiri de deasupra ei. A luat-o uşor în braţe, dar ea nu părea deloc speriată, şi numai a gângurit cu încântare, şi bătrânul nostru, atunci a înfăşurat-o cu mantaua lui și a pornit spre casă cât picioarele lui l-ar putea duce.


Atunci când au fost aproape de casa bătrânească unde trăia, a pus copilul într-o găleată, care era lângă uşă, şi a fugit în casă, strigând: „Vino repede nevastă, repede, pentru că eu am adus o fiică, cu păr de aur şi ochi ca stelele!”


La această veste minunată bătrâna a zburat până parter, aproape se rostogolea pe scări,  bolnavă de dorinţa ei de a vedea comoara de copil, dar atunci când soţul ei a adus găleata, aceasta era goală! Bătrânul a fost cuprins de groază, în timp ce soţia sa se aşeză pe jos plângând de durere şi de dezamăgire. Nu a fost loc unde ei nu au căutat, gândindu-se că într-un fel copilul ar fi ieşit din găleată şi s-a ascuns pentru a se juca, dar fetiţa nu a fost de găsit, şi nu a lăsat nici un semn pentru ei.


„Unde ar putea fi ea?” gemea de disperare bătrânul . ”De ce am lăsat-o singură chiar şi pentru o clipă? Poate zânele au luat-o, sau vreo fiară sălbatică din jurul casei?” Şi au început căutarea din nou, dar nici zâne, nici fiarele sălbatice n-au întâlnit şi cu inima-n gât au cedat în cele din urmă.


Şi ce s-a petrecut cu copilul? Ei bine, când se a rămas singură într-un loc ciudat pentru ea, în găleată, ea a început să plângă de frică, şi un vultur ce trecea pe sus a auzit-o, şi s-a lăsat pentru a vedea ce ființă scoate sunetul acesta. Când a văzut creatura cu grăsime roză şi albă, se gândi la ai lui copii, cei mici cărora le era foame acasă, şi în picaj vulturul a prins-o în ghearele lui şi a zburat cu ea peste vârfurile copacilor. În câteva minute, el a ajuns la copacul în care era construit cuibul său, şi unde erau în jurul său mlădițe de trandafir, întocmai ca cele pe care bătrânul le văzuse atunci când găsi copila. A lăsat-o în mijlocul puilor lui tineri și plini de puf, iar el a zburat departe. Puii de vultur au fost destul de surprinși de acest animal ciudat, ce atât de brusc a venit în mijlocul lor, și în loc să-l mănânce, cum tatăl lor s-a așteptat, l-au adus aproape de ei şi cu aripile lor mici l-au acoperit pentru a-l proteja de la soare .


Acum, în adâncimile acestei păduri în care vulturul și-a construit cuibul, era un râu ale cărui ape care erau otrăvitoare, şi pe malurile acestui râu locuia un balaur urât cu şapte capete. Balaurul tot a privit de multe ori cum zboară vulturul, și-a ochit cuibul acestuia. Abia aștepta când puii se vor avânta să zboare și când vulturul era plecat, sigur ar putea să-i mănânce. Desigur, când vulturul era acolo pentru a-i proteja pe pui, balaurul, chiar mare şi puternic cum era, ştia că nu putea face nimic, dar când vulturul era plecat, orice pui de vultur, care s-ar fi aventurat prea aproape de sol ar fi nimerit să dispară într-unul din gâtlejele monstrului. Dar la miezul nopţii, balaurul mort de foame, nu a putut aştepta și-a ieşit din pârâu, cu zgomot grăbit, şi a venit spre copac. Doi ochi de foc au venit de departe, tot mai aproape, mai aproape, şi două limbi de foc s-au întins mai aproape, și mai aproape. Puii de vultur tremurau de frică în cel mai îndepărtat colţ din cuib. Limbile de foc care au venit foarte aproape de ei, s-au întors acum peste balaur, ce urca deja. Izbindu-l acestea îi provocară răni adânci, în urma strigătului, se se auzi căzătura. Apoi jos, urmă lupta şi copacul se clătină puternic. N-a fost vânt, şi strigătele amestecate cu urlete, îi speriară atât de tare pe pui, încât au crezut că le-a sosit ceasul. Numai Floarea de trandafir sălbatic era netulburată, şi dormea liniștită.


Când dimineaţa, vulturul s-a întors, a văzut urmele de luptă de la poalele copacului uriaș. Aici în cuib şi acolo o mână de păr galben ce putea avea legătură cu ființa nocturnă, mai încolo leșul solzos al balaurului. Văzând toate acestea s-a bucurat foarte mult.


„Cine a ucis balaurul?” întreabă el de pe copiii lui, nu pe toți căci doi dintre ei au fost mâncați totuși de balaur. Dar puii au răspuns că nu puteau spune, numai că ei au fost în pericol și în ultimul moment ceva ca o rază de soare a apărut în fața lor. Apoi raza de soare a luptat cu balaurul fiind tot timpul prinsă de părul de aur al Florii de trandafir sălbatic . Vulturul a înțeles atunci că fetiţa i-a adus noroc, şi că magia ei, a fost cea care l-a ucis pe balaur.


„Pentru copii”, a spus el, „V-am adus aici cina, şi voi nu a-ţi atins-o!”
Și puii de vultur au tăcut.  Floarea de trandafir sălbatic a deschis ochii, şi păreau şapte ori mai frumoasă decât înainte.


Din acea zi Floarea de trandafir sălbatic a trăit ca o mică prințesă. Vulturul a zburat în jurul cuibului și a strâns muşchi verde, rămurele moi și i-a făcut un pat, iar apoi a ales cu ciocul toate florile cele mai frumoase şi mai strălucitoare de pe câmpuri sau de pe munte pentru a-l decora. Și așa a făcut ca în întreaga pădure să nu fie zână mai frumoasă ca ea. Iar Floarea de trandafir sălbatic, cu trecerea timpului,  a crescut tot mai înaltă și mai frumoasă. Trăia fericită în cuibul ei şi nu dorea să plece de acolo, stătea în picioare în lumina apusului de soare şi privea lume. Pentru compania ei au venit toate păsările din pădure, și toate vorbeau cu ea, avea drept jucării, florile cele mai ciudate pe care vulturul le-a adus de departe, până şi fluturii dansau cu ea. Şi aşa zilele au alunecat și-au trecut de atunci paisprezece ani.


Într-o dimineață fiul împăratului a ieşit la vânătoare, dar el nu mergea de obicei departe, și înaintea lui un cerb a trecut venind de sub o dumbravă, şi tot alerga așa, înaintea lui. Prințul s-a luat după el, fără să bage de seamă că se afunda în fundul unei păduri unde niciun om nu fusese înainte.


Copacii deveneau din ce în ce mai groși şi ramurile lor încărcate cu frunze îl afundau pe prinț într-un mare întuneric, el se opri o clipă şi a ascultat, nici un sunet nu mai auzea urechile lui, era o tăcere pe care aproape că-l sperie, cornul nu se mai auzea. Nimeni nu mai venea în spatele lui, nici câine, nici om. Stătea şi se întrebă dacă ar trebui să meargă mai departe. Și pe când privea în sus, o geană de lumina părea să curgă din partea de sus a unui copac foarte înalt. În razele sale prințul a putut vedea cuib vulturi tineri. Prinţul puse atunci o săgeată în arcul său şi înainte de a-i da drumul să zboare, o altă rază de lumină îl orbi, aşa strălucitoare a fost, încât arcul său căzu jos, şi el și-a acoperit faţa cu mâinile. Când în cele din urmă el s-a mai aventurat să vadă din nou,  Floarea de trandafir sălbatic, cu părul ei de aur care curge pe lângă ea, se uita la el. A fost prima dată, când ea a văzut un bărbat.


„Spune-mi cum pot ajunge la tine?” strigă el, dar Floarea de trandafir sălbatic zâmbi şi clătină din cap, după care se aşeză liniştită înapoi în cuib.


Dacă Prințul a văzut că nu este nici un folos în toate acestea, se întoarse şi se îndreptă spre castelul său. Dar el nu mai putea să uite cele întâmplate, precum şi locul de acolo. Orice bine i-ar fi fost la tatăl său, el nu mai putea fi fericit ca înainte, căci inima lui era plină de dor pentru Floarea de trandafir sălbatic. De două ori s-a întors în pădure, în speranţa de a o găsi, dar cu tot timpul pierdut el nu a reuşit nici măcar să ajungă la copacul preaînalt, şi de fiecare s-a întors acasă mai trist ca niciodată.


Împăratul, a auzit de problema fiului, și a trimis după el şi l-a întrebat care este problema. Prințul a mărturisit că imaginea Florii de trandafir sălbatic a umplut sufletul său, şi că el nu va fi niciodată fericit de acum înainte fără ca să o revadă. Împaratul se simţi prost auzind toată istoria, și-a exprimat îndoiala că o fată dintr-un vârf de copac ar putea deveni împărăteasă, dar fiindcă își iubea fiul a promis să facă tot ce poate ca să o găsească. Deci, vestitorii din dimineaţa următoare au fost trimiși departe în întreaga ţara pentru a întreba dacă cineva ştia de o fată care ar putea fi găsită în pădure și care trăiește într-un vârf de copac, şi bineînțeles acei care putea da informații valabile, erau recompensați pe măsură. Dar nimeni nu ştia. Toate fetele din regat, care au crescut în case aflate pe pământ, au râs la ideea de a fi crescute într-un copac. „Ce frumoasă împărăteasă ar fi cea din vârful unui copac”, au spus ele, astfel că împăratul nu mai știa nici el ce să creadă.


Vestitori erau disperați de atâta drum făcut degeaba, și atunci când o femeie bătrână a ieşit din mulţime şi a venit să vorbească cu ei. Căci nu numai că era foarte bătrână, dar și foarte urâtă, cu o cocoașă pe spate și cu capul lipsit de păr, văzând-o, aceștia s-au spart de râs.
„Pot să vă arăt o fată care locuieşte în vârf de copac”, a spus ea, și ei au râs și mai tare.


„Pleacă, batrână vrșjitoare! au strigat, ne vei aduce ghinion”, dar bătrîna a rămas neînduplecată, şi a declarat că numai ea ştia unde se găsește o astfel de fecioară.


„Du-te cu ei”, i-a spus cel mai mare dintre vestitori.
„Ordinele împăratului sunt clare, pentru că oricine ştie ceva de fată, să vină în fața lui. Puneți-o în trăsură şi să vină cu noi.” a poruncit celorlalți vestitori
Deci, așa bătrîna a ajuns în fața împăratului


„Ai declarat că poți să o aduci aici pe fata din copac?” a spus împăratul aşezat pe tronul său.


„Da, Majestatea ta, şi mă voi ţine de cuvântul meu", a spus ea.


„Apoi, du-te cu ei o dată”, a reluat împăratul.


„Să-mi fie adus un ibric cu apă şi un trepied”, a solicitat baba, şi împăratul le-a ordonat să fie adus imediat. Bătrâna le-a luat, şi cu ele sub braţ a plecat singură pe drumul ei, la o distanţă mică în spatele ei, era întregul alai regal, care, avea în față pe prinţ.


Vai, dar cu ce zgomot trecea bătrâna prin toată pădurea! Ea și cânta și bătea în ibric atât de tare încât ar fi crezut că o întreagă șatră de ţigani venea în urma ei. Când au intrat mai adânc în pădure, ea le-a să aștepte afară, şi s-a apropiat de copacul cu pricina numai ea singură.


Ea s-a oprit sub copac, și a început să strângă crengi uscate, apoi a aprins un foc mic cu acestea. A pus trepiedul peste el, şi ibricul fără apă invers. Și a început să aștepte.


Este într-adevăr ceva ce părea fermecat, şi nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat dacă Floarea de trandafir sălbatic, care a fost tot timpul sus, în cuibul ei, nu-şi pierdea răbdarea la prostia babei, şi a strigat: „Trepiedul nu stă bine că vine la vale și ibricul trebuie întors!”


„Dar de unde sunt eu așa se face, copilul meu!” și bătrâna a întors ibricul și a turnat în el apă privind la cuib, şi în acelaşi timp încearcă să-l facă să stea pe trepiedul care stătea înclinat.


„Nu ți-am spus că nu este bine nici așa!” a spus Floarea de trandafir sălbatic, mai nerăbdătoare decât înainte. „Fă un foc pe un teren drept şi pune pe el ibricul cu apă, astfel nu se va răsturna.”


Bătrâna a încercat să îndrepte trepiedul, și ibricul alunecă în partea cealaltă.


„Trebuie să-i arăt cum se face, baba asta nebună nu înțelege!”, a spus fecioara din vârful copacului.


Fecioara a alunecat pe trunchiul neted al arborelui, şi a venit alături de bătrână, ca să o înveţe modul în care lucrurile ar trebui făcute. Dar, într-o clipă bătrâna a prins-o pe fată, a pus-o pe umerii ei, și a mers cât se poate de repede până la întâlnirea cu alaiul regal și cu prințul. Când a văzut-o venind, prințul a luat fata în brațe şi o sărută înainte ca ea să-și dea seama ce se întâmplă. Mai târziu puțin a îmbrăcat-o cu o rochie de aur, perle multe s-au răsucit în părul ei, aduse special pentru asta, apoi ea s-a așezat într-o caleașcă, care era trasă de către şase din cei mai albi cai din lume, care au alergat fără să se oprească până la porţile palatului. În trei zile nunta a fost celebrată, iar la petrecerea de nuntă ce a avut loc, toţi cei care au văzut mireasa au declarat că, dacă cineva și-ar dorit o soţie perfectă acesta trebuie să meargă să o caute într-un vârf de copac.

Ultimul dintre pitagoreici

Karinei

Școala pitagoreică a dat cei mai mulți savanți, ei au transmis învățăturile din generație în generație, desigur că în cele două milenii și jumătate ce au trecut de când geniul matematicii Pythagoras a înființat această școală, știința a avansat foarte mult. Dacă în trecut erau foarte puțini oameni care ajungeau pe treapta a patra a inițierii pitagoreice, astăzi se vorbește deja de a cincea. Dacă treapta a patra se numește vederea de sus, cea de a cincea are numele -neoficial, vederea din interior. Nu se cunosc încă oameni care au ajuns la acest nivel.


Școlile pitagoreice au ajuns să fie subiectul multor dispute legislative în țările în care acestea activau, ermetismul, elitismul, exclusivismul, și multe alte secrete ce planau asupra acestor școli au dus în final la închiderea acestora. Prezența multor discipoli în sferele politicii și economiei mondiale nu a dus la o ameliorare, faptul că aceștia au prevăzut multe evenimente, fie ele cataclisme sau crize economice, au creat impresia că toate de fapt sunt puse la cale de ei înșiși. Majoritatea, temătoare de această minoritate prea subtilă, intangibilă, a decis trecerea în ilegalitate a învățăturilor lor, discipolii arestați și aruncați în închisori, averile confiscate, școlile închise. Chiar dacă au susținut că sunt nevinovați, profesorilor din aceste școli, li s-au înscenat fraude fiscale, evaziuni sau alte belele, mergând chiar și până la acuzații de viol, toate acestea pentru a face să dispară o știință, necunoscută marii majorități, și care devenea incomodă în luarea tuturor deciziilor. Așadar lumea a preferat bezna invizibilă, în locul luminii contemplative.


Eric Robertson Dodds l-a considerat pe Pythagoras ca fiind „cel mai mare șaman grec”; în cartea sa, Grecii și Iraționalul, foarte mulți au găsit dovezi prin care să-i acuze pe pitagoreicii de astăzi chiar de magie, cu toate că societățile în care aceștia activau erau laice și depărtate de mult de orice religie sau morală divină. Iar reîncărnările pomenite de istoricii antici, prin care la rândul său Pythagoras ar fi fost de fapt Aithalides, crainicul expediției argonauților, fiu al lui Hermes, înzestrat de zeu cu o memorie totală și chiar cu imortalitatea, alterau imaginea de știință a pitagoreicilor cu nașterea unei noi religii, cea a numerelor. Oricum, s-au terminat speculațiile prin interzicerea clară a școlilor, iar clandestinitatea era aspru pedepsită.


Povestea noastră începe în anul 2020, când se pare că ultimul dintre pitagoreici mai trăia, în închisoare.
Închisoarea se afla lângă o autostradă ce lega două mari orașe, din celula sa individuală, novicele devenit profesor, predându-și singur învățătura, repetând-o la nesfârșit, a ajuns să treacă singur ultimele două trepte ale inițierii, desăvârșirea și vederea de sus. Își amintea cum în școală se vorbea deja de treapta a cincea, dar care prin numărul său, cinci, contrazicea numărul sacru, care este patru. Anii pe care-i mai avea de trăit au fost dedicați în întregime pentru a afla dacă există această treaptă.


În tinerețea sa, omenirea iniția primele cercetări în domeniul informatic, primele microprocesoare abia apăruseră și erau foarte scumpe și dacă ceru paznicilor un calculator din acea generație, aceștia nu obiectară, mai ales că abia l-au găsit prin muzee. A cerut și-o lunetă, ca să vadă stelele prin ferăstruica ce privea autostrada, cerere de asemenea acceptată, fără a fi susceptibilă de vreo tendință de evadare sau de manifestare a științei secrete. Conducerea închisorii l-a tratat tot timpul ca pe un deținut inofensiv.


Prin lunetă, profesorul privea mașinile care rulau pe marea autostradă, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, în intervale astronomice bine stabilite nota cu grijă toate numerele de înmatriculare, alcătuind astfel matrici cu mii de linii. Micului calculator îi făcu din limbajul de bază un interpretor cod-mașină, prin care a reușit să pună la punct o extensie a Teoremei Celor Patru Culori, a definiției grafurilor. Astfel a interpretat coincidența reapariției unor numere de înmatriculare, a acelor mașini ce treceau prin fața locului de observație, a stabilit că cei ce făceau naveta, sau cei care treceau regulat, trebuie eliminați din liste. Erau puse sub observație numerele care apăreau de la stânga la dreapta și care reveneau la fel, tot de la stânga la dreapta, astfel respectiva mașină nu efectua un du-te-vino clasic, ci ocolea pe alte drumuri și după un timp iar trecea pe acolo în aceeași direcție, s-a luat în calcul paralel și același scenariu pentru cele ce mergeau de la dreapta la stânga.


În această bază de date a reușit să definească un orizont al evenimentelor, termen îngăduit de fizica relativistă ce privește stelele neutronice. Nereușitele în predeterminare erau date de accidente pe autostradă, care devenea astfel blocată, sau de înnourări ce amânau observațiile astronomice. S-au strâns astfel caiete întregi de calcule, pe durata a patru ani de observații, patru ani fiind repetiția perfectă, ce cuprinde și anul bisect. În acești ani a putut să determine și să verifice cu ajutorul lunetei, poziția sa geografică pe pământ, calculele probabilistice l-au ajutat să se autodetermine în timp și spațiu, șirurile întregi de matrici reprezentând acele numere de mașini, i-au creat o viziune din interior, total opusă celei de sus, astfel a ajuns la concluzia că un obiect există în spațiu datorită mișcării celorlalte și că repaosul absolut neexistând, se poate ca obiectul să poată fi mișcat numai datorită celorlalte ajunse într-o aliniere perfectă din punct de vedere astronomic.


O dată în cei patru ani pământești, un obiect aflat într-o anumită poziție geografică se poate translata, dacă și numai dacă, în orizontul său de evenimente apare coincidența dată de alinierea unor obiecte cu o viteză mult mai mare. Într-un calcul laborios, profesorul a selectat câteva numere de mașini, care dacă apăreau într-o poziție cheie astronomică, el putea să se mute fizic. În următorii ani s-a pregătit mental pentru această mutare, trebuia să reziste psihic în fața valului de schimbări ce ar fi urmat, încă nu era sigur, dacă se va modifica doar spațiul, nu și timpul. Când sosi clipa, când sigur trebuiau să apară acele numere, acele mașini, profesorul dispăru din celulă. Evadarea sa nu a fost dată publicității, se crede că a înființat o nouă școală acolo unde a ajuns.

Echilibrul

Dacă între interior și exterior există un echilibru, atunci sistemul ce interacționează cu interiorul, și cu exteriorul, este în echilibru; exemplu: omul.

Omul este mediul în care sistemul său se bălăcește, în care face valuri, iuțește vântul, apropie norii, depărtează orizonturile. Sistemul uman nu este numai cel osos, sau cel nervos, sau cel sanguin, mai avem un sistem moral, unul etic, care suportă în întregime presiunea celorlalte. Trebuie să amintim că sângele unui comatos are ph-ul în jurul valorii de trei, ca să nu mai pomenim de sistemul muscular care decade rapid. Toate fiind legate, merg în același tempo, dar cine poate asta?!

Ostrov - o altă prezentare

La mulți ani! Ana Ayana

http://imageshack.us/photo/my-images/260/ostrov.jpg

     Filmul Ostrov ascunde o mare dramă, creația lui Pavel Lungin din 2006 a fost descrisă de foarte mulți ca o propagandă creștin-ortodoxă, -trebuie să vă mărturisesc că pe site-ul creștin-ortodox punct ro, filmul se afla acolo.


≪ Într-o conferință ținută în ianuarie 2007, Patriarhul Alexei II al Rusiei numește filmul Ostrov exemplu viu al unui efort de abordare creștină a culturii. Anumite părți din film au fost inspirate din scrierea "Viața Sfântului Teofil, cel Nebun pentru Hristos". Potrivit unui comentariu al Părintelui Rafail Noica, după realizarea filmului, actorul care a jucat personajul numit "Iov" a intrat în mănăstire.≫
http://www.crestinortodox.ro/diverse/ostrov-123600.html

     Și totuși, mie filmul mi-a arătat mândria umană, mai ales cea masculină, în film apar caractere mândre, cerbicia lor mă duce la gândul că însăși viața de călugăr are ceva mândru în ea, -să părăsești viața socială, societatea și să te retragi în singurătate nu se poate face fără desconsiderarea primeia. Întrebarea: unde dai piept cu răul, în mijlocul oamenilor, sau în pustiu? ar trebui, prin răspunsul ei, să părăsească zona divină și să se întoarcă la definiția răului social, ori fără oameni nu mai există nici cele create sau inventate de ei.


     În film, un șlep cu cărbuni, încearcă să treacă liniile germane și să aprovizioneze unul din multele orașe aflate sub asediu în 1943, în timpul celui de-al doilea Război Mondial. O vedetă rapidă acostează șlepul, cei doi ruși, căpitanul și fochistul, se ascund în imensele grămezi de cărbuni de pe punte. Când este găsit fochistul, datorită tusei sale cronice, - tuse ce o va avea toată viața, acesta în urma loviturilor primite de către soldații germani îl deconspiră și pe căpitan. Căpitanul Tihonov este mândru, nu-i pasă de amenințările germanilor și uitându-se la fochistul Anatoli care abia se mai ține în picioare, prins de-o isterie ce-i anunța moartea, îl scuipă. Ofițerul german ar fi vrut să-i omoare soldații săi pe ruși imediat, cu niște scurte rafale de mitralieră, dar nu poate da ordinul, căci fochistul Anatoli se târâie prin fața lui și ținându-l de cizme, trăgându-l de manta, îl imploră să-i cruțe viața. Ofițerul german devine și mai mândru așa; lasă cartușul pe țeava pistolului său și luând încărcătorul, îl silește pe fochist să-și omoare ofițerul. Fochistul Anatoli este mai îngrozit chiar și decât ofițerul Tihonov și, în mișcările sale dezordonate, cu pistolul în mână, trage. Tihonov cade peste bord în apa rece și repede a fluviului, nemții se retrag pe vedeta lor fluvială lăsând pe șlep calupuri de dinamită ce vor exploda în câteva minute, iar Anatoli rămas singur, uitat de toți, se urcă pe piramidele de cărbune negru și țipă la nemți că nu l-au înfrânt. În timpul ce se manifesta mândria asta renăscută are loc explozia: bum, buuum și așa începe de fapt filmul.

http://imageshack.us/photo/my-images/34/49095867.jpg/

Călugării unei mânăstiri aflate pe marginea fluviului, mai precis pe o insulă din apropierea malului, îl găsesc pe Anatoli și au grijă de el. Peste 33 de ani, mai precis în 1976 îl găsim pe Anatoli din nou fochist, din nou pe cărbuni, din nou cu tusea lui, luptând împotriva frigului cu ceaiul din plante, ascunzându-se de lume, în centrala termică a acestei abații ortodoxe pierdută în vecinătatea unui fluviu imens. Cine ar crede că în aceste locuri, oamenii mândri au dispărut se înșeală, și filmul dă drumul unei întregi intrigi locale, monahale, prin care caracterele, fie ele masculine, fie ele feminine își arată toată fața umană, toată dorința unui suflet de-aș purta trupul mândru. Nu putem ști încă dacă spiritul omului este mândru, în absența trupului, sau, dacă trupul îl face așa. Eroi ai războaielor ce-au împânzit planeta, ajunși acasă lipsiți de părți din trup, lipsiți de vlagă și vioiciune, bolnavi sau rătăciți, au încetat să mai declame și să ridice vitejiile lor deasupra celor mitice, sau divine.


Filmul Ostrov nu este un film creștin, nici mistic, cele creștine fac aparența, la fel ca în viața noastră de zi cu zi, la fel cu mersul la biserică, sau la cimitir. Filmul Ostrov este un film al căutării unei demnități umane, un film de ieșire.

Cutume regale

Niciodată florile nu m-au răsplătit.
De fiecare dată,
Când smulse sau tăiate,
  rupte sau decapitate;
Se prefăceau îndată,
Într-un trup ofilit!

Cearceaful de la amiază

http://fineartamerica.com/featured/cathedral-spirits--abstract-ron-white.html

povestea mea de Crăciun-

     Mai țin minte acel oraș, memoria mea palidă încă-l dorește.
     Îmi aduc aminte că lucram la legătoria lui Don Pasquale și Tavioli era un oraș mic ce părea neîncăpător pentru locuitorii lui; o populație agitată.
     Aruncat din epoca medievală la nordul Padului, într-o climă care deseori își arăta fața ei rece de pe culmea Alpilor, orașul părea că reușește să renască în fiecare an, cu fiecare primăvară, și, locuitorii lui cutreierau toate târgurile din împrejurimi în scopul vânzării produselor manufacturate iarna.
     Străzile erau strâmte, de parcă Dumnezeu s-a jucat prostește cu ele când era mici și fragile. Aceste străzi îngrămădite, sufocate, întortocheate; alcătuiau arena principală a acestei așezări.


     - Buongiorno signorina Felicia!
     - Aaa! Buongiorno!
     - Come sta?! Come va?
     - Bene! Mama încă mai stă în pat, cine știe poate bunul Dumnezeu va avea milă de dînsa...
     De pe această străduță se ajunge repede în Piazza dell'Marco Sanctis.


Piazza dell'Marco Sanctis.
     Agitație, lume și puști obraznici care udă lumea cu apă.
     Nu numai aici, agitație este peste tot, orașul vibrează de dimineață până seara asemeni unei corzi de vioară, care niciodată nu se rupe.
     Ziua abia începuse ca o adevărată zi de iunie și soarele mai harnic ca oricând încălzea bine de dimineață.


     - Certo! Si certo!
     - Quando?
     - Domani!!!
     Spre prânz, apa părea că vrea să fiarbă în jurul fântânii publice.
     Măgăruși încărcați, obosiți, ajungeau de sus, de la munte. Au plecat de dimineață și ajungeau acum, desagii imenși erau descărcați în piață.
     Brânză!
     Fântâna părea inepuizabilă și satisfacția dorinței împlinite zbura deasupra pieței transpirate de oameni.
     Ba nu!
     Deasupra pieței cerul arunca printr-un cearceaf imens o umbră mișcătoare, agitată ca  oamenii de dedesuptul lui.
     Scăpat dintr-un balcon, sau de pe-o sfoară de stradă, era acum la îndemâna vântului.
     Oamenii erau ca furnicile, de sus priviți.
     Măgărușii suportau din nou desagii cu brânză și alene ieșeau din orășel pe Via Piacenza, trecând pe lângă casa lui Don Cavitari!
     Don Cavitari, da, cel care a împrumutat-o pe mama, când se îmbolnăvise tata.
     Copiii după prânz păreau mai neastâmpărați ca niciodată.
     - Basta! Basta!
     - Che ne dice? Aaa! iar mi-au furat din covrigi.
     - Pun eu mâna pe Antognoni „ăl mic”!
     Scăpat o clipă de puterea vântului, cearceaful plană spre piață spre covrigii lui Salieri.
     Totul a fost până când un puști din banda lui Antognoni l-a văzut;
     - Ei, uite Ameo!
     - Un cearceaf! Cosa c'e?
     - Cum ce este? Cine îl lovește cu piatra va avea un covrig!
     Caldarâmul se văzu lipsit de jucăriile lui, de pietrele ce opreau apa și care deseori erau târâte de șuvoiul furios spre canal!
     Un geam pocni și pocnetul sec trezi casa cufundată o clipă în amorțeală.
     - Chi? Che quale?


     Degeaba, puștii o cotiseră pe lângă biserică, o luaseră pe strada Urâtă și ajunseră gâfâind la „cartierul lor general” din jurul teiului afumat de cârnații gratargiului din colț.
     - Ne-a scăpat!
     - Mare lucru, un cearceaf!
     Își goliră buzunarele de pietre și un mușuroi de furnici a trebuit să suporte greutățile venite din cer. Agitate, furnicile mureau îngropate în propriile lor cămine.
     - Basta!
     - La baie!
     În fuga lor turbată și dezordonată spre râu au văzut din nou acel cearceaf poznaș. Acum, chiar plutea deasupra clădirii în care locuia Antognoni „ăl mic”.
     - La dracu! scuipă Antognoni „ăl mic”.
     Scările păreau inepuizabile și până sus în pod, gâfâiturile sufocară mirosul de colțunași cu carne ce urca pe scări.
     - Uite-l!
     Acoperișul o suportă și pe asta, în afară de bocancii care-i zdrobeau solzii roșii; se văzu ciupit de țigle, care zburau spre cearceaful obosit ce dorea parcă să-și găsească un loc.
     Prin găurile descoperite, soarele scotoci ungherele ascunse ale podului înalt și strâmb de vârsta lui medievală. Bârnele scheletice străluceau datorită prafului argintiu. Porumbeii se speriară și se zbăteau prin pod, păreau prinși, închiși în umbra roșului de acoperiș. Fâlfâitul lor spre aer trezi căderea cearceafului, ce acum zbură mai departe spre înaltul catedralei.
     Veni noaptea și somnul locuitorilor!


     A doua zi, preotul își făcu semnul crucii, blestemă în stânga, blestemă în dreapta și sus, atârnat de una din turlele înaltei catedrale, cearceaful stătea impasibil.
     Din piață, de lângă fântână, Antognoni, puștiul de 12 ani, privea cu ciudă cearceaful.
     - De-aș ști al cui este, l-aș pune să se urce după el!
     De nervozitate palmele loviră crucifixul, „l-aș pune să se urce după el”...
     Preotul intră în catedrală bolborosind și cuvintele lui atingeau măreția atunci când pașii lui ajunseră în centrul naosului, mai departe în sacristie erau doar șoapte neînțelese.
     Biserica rămase pustie în urma preotului.
     O babă scuipa în degete și stingea mucurile de lumânări ce atingeau deja suprafața apei.
     Cei vii !
     Mai încolo puțin.
     Cei morți !
     Și ceara maronie se vedea apoi zdrobită în pumnii mici și negri de atâta vechime de viață.


     Ziua aceasta trecuse repede și la ora asta Don Cavitari își număra banii pentru a nu știu câta oară, legătoria lui Don Pasquale se închide și ziua scade din lumina ei. Spre seară, o ploaie se repezi grăbită asupra caselor. Gospodinele se grăbiră să-și strângă rufele albite. Fără ele străzile arătau mai pustii și mai întunecoase.
    Pe catedrală cu aceeași impasibilitate de dimineață, ud, mulat pe-o muchie, cearceaful asculta zgomotele sfârșite ale orașului.
     Intrau în sfârșit și covrigii la locul lor de origine, obloanele scoteau zgomote, trântite.
     Un cearceaf alb, mare, cam de câțiva metri pătrați se ivi pe neașteptate în lumina palidă în care se scufunda orașul pregătit pentru somn. În norii decorați de întuneric o fantomă albă se juca cu lumina lunii ce se străduia să răsară. Profită de întuneric și își alese un loc ce-i plăcea.
     Luna profită și ea de timp și câteva ore își arătă fața ovală și palidă în timp ce bătăi de aer, bufnițe, păsări somnambule, sau vântul, înconjurară orășelul.
     Noaptea ce părea atât de indiferentă, era de data aceasta curioasă și aproape toată lumea se plânse a doua zi de coșmarurile din timpul nopții.


     Dimineața, când obloanele se văd din nou despărțite, când cocoșii cârâie pe limba lor, Antognoni admira, din teiul său afumat de cârnații gratargiului, la câteva crăci distanță, un cearceaf mare, alb, atât de strălucitor, încât soarele se mătuia pe suprafața lui.


     - Un vino muscato!
     Riccati dădu vinul pe spate și apoi se puse pe sporovăit. De cele mai multe ori nimeni nu-l credea pe Riccati. Riccati întotdeauna mințea.
     Birtul era plin, dar se vedeau și locuri goale.
     - Și ce credeți, azi dimineață, când deschid fereastra... îmi aduc aminte ce visasem...?
     În colțul de la intrare tânărul Galeani o cerea de soție pe Maria, totul șoptit.
     - Te rog...
     Asistența lui Riccati începu să-și dea cu părerea;
     - Un vino muscato grande! completă un mustăcios.
     - A, no! Basta! ... am visat că am murit...
     Toți păreau adânc mișcați.
     Don Pasquale comandă în plictiseală o grappa; nu era vesel.
     - Că am murit n-ar fi așa trist, continuă Riccati, dar că m-ați învelit ca pe evrei într-un cearceaf, unul mare, alb și strălucitor...
     Don Pasquale tuși și blestemă rachiul, dar apoi se puse să hohotească.
     - Al strălucitor zici! Ho ho, ha, ha...
     Riccati lăsă că nu era afectat de și reluă imperturbabil:
     - Când azi dimineață deschid fereastra, ce credeți că am văzut?
     Tăcere.
     Două muște bâzâiau după cer, erau între geamuri, prinse ca într-o capcană. În colț se auzi cum Maria acceptă, se auzi șoapta.
     Rachiul lui Don Pasquale era uitat, două degete tremurau pe tejghea; Tavi, copilul barmanului își făcea de lucru de lucru cu o cârpă și trăgea și el cu urechea.
     - Am văzut un cearceaf mare și strălucitor!
     Sala plezni de zgomot. O palmă izbi tejgheaua, cârpa zbură cât colo, izbi paharul, rachiul se vărsă.
     Cheful de râs izbucni și smulse liniștei de dimineață plictiseala în care toți credeau că se vor îneca.
     Asta era prea de tot!
     - Și ce-ai făcut cu el, precis l-ai vândut pe un „vino muscato”! spuse barmanul.
     - Nu, l-am adus aici, ca să-l vedeți.
     Din pachetul de sub masă, pe care nimeni nu-l observase, Riccati, cu mâinile tremurânde desfăcea ața ce strângea ziarele presate.
     La vederea lui, Don Pasquale, arătă paharul culcat, barmanul îl ridică și-l umplu repede, rachiul își căpătă locul cuvenit în stomacul celui ce-l dorise.


     Acolo, sub tei, Lucio se-nvârtea bătând din palme.
     „Dumnezeu le trimise un semn; un cearceaf !”
     Ce se putea face?


     Mătușa Abra.
     - Mamma, mia! Che cosa bella stoffa!
     Mătușa Abra găsise peste sfoara ce traversa strada îngustă în dreptul ferestrei, un cearceaf mare și strălucitor. Strigătul ei, asemeni unui torent, se frecă de casele lipite, și se pierdu pe străzile ce înconjurau Piazza.
     - Lucio, Lucio! Quell e 'una... dar puștiul plecase dis-de-dimineață spre teiul afumat.


     În birt animozitatea mai scăzu odată cu creșterea căldurii.
     Șase mese rotunde, așezate, una lângă alta, au primit peste ele cearceaful; le acoperi pe toate. Barmanul mângâie ușor un colț din imensa pânză.
     - Face, cred că face mult, așa stofă n-am mai văzut!
     Don Pasquale târâi un scaun lângă mesele aliniate și își trânti coatele pe masa sufocată de cearceaf, privi în lungul lui, albul unei balene ucigașe eșuate.
     - De unde ai tu cearceaful ăsta, Riccati?!
     Don Pasquale era  un om respectat, cult, învățătorul micii așezări pierdute în văile ce aprovizionau cu apă Padul, Alpii îi clipeau până în miezul verii. Cu cât îmbătrânea, cu atât vizitele la birtul „Caprei verzi” se înmulțeau, însă din cauza asta nimeni nu-i reproșa nimic. Legase și citise multe cărți la viața lui, acum are o mulțime de ucenici care încearcă să facă la fel.
     - Doar tu nu crezi că l-am furat... Doamne ferește, și Riccati își făcu semnul crucii de câteva ori și scuipă o gură de „vino muscato” -acesta fiind vechiul lui obicei când se jura.
     Riccati mințea de fiecare dată !
     Poate și acum, însă Riccati nu furase niciodată!
     Coatele se-nfundau nervos în masă.
     O pișcătură, poate.
     Două mici pete de sânge.


     La biserică se țineau slujbe de dimineață, clopotele buimăceau acțiunea și timpul le asculta, se oprise.
     - Dumnezeu știe și face, vede tot și tace, bang, bang-bang, numai dincolo veți putea afla, bang, așteptați păcătoșilor ziua de apoi. Preotul se vedea că era nervos, asta din cauza?


     Ajuns la legătorie, Don Pasquale își ridică coatele spre oglindă. Avea mici tăieturi fine, așa cum aveau și degetele lui când mângâiau cu băgare de seamă lama unui bisturiu.
     Gata, nu mai sângerau.
     Încercă să-și aducă aminte unde s-a putut lovi sau tăia înainte de-a ajunge la „Capra Verde”.


     De sus, spânzuratul privea impasibil piața mai agitată ca oricând.
     Măgărușii încă nu sosiseră cu brânza.
     La amiază soarele își ascundea lumina printre nori opaci.
     Căldura dăinuia și în jurul pieții, de lângă fântână, apa stropită de pietre se evapora prea repede. Anul acesta era prea cald.
     Se spălă pe față, apoi cu o duioșie bizară, Riccati spălă colțul larg pătat; la apă cearceaful părea că dă reflexe sticloase în zbaterea lui sub șuvoiul de apă.
     S-a uscat repede, îl împături cu grijă, îl puse în ziare și alergă acasă.
     Traversă cu pași grăbiți piața, își făcu o cruce, cu o mână nesigură, ținea pachetul, privi spre biserică, se temea de ceva!?
     Să nu-i fure cineva... ce?
     Cearceaful!
     O coti repede pe strada Anunzio și urmele lui umede se uscau în urma lui.
     Părea entuziasmat, vorbea singur!
     Intrase prin pasajul strâmt și ieși în strada Urâtă.
     Ce dracu făcea? mergea de parcă se temea să nu fie urmărit, să nu-l urmărească cineva, aievea.
     În piațeta cu teiul afumat, rămase pironit, uimit de ceea ce vedea; un cearceaf mare, alb și strălucitor stătea agățat, vertical, prins bine în crăcile teiului.
     În jurul teiului bătrân, copiii dansau de parcă erau nebuni, Antognoni își privea prada culeasă din înaltul cerului.
     Era încoronat...
     Riccati strânse mai bine cearceaful, cu gesturi nesigure îl îngrămădi sub umăr. Porni grăbit spre casă.
     Riccati locuia într-o casă cu multe etaje, de dincolo de piațeta Basilio, acum se hotărâse inexplicabil;
     „Nu-l mai arăt nimănui, au să zică că l-am furat, așa cum au făcut furăcioșii lui Antognoni!”
     Furăcioșii lui Antognoni nu mințeau niciodată!
     Avântul pe treptele umede cu motorină.
     Puțea groaznic!
     Îi tremură cheia masivă în mână.
     Cineva îl strigă de jos.
     - Eiii! Riccaaatii!
     Intră. Bufnitura ușii închise. Aer stătut.
     Mirosi cearceaful și-l întinse pe pat, jumătate din el răscroia podeaua.
     Era cald.
     I se făcu somn dintr-o dată și în căldura asta umedă era lucrul cel mai potrivit. Apa fântânii umplea camera mică în felul ei vaporos.
     Jos, pe scări, o femeie corpolentă îl strigase pe Riccati ca să-i dea lenjeria la spălat.
     - Nebunul! iar s-o fi îmbătat.
     Riccati era în general bine văzut în casa imensă în care locuia. De când venise fără o mână din război, dar cu cealaltă târând un sac cu bani, toată lumea îl compătimea: era singur. Lumea reușea să-l facă să nu se simtă singur. Donase o parte la biserică, Dumnezeului, preotului. Dar lumea avea și ea un defect; nu-l credea pe unde a fost, ce-a făcut, ce-a văzut, ce-a...
     Femeia îl respecta, îl credea și de multe ori îl vizita sus. Plângea în brațele lui cum soțul ei plecase și nu se mai întoarse. După cum bârfea lumea, Riccati avea grijă de ea.


     Ziua abia trecuse de jumătatea ei.
     - În numele Domnului, prin Papa _ de la Roma, te socotim împărat al jumătății de lume!
     Crăcănat între două brațe noduroase ale teiului, Antognoni privea cearceaful ce părea extrem de strălucitor.
     Cearceaful îi ținea umbră.
     Văzu o clipă ceva mișcându-se ambiguu, ca umbrele pe-un zid, cele încâlcite.
     Se sperie și se apropie de cearceaf. Nu, i se păruse, îi făcea feste închipuirea. Da, era din cauza căldurii!
     „Dacă îl vând? câți covrigi o să capăt?”
     Începea să adie vântul.
     „Nu, nu-l vând, am semnul puterii prin el. Când vine frigul o să am în ce mă înveli!”
     Îl apucase foamea de burtă și dizolvase repede adunarea procesiunii de încoronare.
     Se uită sus la cearceaf, „cred că nu se cațără nimeni până acolo!”
     Sări în iarba uscată, trecu în fugă pe lângă mușuroiul încă amorțit de pe urma greutăților ce-l izbiseră în ajun și intră în pasajul ce dădea în Anunzio.
     Covrigii!


     Orașul pierdea din agitație după-amiaza!
     Privit de sus, acum ne apărea ca un model potrivit de repaus.
     Mulți dormeau la ora respectivă și cei care se trezeau la ore exacte din cauza clopotelor, adormeau din nou.
     În birtul „Capra Verde” muștele se jucau prin pahare pe care mâini obosite le sprijineau.
     Soarele reapăru de după norii opaci în toată măreția lui călduroasă.
     La covrigărie intrau și ieșeau saci de făină, plini apoi scuturați.
     Unu, doi, pierdu numărul.
     Cișmeaua dădea în clocot.
     Se scutură și își potoli setea.
     Numără ceva bani... se spălă pe picioare.
     „I-am cărat doișpe saci de făină, dar știu că m-am săturat; am luat ceva biștari.”
     Gândurile și pașii uzi se pierdură pe caldarâmul cald.
     Din nou alte gânduri!
     „CEARCEAFUL!”
     Alergă și se tăie într-o sticlă, dar nu băgă se seamă durerea.
     Dădu colțul prin fumul de cârnați și teiul familiar îi apăru ocupând tot peisajul privirii sale.
     Sus! Cearceaful dispăruse!
     Călcă pe mușuroi, o furnică se luptă cu o picătură de sânge ce vroia să se coaguleze.
     Era convins.
     Poate cineva din ai săi i-a făcuse figura.
     Era deștept măcar atât cât să-și dea seama că numai unul dintre ai lui se putea avânta atât de sus.
     Sus, pe crengile elastice care se aplecau periculos în jos, Antognoni a trebuit să constate că cearceaful fusese furat cu capetele crenguțelor de care era legat. Tăiate cu grijă, cioturile desemnau acum doar locul gol.
     „Cine putea să ajungă până aici pe crengile astea fragile?”
     Supărat coborî la culcușul său, sparse niște nuci și trase un pui de somn.


     După ce arătase vecinelor ce i-a trimis fratele ei de la Roma, mătușa Abra împături cu grijă cearceaful și-l îngrămădi în dulap. Îl va păstra pentru sărbători, pentru Crăciun! N-are niciun sens să-l murdărească. Oricum, toate vecinele își exprimaseră părerea că era un material scump, adus probabil din alte țări.
     Veselă îl culcase pe Lucio și împletea pe veranda cu spoială zbârcită. La umbră, sub lămâiul verde și-a dat seama că are vedenii.
     Se spălase cu grijă pe față și când ieși din nou pe verandă nu se-nșelase; își luase și ochelarii. Cu aceștia atârnați de nas, privea cerul albastru.
     „Unu, doi, trei...”
     Nu unul, nici două, ci mult mai multe cearceafuri albe planau deasupra orășelului, toate zburau liniștit și sigur, precum imaginea unei păsări răpitoare. Vru măcar să se-ntrebe de unde toate acestea, dar strigătul unui copil după lapte la câteva etaje mai jos îi schimbă gândul, în altul; cum că ar fi bine să mai culeagă unul. Unul și pentru ei, căci celălalt avea să-l țină de bun.
     Fiindcă erau atât de multe și ajungeau și vecinelor, alertă întreaga casă.


     Vecinii!
     Trepte urcate cu greu, cu apnee, și odată ajunsă în fața ușii slobozi un oftat zgomotos. Puse tava pe treptele ce duceau spre pod, se sprijini pe canatul ușii și:
     „Este tare cald astăzi!”
     - Hei, Riccati, ți-am adus cina!
     Ușa rămase fără răspuns și după lemnul ei, totul era într-o liniște întrebătoare.
     Luă tava în mână și vru să coboare, dar mai înainte împinse cu vârful piciorului ușa și ușa se deschise încet, așa cum dorea ea. Camera în intimitatea ei și priveliștea dezordinii alcătuia cadrul dezolant a unei vieți care acum...
     - Aaaaa!
     Pe patul pe care, -tava lovi cu furie podeau de lemn și trupul masiv îi urmă. Se vărsară toate. Au sărit vecinii, au stropit-o cu apă rece, dar mai încolo, întins pe pat, acoperit cu cearceaful -care era foarte bine întins pe trup, de se vedeau coastele, cu ochii holbați în tavan, la muștele care-i dădeau târcoale, era Riccati, mort.
     Peste o jumătate de oră, veni mai repede decât preotul, bătrânul medic Leopardi.


     Leopardi era un om extrem de apreciat, era un medic bun ce regreta în fiecare zi că nu-și putea face meseria așa cum dorise el, în acest orășel unde lumea uitase să se mai îmbolnăvească. Lumea se năștea și murea, bolnavii erau rari.
     Acum examina cu degetele tremurânde pe Riccati. Murise frumos, nu se zvârcolise, nu se agitase, fără spume sau alte semne de agonie.
     „De ce?”
     Părea la limita la care se poate usca un om, supt, mumificat, poate și căldura, dar oricum nu-și putea da seama de ce murise.
     Putea fi de exemplu, sufocat cu perna și ochii întrebători ce priveau tavanul, făceau parte din argument, dar degetele crăcănate ce aveau ideea că ar fi vrut să strângă ceva?
     Nu se zvârcolise, sau nu se vedeau aceste semnalmente.
     Constanța, femeia corpolentă, își mai reveni. Tremura ca o frunză.
     - Cosa fare, dottore?
     - A murit probabil de inimă, știți căldura asta... ar fi trebuit, zic, îngropat mai repede căci, căldura...
     Toată lumea încuviința din cap; „... da, căldura!”
     Cu gesturi rapide își puse pălăria pe cap. Strânse puținele instrumente pe care le luase și dădu să plece.
     În ușă salută pe toată lumea care era.
     „Trebuie să trec mai târziu să-l mai văd.”
     Acum la bătrânețe și când nu se mai gândea la asta, a început să dea de cazuri pe care le visase toată viața.
     Pe scări, preotul veni după el, îl întrebă ceva de cearceaf! Nu înțelese, era cufundat în medicină.
     - Si, certo, puteți să-i dați jos cearceaful, îmbrăcați-l.
     Coborî treptele de la intrare. Începea să se întunece.
     O luase spre piață, ar fi cazul să tragă un vin, nu mai fusese demult la „Capra Verde”.


     Lângă tei, aliniați, tăcuți, copiii erau examinați de împărat.
     „Împăratul” era foarte supărat, se plimba cu mâinile la spate!
     - Ma bene! Che... ?! Chi?!... Prego, certo, niente. Nimeni nu știa nimic! Toți înălțau din umeri.
     - Bona sera dottore! Come va?
     - Bene! ...bene... come ti senti? îl întrebase doctorul când se-ntoarse spre el.
     - Cum să mă simt? Bene!
     Doctorul se depărtă, procesul fără inculpat reîncepu. În fugă apăru micuțul Lucio.
     - Unde-ai fost Lucio?
     - Veniți, veniți, am văzut unul mare, mare!
     Armata de pantaloni scurți o luă la fugă după micuțul Lucio. Intrară în piață.
     Sus...


     În birt fumul gros ascundea detaliile interiorului. Doctorul intră cu o oarecare teamă, toți îl salutară.
     - Dottore, am auzit de Riccati!
     - Riccati este mort!
     - Mamma mia, azi dimineață, ne povestea cum visase că a murit.
     - Ce spunea Batiste? întrebă medicul calm.
     Batiste își învârti burta voluminoasă în jurul lui ca să-l audă toată lumea.
     - Azi dimineață, eu, Don Pasquale și alții...
     Unde era pomenit Don Pasquale, subiectul alcătuia obiectul încrederii.
     - ... zicea că așa a visat!
     - În cearceaf? întrebă cineva.
     Doctorul își aminti vag de ceva, dar vinul îl readuse la realitatea înconjurătoare, uitată. Bătrânețea!
     Își potrivi ochelarii mai bine pe ochi și ieși lăsând paharul aproape plin. Se gândi că acasă îl așteptau tomurile de medicină, prăfuite și nefolosite de mult, ar fi cazul să se mai uite peste ele.
     - Arrivideci dottore!
     În birt bărbații comentau și își dădeau cu părerea.
     Traversă piața și privi biserica. Era ateu.
     Biserica întrunea mulțimea de contradicții din el. Da, dar acolo sus, „cearceaful ăla ce caută?”
     Ridică din umeri ca să-și dea un răspuns. Se-ntoarse și se grăbi spre casă. Locuia pe Via Piacenza nu departe de casa cămătarului. În urma lui orășelul se cufunda în întuneric, neajutorat. În fața lui, fără să se vadă, întunericul era cucerit de alb.


     Vecinele alergară cu brațele întinse spre cearceafurile ce planau pe străzi, pe balcoane sau acoperișuri, pe oriunde.
     Puștii lui Antognoni strânseră vreo treizeci de cearceafuri. Erau al naibii de grele. Antognoni efectuă împărțeala în mod firesc, patru pentru împărat și aproape două pentru fiecare. Era deja târziu și se despărțiră.
     Noapte bună!
     Împăratul rămăsese cu cearceafurile în fața teiului. Acum rămase singur. Cugeta. Îi părea rău după primul, era mult mai mare.
     „Cu ăsta negru ce-am să fac?” și iar mai cugeta.


     La Riccati rămase doar Constanța, îl veghea. Pe-o policioară, sub icoana sfintei Maici, ardea o lumânare.
     Scuturase cearceaful și-l puse pe masă. Era tot ce i-a rămas de la Riccati. Banii îi băuse. Afară, din noapte, zgomote agitate pătrundeau până la ea. Deschise fereastra și se uită în lungul străduței întunecate. Multe pete albe călăuzite de mâini intrau prin case. Oamenii pomeneau voioși numele lui Dumnezeu și acestea le trimisese daruri. De parcă Dumnezeu, sau poate?
     Trânti geamul, apoi cu luciditate regretă:
     - Păcătoșilor!
     Bocea încetișor pe pieptul uscat al lui Riccati.
     Lacrimi!


     De când coborâse de la Riccati, preotul fu uimit de agitația nocturnă. Se întâlni cu multă lume pe străzi. Venise sfârșitul lumii?
     Oamenii erau ca niște arătări albe, fantomatice!
     Începuse să le vorbească:
     - Oameni, de ce luați aceste cearceafuri?
     Se lovi de copilul birtașului, care:
     - Vreau și eu unul, vreau și eu unul, vreau...
     Și Tavi se pierduse precum apăruse.
     Înălță crucifixul în aer.
     - Oameni, păcătuiți!
     Se agăță de ei, trase de ei, și cearceafurile îi zgâriară mâinile. Se lipi speriat de-un zid. Lăsă mâna dreaptă jos, bleagă. Nici măcar nu putea fi văzut de toți. Zgomot omenesc.
     Trecuse de grupul uman înnebunit și coborând ajunse în piațetă. Acolo doar puștiul cel mic al lui Antognoni, tot Antognoni, cu el nu putea discuta, nu credea, era un fanfaron de 12 ani, care se mai credea și „împărat”. Vroia să vorbească cu cineva, despre ceva, orice.
     Îndrăzni să se apropie de tei.
     Trei cearceafuri se vedeau întinse pe jos, prinse bine cu bolovani la colțuri. Atinse unul.
     Sus, printre crăci, Antognoni parcă pândea.
     - Am și unul negru, popă!
     Se depărtă. Era doar un copil, cum să-l blesteme!
     Pe strada Urâtă mirosea frumos, multe cearceafuri albe erau agățate la pervazuri, pe sfori, se unduiau în lumina lunii.
     Nu-și dădu cu părerea, dar îi plăcu mirosul.
     În fața bisericii se opri. Contemplă înălțimea. Uitându-se în sus se apropie de fântână.
     „Nu mai era acolo!”
     Se scărpină sub tichie. Nu mai era nevoie, acolo pe treptele înalte, o pată albă flutura și se umfla în bătaia vântului nopții.
     Se apropie cu băgare de seamă, se uită în stânga, se uită în dreapta; nimeni, se întoarse și privi în spate, doar fântâna. Îl mirosi și îi plăcu, acum își aduse aminte de ce mirosea așa frumos pe strada Urâtă.
     Aprinse câteva lumânări în altar și se uită în oglindă; o mantie albă!
     „ ... o mantie albă...”


     Preoții ăștia.
     În tei se cugeta.
     „Țin minte când a murit tata și mama de boala aia!”
     Se aruncă pe unul din cearceafuri și așa desculț totuși pășea cu grijă. Se simțea minunat și privea spre stele.
     „Oare erau așa cum era și pământul?!” Don Pasquale îi povestise că citise niște cărți venite de la Roma, unde se vorbea mult despre stele.
     „Acolo ar putea locui oameni, așa oameni ca noi! Oameni ca și cum?” Se scufundă câte puțin în vise. Picioarele păreau că-l urmează. Un vânt călduț de noapte îi răsfăța gleznele, dar nu pentru multă vreme.
     O durere ascuțită, de parcă mii de cioburi mici de sticlă îi intrau în tălpi, îl trezi. Încercă instinctiv să fugă și o clipă se simți prins. Privi cu groază jos, la picioarele lui, pete de sânge se pierdeau în cearceaful imaculat.
     Se smuci și sări în iarba uscată. Îl usturau groaznic tălpile. În patru labe se apropie tiptil de pânză, zvâcni un chibrit și, la lumina palidă văzu cum mici protuberanțe sticloase își făceau de lucru cu sângele. Mângâie cu un deget suprafața fină. Se  închise și totul părea ca solzii unui șarpe.
     Alergă mai apoi speriat, când ajunse la fântână, în spate pașii lui lăsau urme negre.
     „Lip lip, lipa lipa ...”
     Se sperie din nou de ceva pe strada Urâtă și-o coti prin pasaj.
     La fiecare pas îi tremurau picioarele.
     Ajunse pe Via Piacenza, după chin și-o luptă cu zidurile, bătu într-o poartă.
     - Dottore, dottore!
     Își aminti de doctor, asta-i spuse ultima dată; dacă îi era foame sau îl durea ceva să treacă pe la el.
     Bătu și în geam.
     - Dottore!
     Simți cum se sfârșește. La geam era lumină și poarta se deschise.
     - Chi? Cosa... Antognoni!
     Doctorul îl ridică, ușor fiind îl duse până la pat, acolo îl întinse.
     - Ce s-a întâmplat?
     - M-am... ști doctore, m-am tăiat în niște sticle...
     Întins pe pat, cu picioarele pe-un taburet de lemn, doctorul privi doar o clipă la tălpi.
     - Te-ai tăiat?
     Veni imediat cu o lupă și o pensetă. Smulse ceva împreună cu un geamăt.
     Pe masă era un microscop ce își aștepta de multă vreme preparatele ce nu mai veneau. Se holbă și murmură pentru sine - și zici că te-ai tăiat!
     Antognoni pierdu mult sânge pentru vârsta lui, delira, privea în jurul său, și prin retortele de sticlă văzu arătări ce-i sugeau sângele, se zbătea.
     Pe foc, doctorul încălzi o cană cu vin și ceva condimente, îi dădu să bea, apoi îl pansă cu grijă - în timpul ăsta, copilul adormi și probabil și visa.


     Ieși în grabă afară, în noapte vântul deja urla anunțând furtuna ce va veni.
     Bătu la prima poartă. În fereastră.
     Ce se întâmplase în cele câteva ore cât fusese adâncit în cărțile lui?
     Nimeni nu răspunse.
     Înaintă spre biserică, uitase să ia cu el lumină.
     Da, un singur om îl putea înțelege acum. Omul cu care până mai ieri se certa, acum trebuiau să fie împreună. Pe treptele catedralei ceasul din înaltul ei bătu de câteva ori. Nu numără!
     „Ușa Domnului era întotdeuna deschisă!”
     În spatele altarului era lumină.
     Cineva, îmbrăcat într-o mantie albă era trântit pe jos; căzuse conștiința religiei, gândi doctorul la vederea preotului mort. Ochii lui țepeni priveau icoanele frumos decorate: „Dumnezeu, care Dumnezeu?”
     Ieși în grabă, se împiedecă pe treptele înalte și privi apoi la stele.
     Privi cu groază la stele.
     „Stele ce coboară pe pământ!”
     Mâțe se hârjoneau în noapte, vântul alunga sunetele, în fața lui, fântâna apărea fantomatică, totul învăluit în pânză albă.
     „Apă!”


     Acasă.
     Gândurile doctorului alergau și ele, speriate îi tăiau rațiunea.
     Cerul, străfulgerat din când în când anunță furtuna, când intră în oraș, cu pași mari, nu întâlni pe nimeni. Fulgeră scurt și tunetul ce veni crăpă în două aerul, o parte amuți și cealaltă mugi. Unda se reflectă în oraș asemeni unei lumini ce caută ieșire, urmă ploaia.
     Intră în casă ud.
     Îl dezlegă pe copil și se culcă lângă el.
     „N-am putut să am niciodată un copil!”


     Dimineața, cerul mai stropi puțin însă spre orele zece ieși soarele.
     Antognoni se sculase primul și sări să se uite pe geam. Încă îl mai usturau tălpile.
     - Dottore, azi-noapte a nins! A venit Crăciunul!
     Îl smuci violent pe doctor, acesta abia se trezi, privind prin geam spuse:
     - Nu, dragul meu, n-a nins, sunt cearceafuri!
     Copilul rămase cu nasul lipit de geam.
     Meticulos, doctorul pregăti de mâncare și îngrămădi într-o desagă ceva conserve. Scoase dintr-un dulap bocanci grei, de armată, îi șterse de praf și-i aruncă pe podea.
     Antognoni se-ntoarse de la fereastră.
     - Dragul meu va trebui să mă asculți!
     Copilul îl privi speriat.
     - Certo dottore!
     Nu i-a plăcut niciodată când puștiul îi spunea „dottore”, dar acum ce mai conta.
     - Încalță bocanci ăștia și fugi din oraș, fugi departe, cât te țin picioarele, du-te undeva și  anunță pe cineva...
     Vocea i se pierdu pentru o clipă.
     - Ți-am pus de mâncare!
     Mintea copilului nu realiză spusele doctorului, confuzii i se arătau asemeni unor cearceafuri ce planau în noapte.
     - Trebuie să o văd pe Maria!
     - Pe soră-ta?!
     - Si, prego!
     - Vrei ca acum într-adevăr să ...o vezi?!
     Se smiorcăi copilul.
     - Si, si... și își ascunse fața în palme.
     - Un împărat nu plânge niciodată! veni descătușarea doctorului.


     Au mâncat împreună și după aceea se încălțară, copilul se încurcă în șireturile lungi. Își strecură bisturiul în buzunar și ieși.
     - Vamos! ce-i veni? își aminti de războiul fiestei. Își aminti de Spania, avea acolo...
     Ușa lăsă ca priveliștea să pătrundă în hol. Surâse amar când văzu ceea ce se derula în fața ochilor. Își aminti din nou, își aminti de-un film văzut la Roma: Păsări ! dar asta era demult tare.
     Păși cu hotărâre în fața lui Antognoni. Era ceva de vis. Visul lui Riccati! Peste tot alb de pânză.
     „Unde sunt pictorii care pictează cu carne?!”
     În Piazza dell'Marco Sanctis cișmeaua curgea parcă mai tare ca oricând. Amuțise orice rațiune.
     Don Cavitari făcea baloturi cu cearceafuri, plin de sânge, cu picioarele-n flăcări, vorbea singur.
     - O să mă îmbogățesc! Ha haa, haa... râs de nebun.
     Apoi îi observă pe cei doi și începu să plângă:
     - Sunt morți, toți, nevastă-mea, copiii, eu număram banii până târziu...
     Urla.
     Strada Anunzio era pierdută-n alb. Sus ceasul torcea necontenit. Era a doua zi când măgărușii de la munte nu mai trecuseră prin oraș. Aerul era uscat, fragil, toate de parcă umezeala lui era răpită de ceva.
     - Nu mai vreau să o văd pe Maria!
     Antognoni era împietrit sau cum ar putea fi un copil uimit de groază?!


     Veni în urma doctorului și a desăgii de pe spinarea acestuia, în pași grăbiți ieșeau din oraș.
     Nu se uită în urma lui, aici se despărțeau, doctorul va trebui să-l aștepte, era prea bătrân pentru o asemenea călătorie. Trebuia să se reîntoarcă.
     Urcă dealul despicat de șoseaua prăfuită și sus se întoarse, nu rezistă tentației. Orășelul alcătuia modelul de repaos absolut.
     Teiul plângea în urma lui sufocat de mulțimea de cearceafuri albe care-l chinuiau.
     Plângea și el!
     Pasquale îi spuse mai demult cu mândrie:
     „Copile nu te speria, când ai să ai ocazia a te rătăci, să fi sigur căci, toate drumurile duc la Roma!”
     Unde era acum? oare era pe drum?
     Știa sigur că el era pe un drum!
     Drumul.
     Antognoni nu știa de Sodoma și Gomora, nu știa de fuga lui Iov, dar știa un lucru: că acolo în Tavioli cineva îl așteaptă.
     Pe cer erau nori albi, nori albi ce pluteau leneși ca niște cearceafuri!


     Un mușuroi de furnici, pierdut lângă un tei afumat, priveau sus la albul creat, furnicile se uniră din nou.
     Spre aer totuși ceva alb le bloca ieșirea.
     Cerul era prea alb și ele nu recunoșteau asta.
     Aveau însă răbdare.
     Începuseră lupta!