Basmul românesc Floarea de trandafir sălbatic de Andrew Lang

http://mythfolklore.net/andrewlang/249.htm

traducere și adaptare rapidă, moa

http://fra-sjo.tumblr.com/post/14796523107

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade și de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, şi păstorii cinau în lunci, cu regi şi regine.


Pe vremea aceea, dragii mei copii buni, trăia un om. Acum, acest om era deja foarte bătrân și avea o sută de ani, dacă nu cumva avea cu douăzeci ani mai mult. Şi soţia sa era foarte bătrână, - câţi ani avea, nu ştiu, dar unii au spus ea a fost la fel de bătrână ca zânele. Ei au fost foarte fericiți în toţi aceşti ani, dar ar fi fost și mai fericiți dacă ar fi avut măcar un copil, dar fiind acum bătrâni, nu se mai puteau gândi să-i aibă. Totuși se gândiră că ar putea găsi poate niște copii.


Într-o zi bătrânul era mai trist şi mai visător decât ar fi fost vreodată, şi în cele din urmă a zis soţiei sale: „Ascultă babo!"


„Ce vrei? ” a întrebat ea.


„Adu-mi niște bani să-i pun în chimir, pentru un drum lung - poate prin toată lumea - pentru a vedea dacă nu pot găsi un copil, că mă doare inima să cred că după ce eu voi fi mort, casa mea va cădea în mâinile unui străin. Şi asta vreau să-ți spun: că, de n-oi găsi un copil nu mă mai întorc atunci acasă ”.


Și bătrânul a mai luat desaga, a umplut-o cu mâncare, şi aruncând-o peste umeri, și-a luat rămas bun de la soţia sa.
Pentru mult timp a rătăcit, şi tot a rătăcit, a rătăcit, şi-a rătăcit, dar nici un copil nu a văzut el, şi într-o dimineaţă drumurile sale l-au dus la o pădure care era atât de deasă, că printre copaci, nici lumina ar soarelui nu putea trece de crăci și frunze. Bătrânul sa oprit atunci când a văzut acest loc îngrozitor, şi la început a fost frică să meargă în, dar el a amintit că, la urma urmei, cum zice un proverb: ”Tot ceea este neașteptat poate să-ți aducă întâmplarea dorită” şi, probabil, în mijlocul acestei genuni, ar fi locul unde s-ar putea găsi copilul cautat. Deci, amintindu-și de proverb își făcu mai mult curaj.


Cât timp el ar fi mers pe acolo, nu v-aș putea spune, totuși, până la urmă, a ajuns la gura unei peșteri în care întunericul părea o sută de ori mai închis decât pădurea în care se afla. Din nou a făcut o pauză, dar simţea că ceva îl face să intre, şi cu o inima bătând groaznic de repede, a intrat. Pentru câteva clipe, în liniștea și întunericul aflat și-a dat seama că nu mai poate înainta. Cu ochii lui obosiți încercă să străbată întunericul, o licărire de lumină părea că se află în fața sa. Încă o dată făcu efortul de a se îmbărbăta și călăuzit de lumina firavă a ajuns în cele din urmă în fața unui pustnic foarte bătrân cu o barbă lungă și albă.


Ermitul, fie că nu la auzit pe vizitatorului său, sau s-a prefăcut că nu-l aude, pentru că nu a dat niciun semn şi a continuat să citească în cartea sa. După ce a aşteptat cu răbdare ceva vreme, pentru puţin timp, bătrânul călător a căzut în genunchi şi a spus: „Bună dimineaţa, tată sfânt!” Dar ermitul părea o stâncă. „Bună dimineaţa, Sfinte Părinte”, a mai spus el din nou, chiar un pic mai tare decât înainte, şi de această dată pustnic a făcut semn să vină mai aproape. „Fiul meu”, a şoptit, cu o voce care se auzeau prin toată peștera, „ce te aduce în acest loc întunecat şi sumbru? Sute de ani au trecut de când ochii mei n-au mai privit fața unui om, şi nu credeam că are să mai vină o întâlnire ca asta.”


„Sărăcia mea m-a adus aici”, a răspuns bătrânul, "nu am nici un copil, şi toată viaţa noastră, eu cu soţia mea am dorit unul. Aşa că am plecat de acasă, am călătorit prin lume, în speranţa că undeva s-ar putea găsi ceea ce noi căutam.”


Apoi pustnic a luat un măr de pe pământ, şi dându-l, i-a zis: „Mănâncă jumătate din acest măr, şi cealaltă jumătate la nevasta-ta, şi așa vei înceta să rătăcești prin lume.”


Bătrânul s-a aplecat şi a sărutat picioarele pustnicului, și fiind cuprinsă de-o mare bucurie a plecat din peşteră. A mers prin pădure destul repede acum, dar întunericul nopții l-a prins într-o poiană cu mii de flori, care mai de care, mai luminoasă și mai frumoasă. Atunci dintr-o dată o sete disperată îl cuprinde, care devine o arsură în gâtul lui. Caută o apă, un râu, dar nu găsește, şi limba lui se mărește de uscăciunea ce-l cuprinde cu fiecare moment. Atunci privi mărul din mâna sa, şi în setea sa a uitat ceea ce pustnicul i-a spus, şi în loc de a mânca doar jumătate lui, el a mâncat și jumătatea bătrânei, apoi s-a culcat.


Când s-a trezit a văzut ceva ciudat culcat pe o bancă, un trunchi de copac căzut în mijlocul unor lungi mlădițe de trandafiri roz. Bătrânul se ridică, se frecă la ochi, şi s-a dus să vadă de-a aproape, și spre surprinderea lui, ce vedea s-a dovedit a fi o fetiţă de aproape doi anișori, cu o piele roz și albă ca trandafiri de deasupra ei. A luat-o uşor în braţe, dar ea nu părea deloc speriată, şi numai a gângurit cu încântare, şi bătrânul nostru, atunci a înfăşurat-o cu mantaua lui și a pornit spre casă cât picioarele lui l-ar putea duce.


Atunci când au fost aproape de casa bătrânească unde trăia, a pus copilul într-o găleată, care era lângă uşă, şi a fugit în casă, strigând: „Vino repede nevastă, repede, pentru că eu am adus o fiică, cu păr de aur şi ochi ca stelele!”


La această veste minunată bătrâna a zburat până parter, aproape se rostogolea pe scări,  bolnavă de dorinţa ei de a vedea comoara de copil, dar atunci când soţul ei a adus găleata, aceasta era goală! Bătrânul a fost cuprins de groază, în timp ce soţia sa se aşeză pe jos plângând de durere şi de dezamăgire. Nu a fost loc unde ei nu au căutat, gândindu-se că într-un fel copilul ar fi ieşit din găleată şi s-a ascuns pentru a se juca, dar fetiţa nu a fost de găsit, şi nu a lăsat nici un semn pentru ei.


„Unde ar putea fi ea?” gemea de disperare bătrânul . ”De ce am lăsat-o singură chiar şi pentru o clipă? Poate zânele au luat-o, sau vreo fiară sălbatică din jurul casei?” Şi au început căutarea din nou, dar nici zâne, nici fiarele sălbatice n-au întâlnit şi cu inima-n gât au cedat în cele din urmă.


Şi ce s-a petrecut cu copilul? Ei bine, când se a rămas singură într-un loc ciudat pentru ea, în găleată, ea a început să plângă de frică, şi un vultur ce trecea pe sus a auzit-o, şi s-a lăsat pentru a vedea ce ființă scoate sunetul acesta. Când a văzut creatura cu grăsime roză şi albă, se gândi la ai lui copii, cei mici cărora le era foame acasă, şi în picaj vulturul a prins-o în ghearele lui şi a zburat cu ea peste vârfurile copacilor. În câteva minute, el a ajuns la copacul în care era construit cuibul său, şi unde erau în jurul său mlădițe de trandafir, întocmai ca cele pe care bătrânul le văzuse atunci când găsi copila. A lăsat-o în mijlocul puilor lui tineri și plini de puf, iar el a zburat departe. Puii de vultur au fost destul de surprinși de acest animal ciudat, ce atât de brusc a venit în mijlocul lor, și în loc să-l mănânce, cum tatăl lor s-a așteptat, l-au adus aproape de ei şi cu aripile lor mici l-au acoperit pentru a-l proteja de la soare .


Acum, în adâncimile acestei păduri în care vulturul și-a construit cuibul, era un râu ale cărui ape care erau otrăvitoare, şi pe malurile acestui râu locuia un balaur urât cu şapte capete. Balaurul tot a privit de multe ori cum zboară vulturul, și-a ochit cuibul acestuia. Abia aștepta când puii se vor avânta să zboare și când vulturul era plecat, sigur ar putea să-i mănânce. Desigur, când vulturul era acolo pentru a-i proteja pe pui, balaurul, chiar mare şi puternic cum era, ştia că nu putea face nimic, dar când vulturul era plecat, orice pui de vultur, care s-ar fi aventurat prea aproape de sol ar fi nimerit să dispară într-unul din gâtlejele monstrului. Dar la miezul nopţii, balaurul mort de foame, nu a putut aştepta și-a ieşit din pârâu, cu zgomot grăbit, şi a venit spre copac. Doi ochi de foc au venit de departe, tot mai aproape, mai aproape, şi două limbi de foc s-au întins mai aproape, și mai aproape. Puii de vultur tremurau de frică în cel mai îndepărtat colţ din cuib. Limbile de foc care au venit foarte aproape de ei, s-au întors acum peste balaur, ce urca deja. Izbindu-l acestea îi provocară răni adânci, în urma strigătului, se se auzi căzătura. Apoi jos, urmă lupta şi copacul se clătină puternic. N-a fost vânt, şi strigătele amestecate cu urlete, îi speriară atât de tare pe pui, încât au crezut că le-a sosit ceasul. Numai Floarea de trandafir sălbatic era netulburată, şi dormea liniștită.


Când dimineaţa, vulturul s-a întors, a văzut urmele de luptă de la poalele copacului uriaș. Aici în cuib şi acolo o mână de păr galben ce putea avea legătură cu ființa nocturnă, mai încolo leșul solzos al balaurului. Văzând toate acestea s-a bucurat foarte mult.


„Cine a ucis balaurul?” întreabă el de pe copiii lui, nu pe toți căci doi dintre ei au fost mâncați totuși de balaur. Dar puii au răspuns că nu puteau spune, numai că ei au fost în pericol și în ultimul moment ceva ca o rază de soare a apărut în fața lor. Apoi raza de soare a luptat cu balaurul fiind tot timpul prinsă de părul de aur al Florii de trandafir sălbatic . Vulturul a înțeles atunci că fetiţa i-a adus noroc, şi că magia ei, a fost cea care l-a ucis pe balaur.


„Pentru copii”, a spus el, „V-am adus aici cina, şi voi nu a-ţi atins-o!”
Și puii de vultur au tăcut.  Floarea de trandafir sălbatic a deschis ochii, şi păreau şapte ori mai frumoasă decât înainte.


Din acea zi Floarea de trandafir sălbatic a trăit ca o mică prințesă. Vulturul a zburat în jurul cuibului și a strâns muşchi verde, rămurele moi și i-a făcut un pat, iar apoi a ales cu ciocul toate florile cele mai frumoase şi mai strălucitoare de pe câmpuri sau de pe munte pentru a-l decora. Și așa a făcut ca în întreaga pădure să nu fie zână mai frumoasă ca ea. Iar Floarea de trandafir sălbatic, cu trecerea timpului,  a crescut tot mai înaltă și mai frumoasă. Trăia fericită în cuibul ei şi nu dorea să plece de acolo, stătea în picioare în lumina apusului de soare şi privea lume. Pentru compania ei au venit toate păsările din pădure, și toate vorbeau cu ea, avea drept jucării, florile cele mai ciudate pe care vulturul le-a adus de departe, până şi fluturii dansau cu ea. Şi aşa zilele au alunecat și-au trecut de atunci paisprezece ani.


Într-o dimineață fiul împăratului a ieşit la vânătoare, dar el nu mergea de obicei departe, și înaintea lui un cerb a trecut venind de sub o dumbravă, şi tot alerga așa, înaintea lui. Prințul s-a luat după el, fără să bage de seamă că se afunda în fundul unei păduri unde niciun om nu fusese înainte.


Copacii deveneau din ce în ce mai groși şi ramurile lor încărcate cu frunze îl afundau pe prinț într-un mare întuneric, el se opri o clipă şi a ascultat, nici un sunet nu mai auzea urechile lui, era o tăcere pe care aproape că-l sperie, cornul nu se mai auzea. Nimeni nu mai venea în spatele lui, nici câine, nici om. Stătea şi se întrebă dacă ar trebui să meargă mai departe. Și pe când privea în sus, o geană de lumina părea să curgă din partea de sus a unui copac foarte înalt. În razele sale prințul a putut vedea cuib vulturi tineri. Prinţul puse atunci o săgeată în arcul său şi înainte de a-i da drumul să zboare, o altă rază de lumină îl orbi, aşa strălucitoare a fost, încât arcul său căzu jos, şi el și-a acoperit faţa cu mâinile. Când în cele din urmă el s-a mai aventurat să vadă din nou,  Floarea de trandafir sălbatic, cu părul ei de aur care curge pe lângă ea, se uita la el. A fost prima dată, când ea a văzut un bărbat.


„Spune-mi cum pot ajunge la tine?” strigă el, dar Floarea de trandafir sălbatic zâmbi şi clătină din cap, după care se aşeză liniştită înapoi în cuib.


Dacă Prințul a văzut că nu este nici un folos în toate acestea, se întoarse şi se îndreptă spre castelul său. Dar el nu mai putea să uite cele întâmplate, precum şi locul de acolo. Orice bine i-ar fi fost la tatăl său, el nu mai putea fi fericit ca înainte, căci inima lui era plină de dor pentru Floarea de trandafir sălbatic. De două ori s-a întors în pădure, în speranţa de a o găsi, dar cu tot timpul pierdut el nu a reuşit nici măcar să ajungă la copacul preaînalt, şi de fiecare s-a întors acasă mai trist ca niciodată.


Împăratul, a auzit de problema fiului, și a trimis după el şi l-a întrebat care este problema. Prințul a mărturisit că imaginea Florii de trandafir sălbatic a umplut sufletul său, şi că el nu va fi niciodată fericit de acum înainte fără ca să o revadă. Împaratul se simţi prost auzind toată istoria, și-a exprimat îndoiala că o fată dintr-un vârf de copac ar putea deveni împărăteasă, dar fiindcă își iubea fiul a promis să facă tot ce poate ca să o găsească. Deci, vestitorii din dimineaţa următoare au fost trimiși departe în întreaga ţara pentru a întreba dacă cineva ştia de o fată care ar putea fi găsită în pădure și care trăiește într-un vârf de copac, şi bineînțeles acei care putea da informații valabile, erau recompensați pe măsură. Dar nimeni nu ştia. Toate fetele din regat, care au crescut în case aflate pe pământ, au râs la ideea de a fi crescute într-un copac. „Ce frumoasă împărăteasă ar fi cea din vârful unui copac”, au spus ele, astfel că împăratul nu mai știa nici el ce să creadă.


Vestitori erau disperați de atâta drum făcut degeaba, și atunci când o femeie bătrână a ieşit din mulţime şi a venit să vorbească cu ei. Căci nu numai că era foarte bătrână, dar și foarte urâtă, cu o cocoașă pe spate și cu capul lipsit de păr, văzând-o, aceștia s-au spart de râs.
„Pot să vă arăt o fată care locuieşte în vârf de copac”, a spus ea, și ei au râs și mai tare.


„Pleacă, batrână vrșjitoare! au strigat, ne vei aduce ghinion”, dar bătrîna a rămas neînduplecată, şi a declarat că numai ea ştia unde se găsește o astfel de fecioară.


„Du-te cu ei”, i-a spus cel mai mare dintre vestitori.
„Ordinele împăratului sunt clare, pentru că oricine ştie ceva de fată, să vină în fața lui. Puneți-o în trăsură şi să vină cu noi.” a poruncit celorlalți vestitori
Deci, așa bătrîna a ajuns în fața împăratului


„Ai declarat că poți să o aduci aici pe fata din copac?” a spus împăratul aşezat pe tronul său.


„Da, Majestatea ta, şi mă voi ţine de cuvântul meu", a spus ea.


„Apoi, du-te cu ei o dată”, a reluat împăratul.


„Să-mi fie adus un ibric cu apă şi un trepied”, a solicitat baba, şi împăratul le-a ordonat să fie adus imediat. Bătrâna le-a luat, şi cu ele sub braţ a plecat singură pe drumul ei, la o distanţă mică în spatele ei, era întregul alai regal, care, avea în față pe prinţ.


Vai, dar cu ce zgomot trecea bătrâna prin toată pădurea! Ea și cânta și bătea în ibric atât de tare încât ar fi crezut că o întreagă șatră de ţigani venea în urma ei. Când au intrat mai adânc în pădure, ea le-a să aștepte afară, şi s-a apropiat de copacul cu pricina numai ea singură.


Ea s-a oprit sub copac, și a început să strângă crengi uscate, apoi a aprins un foc mic cu acestea. A pus trepiedul peste el, şi ibricul fără apă invers. Și a început să aștepte.


Este într-adevăr ceva ce părea fermecat, şi nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat dacă Floarea de trandafir sălbatic, care a fost tot timpul sus, în cuibul ei, nu-şi pierdea răbdarea la prostia babei, şi a strigat: „Trepiedul nu stă bine că vine la vale și ibricul trebuie întors!”


„Dar de unde sunt eu așa se face, copilul meu!” și bătrâna a întors ibricul și a turnat în el apă privind la cuib, şi în acelaşi timp încearcă să-l facă să stea pe trepiedul care stătea înclinat.


„Nu ți-am spus că nu este bine nici așa!” a spus Floarea de trandafir sălbatic, mai nerăbdătoare decât înainte. „Fă un foc pe un teren drept şi pune pe el ibricul cu apă, astfel nu se va răsturna.”


Bătrâna a încercat să îndrepte trepiedul, și ibricul alunecă în partea cealaltă.


„Trebuie să-i arăt cum se face, baba asta nebună nu înțelege!”, a spus fecioara din vârful copacului.


Fecioara a alunecat pe trunchiul neted al arborelui, şi a venit alături de bătrână, ca să o înveţe modul în care lucrurile ar trebui făcute. Dar, într-o clipă bătrâna a prins-o pe fată, a pus-o pe umerii ei, și a mers cât se poate de repede până la întâlnirea cu alaiul regal și cu prințul. Când a văzut-o venind, prințul a luat fata în brațe şi o sărută înainte ca ea să-și dea seama ce se întâmplă. Mai târziu puțin a îmbrăcat-o cu o rochie de aur, perle multe s-au răsucit în părul ei, aduse special pentru asta, apoi ea s-a așezat într-o caleașcă, care era trasă de către şase din cei mai albi cai din lume, care au alergat fără să se oprească până la porţile palatului. În trei zile nunta a fost celebrată, iar la petrecerea de nuntă ce a avut loc, toţi cei care au văzut mireasa au declarat că, dacă cineva și-ar dorit o soţie perfectă acesta trebuie să meargă să o caute într-un vârf de copac.