Frica de femeie

http://www.matrifocus.com/BEL06/scholar.htm

Jean Delumeau - O străveche punere sub acuzație


≪La bărbat, rădăcinile fricii de femeie sunt mai numeroase şi mai complexe decît gîndise Freud, care o reducea la teama de castrare, ea însăşi consecinţă a dorinţei feminine de a poseda un penis. Această dorinţă de penis nu-i, desigur, decît un concept fără temei, introdus pe furiş în teoria psihanalizei printr-un ataşament tenace la superioritatea masculină. În schimb, Freud nota pe bună dreptate că în sexualitatea feminină, „totul este obscur... şi foarte greu de studiat în mod analitic”. Simone de Beauvoir recunoaşte că „sexul feminin este misterios chiar şi pentru femeia însăşi, ascuns, zbuciumat? Aceasta în mare parte datorită faptului că femeia nu se recunoaşte în el, aşa cum nu recunoaşte ca fiind ale ei dorinţele sexului".


Pentru bărbat, probabil că maternitatea va rămîne întotdeauna un profund mister şi Karen Horney a sugerat convingător că frica pe care o inspiră femeia celuilalt sex ţine printre altele de acest mister, izvor al atîtor tabuuri, terori şi rituri care o leagă, mult mai strîns decît pe companionul ei, de marea operă a naturii şi face dintr-însa „sanctuarul straniului". De unde şi destinele deosebite şi totuşi solidare ale celor doi parteneri ai aventurii umane, elementul matern reprezentînd natura, iar elementul patern istoria.


De aceea mamele sunt pretutindeni şi totdeauna aceleaşi, în timp ce taţii sunt mult mai condiţionaţi de cultura căreia îi aparţin. Fiind mai aproape de natură şi mai bine informată asupra tainelor ei, femeia a fost întotdeauna creditată în civilizaţiile tradiţionale nu numai cu darul profeției, ci şi cu puterea de-a vindeca sau de a vătăma cu ajutorul unor reţete misterioase. În compensaţie, şi într-un fel pentru a se valoriza, bărbatul s-a definit ca apolinic şi raţional prin opoziţie cu femeia dionisiacă şi instinctiva, mai asaltată decît el de obscuritate, inconştient şi vis. Datorită rădăcinilor ei profunde, lipsa de înţelegere între cele două sexe poate fi descifrată la toate nivelurile. Femeia rămîne pentru bărbat o enigmă constantă: el nu ştie ce anume vrea ea — constatare făcută îndeosebi de Freud. Îl doreşte erou şi totuşi caută să şi-l păstreze acasă, fie şi dispreţuindu-l cînd o ascultă. Femeia reprezintă pentru bărbat eterna contradicţie vie, cel puţin atîta vreme cît acesta n-a înţeles că ea înseamnă deopotrivă dorinţa de a avea un bărbat şi aspiraţia la stabilitate: două condiţii necesare pentru realizarea operei creatoare căreia îi este menită.


Mister al maternităţii, dar în mod şi mai larg, mister al fiziologiei feminine legată de ciclurile lunare. Atras de femeie, bărbatul este în acelaşi timp respins de fluxul menstrual, de mirosurile şi de secretiunile partenerei sale, de lichidul amniotic, de expulzările naşterii. Cunoaştem constatarea umilită a sfîntului Augustin: „Inter urinam et faeces nascimur” [în latină: între urină şi fecale ne naştem.(N. tr.)]. Această repulsie şi altele asemănătoare au produs de-a lungul timpurilor şi de la un capăt la celălalt al planetei multiple interdicţii. în perioada ciclului, femeia era considerată primejdioasă şi impură. Ea risca să aducă tot soiul de rele. Trebuia deci îndepărtată. Această impuritate nocivă era extinsă chiar şi asupra lăuzei, astfel încît, după naştere, ea trebuia reconciliată cu societatea printr-un rit purificator. Chiar şi aşa, în multe civilizaţii, femeia a fost considerată ca o făptură fundamental spurcată care era îndepărtată de la anumite practici de cult, căreia multe sacerdoţii îi erau refuzate, interzicîndu-i-se, în general, să atingă armele.


Repulsia faţă de „al doilea sex” era întărită de spectacolul decrepitudinii unei făpturi mai aproape de materie decît bărbatul şi ca atare mai rapid şi mai vădit „perisabilă” decît cel care pretinde să întrupeze spiritul. De unde şi permanenţa şi vechimea temei iconografice şi literare a femeii aparent atrăgătoare, dar al cărei spate, sîni sau pîntec sunt deja putregai. Moralizată, această temă a devenit creştină, dar germanica Frau Holle, daneza Ellefruwen şi suedeza Skogsnufva, trei reprezentări ale „Femeii care ademeneşte”, însă în al căror trup mişună viermii, sunt de origine precreştină. Pentru mentalităţile masculine, arsenalul parfumurilor feminine n-a constituit un camuflaj al descompunerii virtuale, sau prezente chiar, a partenerei?


Această ambiguitate fundamentală, a femeii dătătoare de viaţă şi vestitoare a morţii a fost resimţită de-a lungul secolelor şi exprimată mai cu seamă prin cultul zeiţelor-mume. Pămîntul mumă este pîntecul nutritor, dar şi împărăţia morților sub pămînt sau în adîncul apei.


Ea este potir de viaţă şi de moarte. Este asemenea acelor urne cretane care păstrau apa, vinul şi grînele, dar şi cenuşa defuncţilor.




Ea „are un chip de tenebre, scrie Simone de Beauvoir, este haosul din care purcede totul şi-n care totul trebuie să se întoarcă într-o zi... Noaptea domneşte în măruntaiele pămîntului. Această noapte, în care bărbatul riscă să fie înghiţit, şi care este reversul fecundităţii, îl înspăimîntă.”


Nu-i întâmplător faptul că în multe civilizaţii îngrijirea morţilor şi ritualurile funerare le-au revenit femeilor. Pentru că se considera că sunt mult mai legate decît bărbaţii de marele ciclu — veşnica întoarcere — care poartă toate fiinţele de la viaţă spre moarte şi de la moarte spre viaţă. Ele creează, dar şi distrug. ≫

Jean Delumeau, Frica în occident - O cetate asediată, ed. Meridiane, 1986, vol. II, pag. 194-197.