Omul cu cicatricea de Somerset Maugham

imaginea din Almanahul „României Literare”

      CICATRICEA a fost primul lucru mi-a sărit în ochi - era o urmă lată și roșie care se întindea de la tîmplă și pînă la bărbie. Cred că aceasta se datora unei răni formidabile și mă întrebam dacă fusese făcută cu o sabie sau cu ciobul unei scoici. Era de-a dreptul neașteptat să vezi așa ceva pe fața aceea rotundă, grasă și hazlie. Omul avea trăsături înguste și nedefinite dîndu-i o expresie ștearsă. Fața-i părea ciudată în comparație cu trupul său corpolent. Era un om puternic, a cărui înălțime depășea pe cele obișnuite. Nu l-am văzut niciodată îmbrăcat cu altceva decît cu un costum gri ponosit, o cămașă kaki și un „sombrero” scîlciat. Curățenia nu se prindea de el. Avea obiceiul să intre în hotelul „Grand Palace” din City în fiecare zi la ora prînzului și, plimbîndu-se cu ușurință în jurul barului, vindea bilete la loterie. dacă acesta era modul în care își cîștiga pîinea, trebuie să fi fost foarte sărac, căci nu vedeam pe nimeni cumpărînd; din cînd în cînd cineva îi dădea ceva de băut. Trecea printre mese cu un mers rotund, ca și cum ar fi fost obișnuit să parcurgă mari distanțe pe jos; se oprea, ici-colo și, cu un zîmbet șăgalnic, spunea numerele de pe bilete, iar atunci cînd nimeni nu-l băga în seamă, se îndepărta cu același zîmbet. Cred că de fapt, el se învîrtea acolo mai mult pentru băutură.


     Într-o seară stăteam, cu o cunoștință, la bar, țînînd piciorul sprijinit de bara scaunului, cînd omul cu cicatricea apăru. Pentru a douzecea oară de cînd mă aflam acolo, dădui din cap, în semn că „nu”, în timp ce el îmi prezenta biletele. prietenul meu însă, îi făcu semn cu bunăvoință.


     - „Que tal, general? Cum merge viața?”
     - „Nu chiar așa de rău. Treaba însă nu merge așa bine; dar ar putea fi și mai negru”.
     - „Ce bei, generale?”
     - „Un coniac”.
     - Îl dădu pe gît și puse paharul pe bar. Îmi salută prietenul.
     - „Gracias. Hasta luego”.
     Se întoarse să plece, oferind bilete bărbaților care stăteau lîngă noi.


     - „Cine e prietenul tău?” întrebai eu . ”Are o cicatrice fenomenală pe față”.
     - „Nu-l face mai frumos, nu-i așa? Este un exilat din N... Bineînțeles, un bandit și un hoț, pe deasupra, dar nu-i chiar atît de rău pe cît se pare. Îi mai dau cîțiva bani din cînd în cînd. A fost un general rebel și dacă i-ar fi ajuns muniția, acum ar fi fost Ministru al Apărării și n-ar fi vîndut aici bilete de loterie. L-au prins împreună cu membrii gărzii lui și l-a judecat Curtea Marțială.


     Totul s-a petrecut foarte repede și urmau să fie executați a doua zi în zori. Cred că știa ce-l aștepta atunci cînd l-au prins. El și cu ceilalți patru inși au petrecut noaptea la închisoare jucînd pocher. Au folosit chibrituri drept miză. Mi-a povestit că în viața lui nu a avut atîta ghinion ca în noaptea aceea, practic nu i-a intrat nici o carte ca lumea. Cum cumpăra un pachet de chibrituri îl și pierdea. Cînd s-a crăpat de ziuă și soldații au venit să-i ridice, pierduse atîtea chibrite cît n-ar folosi un om într-o viață.


     I-au scos pe o mică potecă a închisorii și i-au așezat lîngă un perete, ei cinci, unul lîngă celălalt, cu plutonul de execuție în față. Așteptară cîtva timp și prietenul meu cu cicatricea îi întrebă ce dracu' mai așteaptă. Ofițerul i-a răspuns că generalul care comanda trupele guvernamentale voia să asiste la execuție și că pe el îl așteptau.


     - „Atunci am timp să fumez o țigară”, spuse prietenul meu. „Generalul este întotdeauna foarte nepunctual”.
     Dar de abia și-o aprinsese cînd generalul - îl chema San Ignacio - urmat de aghiotantul său, apăru pe o potecă. Formalitățile au fost îndeplinite și San Ignacio ceru condamnaților să-și spună ultima dorință. Patru din cei cinci dădură din cap; prietenul meu însă vorbi:


     - „Vreau să-mi iau rămas bun de la soția mea”.
     - „Bueno”, spuse generalul. „N-am nici o obiecție. Unde este?”
     - „Așteaptă la ușa închisorii”.
     - „Deci nu se va întîrzia mai mult de cinci minute”.
     - „Chiar și mai puțin, senor general”, spuse prietenul meu.
     - „Dați-l la o parte”.
     Doi soldați duseră condamnatul la locul indicat. Apoi, la un semn al generalului, ofițerul care comanda plutonul de execuție dădu un ordin; se auzi o răpăitură tocită și cei patru bărbați căzură. Căzură curios, nu împreună ci unul după celălalt cu mișcări care erau aproape grotești, semănînd a păpuși dintr-un spectacol cu marionete. Ofițerul se duse la ei și își descărcă revolverul în unul care mai era în viață. Prietenul meu își termină țigara și aruncă chiștocul.


     - Se produse agitație la intrarea în închisoare. O femeie venea pe potecă și, cu mîna la inimă, se opri brusc. Țipă scurt și cu mîinile desfăcute începu să fugă înainte.
     „Caramba”, spuse generalul.
     Era îmbrăcată în negru, cu o voaletă peste păr; fața îi era ca hărtia. Era aproape o fetiță, o ființă subțire cu trăsături regulate și cu ochi enormi. Dar aceștia erau distorsionați de frică.
     Era atît de frumoasă încît, atunci cînd fugea cu gura puțin întredeschisă (agonia dîndu-i un aer superb), soldații scoaseră un suspin.


     Rebelul înaintă cîțiva pași în întîmpinarea ei. Se aruncă în brațele lui și cu un strigăt, își apropie buzele de ale lui. Și în același timp el scoase un cuțit din cămașa făcută ferfeniță - nu se știe cum a făcut rost de el - și îi tăie gîtul. Sîngele țîșni din vena tăiată și îi umplu cămașa. Apoi o cuprinse cu patimă în brațe și o sărută din nou cu sete.
     Totul se petrecu atît de repede încît mulți nu știau de fapt ce se întîmplase; dar, cei care văzuseră scoaseră un țipăt de groază și săriră s-o desprindă din brațele lui. Dacă aghiotantul n-ar fi ținut-o, fata ar fi căzut la pămînt. Era inconștientă. O întinseră pe pămînt și disperați, se uitau la ea cum moare. Rebelul știa cum se taie și sîngele nu mai putea fi oprit. Într- clipă, aghiotantul, care stătea în genunchi lîngă ea, se ridică și murmură:
     - „A murit”.
     - „De ce ai făcut-o?” întrebă generalul.
     - „O iubeam”.


     Un oftat ieși din piepturile celor prezenți, care se uitară curioși la ucigaș. Generalul se holbă cîtva timp la el în liniște.
     - „ A fost un gest nobil”, spuse el într-un tîrziu. „Nu-l pot executa pe acest om. Ia mașina mea și du-l la frontieră. Senor, îți aduc acest omagiu ca unui om de mare curaj.”
     Un murmur de aproape se auzi de la cei ce ascultau. Aghiotantul îl bătu pe amicul meu pe umăr și, între doi soladți, se îndreptă, fără să scoată un cuvînt, spre mașină.
     Amicul meu se opri din povestit și, pentru puțin timp, am păstrat liniștea. El mi-a vorbit în tot acest răstimp în spaniolă. Am tradus ceea ce mi-a spus cît am putu de bine și cred că aceasta este povestea lui.


     - „Dar de unde are cicatricea?” - am întrebat într-un tîrziu.
     - „Ah! Asta s-a întîmplat cînd a explodat o sticlă pe care vream s-o deschidem. Era o sticlă de ginger oleole.”
     - ”Nu mi-a plăcut niciodată ginger oleole”, am răspuns eu.

ginger oleole - băutură răcoritoare, făcută din esența extrasă din rizomii unei plante tropicale (n. tr).

Almanahul „României Literare” -Ademenitoarele capcane, 1984, pag.161-163