O oră de seară

Atât de mult s-a rotit băieţelul încât fluturii de seară, buimaci, uşori şi translucizi s-au pornit să penduleze între lanternele rotitoare din braţele copilului şi becurile de pe stradă!
Vântul mişcă felinarele suspendate. Când acestea scârţâiră un bec se arse. Un zgomot sec şi două scântei săriră de pe stâlp.
Copilul se opri din rotit şi privi tangajul felinarului. Urmă un alt zgomot, aşa ca de-o nucă spartă şi felinarul căzu încet fără a fi auzit, lovi pisica exact în cap şi aceasta rămase ca un fular aruncat peste gard.
O maşină opri în acelaşi timp, dar frâna ei nu deranjă pe nimeni. Stinseră farurile şi poziţiile, apoi tinerii ce se vedeau în spatele parbrizului se sărutară.
Strada se cufundă în întuneric după ce cele două lanterne se porniră să alerge cu fluturii albi după ele!

Raţa mută

Că fiecare faptă are preţul ei, am învăţat-o de mic. Dacă stricam ceva şi părinţii mei observau o luam pe cocoaşă. Am ataşat simbolic, inconştient, la fiecare greşeală o suferinţă şi sufeream mult. Chinul de a face curat în camera mea, suferinţa de a-mi aranja jucăriile şi-a pune hainele frumos pe scaun au făcut parte din revolta proprie, din întrebare. O întrebare care mă urmăreşte şi acum. Care este preţul existenţei mele şi mai ales cel al libertăţii, şi nu acea libertate de-a sparge geamul vecinului sau de-a rupe bani în faţa fiscului, ci aia din căpşorul meu mic, strâmt şi osos.
De ce scriu asta? Pentru că îmi amintesc de raţa mută, cea care am primit-o cu ocazia intrării mele în sistem, în acea instituţie educaţională care se numeşte şcoală. Eram în clasa întâi şi pentru că efectul cauzat de aceasta era prea presant, părinţii mei au cumpărat o raţă. Aceasta fiind una specială, care nu făcea zgomot fiindcă era mută. Experienţa cu câinele căpătat şi acela pe vremea când aveam trei ani nu fusese dintre cele mai fericite. Câinele mă muşcase, nu tare, nu intenţionat, dar nefiind în stare să explic ceea ce se întâmplase, ai mei luaseră decizia să-l închidă într-un ţarc. Acolo, câinele se cam îndobitocise şi îl apucau lungi lătrături, atunci când venea cineva la noi, când era lună plină, când ploua şi tuna, când era prea cald şi toate acestea la un loc alcătuiau scuza lui pentru a nu fi alungat sau dus undeva la ţară. Scuză căutată întotdeauna şi de tata, care într-adevăr ţinea la el, dar nu a putut să ţină piept familiei, marii familii, care hotărâseră sechestrarea câinelui undeva în fundul grădinii, într-un areal de cam treizeci de metri pătraţi. Câinele îşi pierduse libertatea.
Raţa crescuse, şi în iarna ce venise, parcă prea repede, am ţinut-o într-o cutie, sub pat, lângă o veioză, care nu numai că o încălzea, dar îi făcea singurătatea mai sigură.
Primăvara aveam o raţă crăcănată care plutea parcă pe gazonul proaspăt tăiat. Nu existau culori mai frumoase ca cele ce acopereau penele raţei mele şi nici mişcări mai graţioase. Şi parcă îmboldit de aceasta reuşeam să trec mai repede peste toate revoltele mele personale; probabil că aici părinţii aveau şi ei dreptatea lor.
Au trecut repede trei ani şi acel torent de personalitate juvenilă îşi scăzuse din presiune, poate din cauza vârstei, a şcolii, a prietenilor, a părinţilor, dar şi a raţei. Mai stăteam şezut de multe ori lângă gardul câinelui şi-i mângâiam botul umed, încă. În braţele mele stătea raţa mută, care cu ciocul ei plat îmi freca pantofii, aşa se lustruiau şi ei şi ciocul ei.
Seara închideam raţa undeva în cealaltă parte a grădinii, acolo unde un gard mic de un metru înălţime reuşea să o ţină peste noapte.
Brusc într-o noapte, raţa zbură peste gard, cel puţin aşa mi s-a povestit. Zbură departe şi mai departe, astfel încât n-am mai găsit-o dimineaţa. Probabil îşi căutase libertatea, forma proprie de libertate, aceea a celor care zboară. Cred că am plâns.
Peste mulţi ani, tatăl meu mi-a povestit că în acea dimineaţă când s-a dus să de-a mâncare la câine, în jurul cuştii lui erau numai pene, acele pene unice prin culoarea lor. Raţa într-adevăr zburase, căci gardul de plasă ce ţinea câinele avea vreo trei metri, ori ea tocmai ce-l traversase. Zburase greşit. În zborul ei liber ce căuta probabil cum presupusesem de atunci libertatea, căzuse undeva total aiurea; eroare de înţeles a unei păsări. Acum revizuind totul mă gândesc că şi oamenii fac la fel.

Morala este simplă; căutând libertatea proprie mulţi oameni ameţiţi de iluzia dobândirii acesteia, vor fi anihilaţi de către aceia, care nu fac altceva decât se hrănesc cu visul lor.

Cel din noi şi de peste tot

Dacă toată viaţa mi-am dedicat-o salvării sufletelor, lucrul acesta nu trebuie privit ca o formă de altruism. Pur şi simplu trebuie să fie căutat în ceea ce eu mult mai devreme am dorit, am sperat sau chiar am făcut. Mi-am spionat părinţii din momentul când acele unde sonore ce se învârteau în jurul meu s-au transformat brusc în semnale inteligibile şi fără nici o eroare le înţelegeam perfect. Cred totuşi că nu ştiam încă să merg, dar din colţul meu auzeam toată casa; cum respirau plantele, cum dormea câinele sau cum se ardeau becurile,
prin asta în cele din urmă am ştiut ce are să se întâmple.
Îmi plăcea să aud poveştile spuse de oameni, mai ales că eu nu cunoşteam niciuna şi cum aşi fi putut, dacă nici măcar nu ştiam să citesc. În schimb ştiam toate zvonurile ce străbăteau cartierul, de la fereastra mea nu numai că se auzea foarte bine, dar se şi vedea în jurul ei pe o distanţă mare. Înainte de a merge la şcoală ştiam să citesc de pe buzele oamenilor. Binoclul bunicului îmi folosea acum destul de bine la asta.
La şcoală eram folosit pe post de martor tot timpul, faptul că ţineam minte toate dialogurile colegilor, şuşotelile lor, chiar şi gândurile cred, mă făceau un personaj demn de toată încrederea. Profesori deveneau uimiţi la cunoştinţele mele, dar nu la cele ce ţineau de şcoală, ci la cele care frământau urbea, de la primar şi consilieri, la pompieri şi coşari. Puteam foarte bine să câştig pariuri, să emit prognoze sociale, să amân greve şi toate acestea din cauza acelor vorbe care-mi treceau pe la ureche şi care însumate acolo, între urechi puteau da naştere la ipoteze, la jalonarea unui viitor, la siguranţa unei concluzii.
Dacă mă întrebaţi de note pot spune că eram un mediocru şi starea aceasta nu puteam să o depăşesc, nu puteam să mă ridic mai sus de ea din cauza timpului petrecut pe străzi, în cafenele sau birturi, în săli de cinema în care rulau filme slabe şi unde se întâmplau de fapt cele mai înălţătoare apropieri. Puteam să smulg o şoaptă în mijlocul unui dialog promiţător de pe ecran, de pe buzele amantei înainte ca şi directorul ce o ţinea în braţe să o înţeleagă şi nu o va înţelege niciodată pentru că eu i-am furat-o. Mult timp după aceea, aflat disperat între reporteri, el va retracta totul; că nici măcar la un cinematograf nu a intrat în ultimii zece ani.
Mai târziu, nu contează când, am intrat la seminar, la acea instituţie ce scoate călugări şi preoţi cu diplomă. Habar n-aveam de limbile moarte, de catehisme, dar ştiam mult mai multe decât erau scrise în cărţile sfinte şi lumea ştia asta.
Lumea mă privea cu încredere, pe lângă sfaturile care le dădeam, lumeau mă încărca cu toate nedumeririle ei, cu frustrările, angoasele şi dorinţele cele mai ascunse, cele mai imposibile şi eu le duceam pe toate.
Ca un fapt neimportant; poliţia nu dorea să spun ceea ce aşteptau, pentru că ştiau că nu am cum să fac asta, să devin un turnător, o lichea, dar măcar un sfat să le dau. Sfat pe care îl primeau.
Timpul a fost necruţător cu mine şi trecerea sa prin lumea a făcut din mine un personaj important. Aflat acum în centrul unei instituţii religioase ce cuprinde lumea, cunosc cele mai fierbinţi secrete ale lumii. Fără să vreau am rezolvat mistere vechi de sute de ani, toate bănuielile celorlalţi, toate scepticismele ălorlalţi, m-au făcut transformat într-un oracol. Cu un ochi în trecut, cu unul în viitor şi cu nasul în prezent am început să determin totul, să ştiu totul, să bănui totul.
Lumea asta este a mea!
Când am spus asta am începu să mă suspectez, să mă cred ceea ce alţii cred.
Când am început să cred numai în mine, am ştiut că lumea asta este de fapt numai a mea şi eu din colţul meu o văd şi o aud, o coc în minte şi o prefac în ceea ce eu ştiu mai bine. Ce să fac cu tot ceea ce ştiu despre acest univers, când eu tocmai l-am făcut aşa. Este monoton că am ajuns atât de drept aici, părea poate mai util dacă mai acoleam puţin, vreo câteva mii de ani şi totuşi amintindu-mi miliardele, mă sperie somnul. Voi dormi acum puţin ca să uit totul, dar promit că atunci când mă voi trezi voi face o lume mai bună ca asta, pentru că pe asta o cunosc prea bine.

Complexul interior

Virtual
Anacronic
Real
Tectonic.

Fericire
Plan
Aeroplan
Sosire.

Inimă
Ochi
Anatemă
Problemă.

Frunză de viţă de vie primăvara

Contur din fractali

„Odată ce v-aţi obişnuit cu noţiunea, înţelegeţi că lumea e plină de fractali. Obiecte atât de diferite cum ar fi vârfurile unei păduri la orizont sau sistemul circulator al unui rinichi pot fi descrise în termeni de geometrie fractală. Dacă un anumit model al universului ca întreg, numit modelul inflaţiei eterne este corect, atunci chiar întregul univers poate fi caracterizat printr-o structură fractală.” 1.)

Arie, suprafaţă din pavaje

„Pătratele, triunghiurile echilaterale şi hexagoanele sunt deosebit de uşor de folosit pentru pavaje care să acopere întregul plan cu un model care să se repete periodic.” 2.)
„Dar în 1974 Robert Penrose a descoperit două seturi fundamentale de pavaje care pot fi îmbinate pentru a umple întregul plan şi care reprezintă interzisa simetrie de ordinul cinci. Modelele obţinute nu sunt periodice , însă reprezintă o ordine cu rază lungă.” 3.)


1. Mario Livio, Secţiunea de aur, Ed. Humanitas 2002, pag.252 mijloc
2. Mario Livio, Secţiunea de aur, Ed. Humanitas 2002, pag. 231 jos
3. Mario Livio, Secţiunea de aur, Ed. Humanitas 2002, pag. 232 - 233

P.S. Link direct către fractalul perfect din comentariu
http://www.rupert.id.au/fractals/images/romanesco.jpg
thx anonim.

O parabolă din trecut

"E vizibilă dorinţa mea să fiu drept cu germanii: în această privinţă n-aş vrea să nu-mi rămîn credincios mie însumi —, aşadar trebuie să le aduc şi o obiecţie. Costă scump să ajungi la putere: puterea te pros­teşte... Germanii — odinioară erau numiţi un popor de gînditori: oare azi chiar mai gîndesc? Germanii sînt acum plictisiţi de spirit, germanii privesc acum spiritul cu neîncredere, politica le absoarbe tot Interesul serios pentru chestiunile cu adevărat spirituale — „Deutsch-land, Deutschland uber alles", mă tem că ăsta a fost sfîrşitul filozofiei germane... „Există filozofi germani? Există po­eţi germani? Există cărţi germane bune?" — sînt între­bat în străinătate. Roşesc; dar cu vitejia ce-mi este proprie şi în cazuri disperate, le răspund: „Da, Bismarck!" — Oare aş putea mărturisi fie şi numai ce cărţi se citesc astăzi?... Afurisitul ăsta de instinct al mediocrităţii!"


Fridrich Nietzsche, Amurgul idolilor, - Ceea ce scapă germanilor -

Doamna M

„Fără a putea mărgini totul.” îşi încheia scrisoarea doamna M şi nu s-a sinucis. Pe lângă această încheiere s-au scris mii de rânduri; toate romanele ei, toate nuvelele nu puteau să ajute la faptul că dispariţia sa, intuită de mulţi, a afectat atât de multă lume. Nici o numărătoare şi nici o socoteală nu se potrivea, nici măcar un testament moral nu exista, în definitiv lumea în ambivalenţa sa către părăsire şi ignoranţă o va uita. Şi aşa s-a întâmplat.
Anul trecut cineva a scos scrisoarea la licitaţie, pomenind de această scriitoare tânără, care după un succes fulminant s-a retras înainte de împlinirea vârstei de treizeci de ani.
Numai citind aceste rânduri de final, pariurile ce s-au făcut asupra preţului final de licitaţie au atins cifre colosale. Casa de licitaţie a închis orice informaţie care ar fi putut specula preţul, nimeni din familie nu avea voie să dea detalii, tot ce se ştia, proprietar anonim; poate fost iubit, amant etc.
O dungă de speranţă se ivi în tinerii cititori, care începuseră să citească opera doamnei M, aceştia păreau speriaţi şi în acelaşi timp extrem de curioşi la tot ce putea să însemne această revenire. O euforie adolescentină cuprinse lumea, căci şi adulţii, care nu aveau cum să citească opera, rămasă în uitare vreme de două sute de ani, acum împrumutau gesturile şi trăirile celor care ar fi putut să le fie copii. Lucru de neînţeles, inexistent în istoria literaturii, dar care poate catalizat de rândul ultim al scrisorii, care fusese publicat, înainte de a se bănui măcar ce viespar va răsturna, acum devenea prezent, generaţiile începeau să înţeleagă simultan sensul vieţii; acel sens al vieţii.
Cărţile s-au republicat, s-au retradus, cuvintele vechi existente în scrierile doamnei M căpătau acum acele conotaţii atmosferice demne de fata morgana, lumea era cu susul în jos. Pe lângă aceasta, maşina umană de produs statistici, indiferentă la această explozie culturală, catalogată drept beţie, începu să avertizeze aupra unui fapt ce putea deveni realitate; o natalitate explozivă marcată de dorinţa părinţilor de a creşte singuri copiii, de a sacrifica unul dintre membri familiei care stătea neîncetat cu aceştia în timp ce celălalt sacrificat, muncea zi lumină pentru a întreţine totul şi noaptea era a tuturora. Oamenii doreau doar să trăiască. Se uneau familii, totul era la comun, un fel de kibutz, dar mult mai profund. Existenţa comporta mutări masive în sfera conştientului, băncile nu mai aveau cui să dea credite, „furculiţa mea, furculiţa ta” funcţiona ca deviză şi nimeni nu se îmbolnăvea.
Îmi amintesc şi acum acea jumătate de an în care omul devenise fluture, se târâse şi îşi găsi odihna în acea crisalidă umană, înconjurat de familie, de prieteni, de oameni. Mai târziu, când a zburat, nimeni nu i-a dus dorul, convinşi că se va întoarce, căci s-a întors.
Conducătorii nu au înţeles nimic şi au văzut în asta o repetare a unei istorii hippy şi s-au întors împotriva copiilor lor. Maşina de impozite funcţiona greu, înăbuşit, dorinţa de consum scăzuse, scăzuse şi dorinţa de a munci total, numai bărbatul muncea şi femeia prin asta renăscuse, deveni mai frumoasă şi mai tânără, copiii mai fericiţi şi mai deştepţi, viaţa mai colorată.
Opoziţia, cei care nu doreau, erau puţini, dar majoritari în politică şi-au reuşit prin asta să anuleze licitaţia, să anuleze cunoaşterea.
Sunt şi acum fundaţii ce caută ultim manuscrisul, fani care mai au cărţile, ce înainte de a fi retrase au crescut la preţuri exorbitante. Eu la rândul meu mai am două volume rămase de la părinţii mei, ăia mulţi, la care le sunt dator atât de mult prin ceea ce m-au învăţat şi mi-au arătat. Acum cu apariţia internetului voi încerca să le strecor celorlalţi, căci ştiu că şi acum funcţionează cenzura în privinţa asta.

Preţ şi sacrificiu

Dacă acesta este preţul, nu cel final, prin care această recesiune care nu ne aparţine, ne face mai buni, atunci merită efortul.
În schimb văd cum omul de rând care reuşeşte să aibă nişte bani buni de-o maşină familială nouă, cumpără maşina de teren mult visată. Maşină de teren la mâna a doua evident, adusă pe cric din vestul Europei. Cum T.V.A. nici măcar nu se pune la import, acum poate micul sfârâitor de langoşi să-şi cumpere "jeepul" mult visat.
Am mai văzut acele complexe alimentare numite fast-food-uri pline ochi cu copii ce decupau jucăria din pachetul ce conţinea de fapt mâncarea. Efortul copilului de-a vedea visul în căldura cartofilor prăjiţi, era dezamăgirea părintelui ce vedea ţara de origine a jucăriei, apoi inutilitatea ei, şi după câteva zile uitarea acesteia în coşul de gunoi.
De departe cele mai moderne construcţii sunt băncile; acele instituţii financiare private care dau bani împrumut şi gestionează banii celor care nu trebuie să ia împrumuturi. Scopul lor, al băncilor, scop final; este ca şi cei care nu iau credite, să fie aduşi pe mai târziu la biroul de credite.
Lăsând la o parte definiţiile, băncile au devenit hingheri, ciocli -prestatori de servicii funerare- şi vânători, toate acestea din dorinţa de-a reduce pierderea cauzată de recesiune şi ca masochismul propriu să fie în floare, ele încă mai îşi mai fac reclamă la creditele ieftine pe care le dau.
Mai târziu am obosit şi pe banca din parc m-am întins şi-am adormit. Prin vis am auzit cum o bunică sfătuia altă bunică cum să facă compotul de mere cu cuişoare, glasul dur al doamnelor era acoperit ici când de sunetele înalte ale copiilor din jurul lor. La un moment dat, ele s-au oprit şi le-au citit o poveste. Copii s-au oprit şi acolo în poveste se pomea de ploaie, de oameni care nu aveau aversiune de apă şi care arestaseră toate umbrelele. De ce? Pentru că ele, aceste parabole, purtau vorbele celor care se acopereau cu ele. Vorbe grele şi care nu merită a fi cunoscute de toţi. Aşa cu capul ud şi rece şi creierele umed, omul reuşeşte să fie dacă nu mai bun, dar mai ud.
Când m-am trezit şi m-am ridicat în capul oaselor, plin de reumatism; un pensionar, vis-a-vis de mine, pe altă bancă fuma şi tuşea, nici urmă de copii, de ploaie, de bunici simpatici şi contagioşi cu calmul lor. Iarba arsă de soare şi copacii aplecaţi mi-au indus alt vis: cel al realităţii, care reflecta de fapt preţul pe care trebuie şi eu şi voi să-l plătesc.

De la Cioran ştire

Dacă vorbim prea mult, contrar aşteptării ne pierdem agresivitatea - poate de aici vorba cu câinele care latră nu muşcă - şi poate că dorinţa de isterie există, ea culminează atunci când surprinşi că sărăcim prea repede, ne aruncă orbeşte într-o logoree a pierzaniei. Atunci nimeni nu ne mai înţelege, contrazicem pe toată lumea şi căutăm dreptatea precum Diogene omul cu felinarul ziua în amiaza mare. Nu l-a găsit, obosit a decis să nu-şi mai piardă timpul cu asta.
Neaşteptată şi criza asta. Poporul nostru a intrat într-o derută, sau de douăzeci de ani este în aceasta, sau de două sute de ani, şi tot aşa. Va decide în final să nu-şi mai piardă vremea cu asta, peste douăzeci de ani, sau două sute. Criza, la rândul ei va deveni parte integrantă a istoriei, întocmai ca năvălirile barbare, sau ca o închipuire a acestora.
Cioran scria, completa căderea în timp cu un omagiu adus vechilor civilizaţii:

„Când se încheie un ciclu, la ce mai poate visa un spirit ce a cunoscut toate experienţele, dacă nu la şansa pe care o au brutele de a miza pe posibil, bucurându-se de el? Incapabil să apere îndoieli pe care nu le mai practică sau să subscrie la dogme aflate în germene pe care le dispreţuieşte, el apaudă – suprema dezertare a intelectului – demonstraţiile de netăgăduit ale instinctului: grec, el se înclină în faţa romanului care, la rându-i, se va înclina în faţa germanului, conform unui ritm inexorabil, unei legi pe care istoria se grăbeşte să o ilustreze, astăzi încă şi mai mult decât la începutul erei noastre. Lupta este inegală între popoarele care discută şi popoarele care tac, cu atât mai mult cu cât primele, uzându-şi vitalitatea în vorbărie, se simt atrase de brutalitatea şi tăcerea celorlalte. Şi dacă-i adevărat pentru o colectivitate, e cu atât mai adevărat pentru un individ, şi cu precădere pentru sceptic. De aceea nu trebuie să ne mirăm când îl vedem, pe el, profesionistul subtilităţii, proclamându-se, în sânul ultimei singurătăţi la care a ajuns, prieten şi complice al hoardelor.” 1.)


1.) Cioran, Căderea în timp, Humanitas 2008, pag.67-68

Euclid - numerele prime

Numărul care se împarte numai la el însuşi şi la unu se numeşte număr prim. Unu nu este număr prim.

Numărul prim cel mai cunoscut este 13 (treisprezece), dar nu este cunoscut ca număr prim, ci ca un număr ce aduce ghinion; pentru majoritatea, pentru că sunt persoane care insistă că pentru ei 13 aduce noroc.

Faptul că cifra 6 se împarte la 2, la 3 şi binenţeles la 1, o desemnează ca fiind neprimă. În ordine crescătoare cifrele 2, 3, 5, 7 sunt prime. Cifra 5 împărţită la 2 este 2 cu restul 1, adică 2 ori 2 este egal 4 la care dacă adunăm restul 1 ne dă 5.

Ca să aflăm dacă un număr este prim ar trebui să-l împărţim la toate numerele prime dinaintea lui şi să vedem dacă restul împărţirii este zero.

Euclid a scris că numerele prime sunt infinite, adică nu se termină niciodată, la fel ca şi celelalte numere. Observaţie logică la prima vedere, dar greu demonstrabilă.

Fără a ţine o lecţie de matematică, demonstraţia lui Euclid este totuşi simplă, întrebarea este de ce?

Dacă se reduce la absurd şi spunem că numerele prime se termină cu un număr numit P, atunci celelalte numere prime dinaintea lui sunt cunoscute. Nu ne rămâne decât să le înmulţim toate câte sunt cunoscute şi să obţinem un nou număr (produsul tuturor numerelor prime cunoscute inclusiv P). La acest număr să adunăm unu şi obţinem din nou un număr prim. De ce? Pentru că toate numerele care împart acest nou număr o fac cu rest, în acest caz este „rest unu”.

Euclid a rezolvat acum peste 2300 de ani această problemă precum am relatat-o.
Memoraţi demonstraţia şi dacă peste o săptămână o mai ţineţi minte, nu cred că aţi devenit mai deştepţi, dar multe lucruri vi se vor părea mai simple.

Simplitatea demonstraţiei trebuie căutată în simplitatea lucrurilor care ne înconjoară, pentru că doar noi le facem complicate şi facem asta sărind şi alergând prin viaţă fără să ne oprim deloc.


photo by
etc.usf.edu/clipart/1200/1264/euclid_2.htm

Viu

„Viu!” spuse ea şi se duse; în jurul ei totul prindea viaţă. Răspunse chemării şi prin asta învie. Nu-i timp de pierdut.

Disciplina ca migraţie culturală

Cineva mi-a povestit că citise despre invaziile barbare, despre unul din momentele în care Roma, asediată, îşi trăia ultimele clipe de capitală a unei civilizaţii care deja dispăruse. De pe ziduri doi romani privesc valuri întregi de barbari ce veneau spre ei. "Ne-au învins", spune unul dintre ei. "Nu, spune celălalt, uită-te atent, deja au învăţat ce este drumul, vin numai pe el."
Remarcă subtilă în a vedea în viitor altceva decât distrugerea şi căderea. Acum că germanii au învăţat ce este drumul, vor să întoarcă civilizaţiei mediteraneene învăţătura, mult mai amplă şi mai solidă şi tot de la Roma venită: disciplina.
Cum şi arcul prin săgeata sa îşi mai greşeşte ţinta, acest export cultural este îndreptat asupra Greciei de către Germania, era poate mai nimerită altă ţară, dar uneori şi în politică încordarea prea puternică face să devieze sensul real al acesteia. Dar Grecia este o diletantă a disciplinei, inventarea democraţiei a fost tocmai ocolirea acesteia, a unei ordini stricte.
Poate unica formă a disciplinei a fost falanga şi ea venită din nordul ţării, de la munte cum am spune noi.
Nu cred că citindu-l pe Platon devii mai ordonat, dar în schimb citindu-l pe Nietzsche vei reuşi în mare măsură. Dar Nietzsche adora Grecia, adora toată cultura acesteia, politeismul, diversitatea, tragismul teatrului grec, dar nu pe Platon, şi pe Socrate mai ales nu-l putea suferi. Să fie oare semnul unei decadence cum scrie filosoful german în Amurgul idolilor?
Să fie oare o reîntoarcere, prin asta grecii să-şi amintească de ceea ce au mai scump în trecutul lor? Cam mare preţul pentru ei şi uluitoare a fi încercarea.

Unicul

Cele mai mari contradicţii au pornit de la unic, ar fi putut fi altfel dacă în neputinţa sa de-a înţelege multiplul, Platon l-ar fi luat ca atare, dar s-a apucat să-l despice, să-i găsească miezul. Ceea ce mai târziu s-a numit creştinism sau multipla revelaţie a trinităţii în unic, a creat toată degringolada contemporană. Societatea, laică în felul său de-a colabora cu religia, a fost sedusă în final de unic. Căutările actuale sunt tocmai aceste mentalităţi atavice; preşedinte unic (rege pentru alţii), buget unic, capitală unică... a continua înseamnă desuetudine.

Contradicţie

Să scrii pe blog, să-l faci public şi să-ţi ceri drepturi de autor în caz că cineva te copiază, dar cine dracu te citeşte?! Să fie asta doar frustrare, sau egoism sau nimic.

Katie Melua

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Departe de a fi o filosofie, ci mai degrabă o credinţă, un existenţialism pur, a celor care în alergarea lor prin viaţă, ocolind de fiecare dată, nesupunându-se, reuşesc în final să fie striviţi de uitare; în ceea ce soarta le-a dăruit, acolo într-un colţ cu o largă vedere să observe totul, să nu cedeze şi în acelaşi timp imuabil să nu mişte nimic din ceea ce ei cred sau visează.

Brazilia

"Odinioară, unii îşi riscau viaţa în Indii sau în cele două Americi pentru a se înapoia cu bunuri care, azi, ni se par derizorii: lemn de jeratic (de braise - de unde şi Brazilia), vopsea roşie sau piperul care, pe timpul lui Henric al IV-lea înnebunise în aşa măsură curtea Franţei, încît boabele erau oferite în bomboniere."

[...]

"În imaginaţia mea, Brazilia apărea cu pîlcuri de palmieri contorsionaţi ascunzînd arhitecturi bizare, totul învăluit într-un miros de afumătoare, detaliu olfactiv strecurat, pare-se, datorită omofoniei inconştient percepute a cuvintelor Bresil (Brazilia) şi gresiller (a sfîrîi) şi care, dincolo de întreaga mea experienţă, explică faptul că şi astăzi încă mai asociez Brazilia cu un parfum care arde."

C. Levi-Strauss, Tropice triste, Ed. Ştiinţifică 1968 pag. 42 jos şi pag. 51 jos

photo: http://baywatch-brimful.blogspot.com/2009_11_01_archive.html

Ploaia

Vântul întoarse frunza,
Dar n-o răni.
Melcul neatent căzu,
Pe ceva.

Ploaia ce va veni cândva
Va petrece altceva,
Va scufunda melcul care
Neatent va pluti,
Întors.

El va visa,
Vârtos;
Cum că ar putea să se agaţe,
Să aibă coadă şi braţe.

Se trezi când se opri,
La un rest de os şi
Un câine veni şi-l mirosi.
Era gata să-l înfaşte când am venit eu

Şi l-am luat de jos,
Pe frunză din nou l-am pus.
De care
Se prinse şi se legănă supus.

Căderea în timp

"Relele înscrise în condiţia noastră sunt mai mari decât lucrurile bune; chiar dacă s-ar echilibra, problemele noastre tot n-ar fi rezolvate. Suntem aici ca să ne batem cu viaţa şi cu moartea, nu ca să le evităm, aşa cum ne îndeamnă civilizaţia, această încercare de disimulare, de fardare a insolubilului."

Emil Cioran, Căderea în timp, Ed. Humanitas 2008, pag. 43 jos

Eu-l

Stimă şi mândrie,
Fapte şi acte.

Vine furtuna

Ultima opoziţie a naturii în descoperirea ordinii: furtuna.
Bunul simţ ne fereşte de furtună şi educaţia primară, cel puţin pe care am primit-o eu, nu ne îndeamnă să mergem cu capul descoperit prin furtună, prin ploaie, prin vânt.
Mult mai târziu, în adolescenţă, atunci când pubertatea dă roade, ne este necesară ploaia, vântul, furtuna. Pentru că atunci descoperim în noi, în transpoziţie cu natura, invers paralel cu ea; revolta.

Dintre toate fericirile

Bărbatul privi cutia. Când o luă în mână privi spre zei. Când se opri asupra uneia dintre feţele cutiei şi privi spre ea, se văzu acolo, într-o viaţă, cu o femeie, cu copii. Privind mai atent îşi dădu seama că este fericit acolo, în cutie. Ridică din nou privirea spre zei, dar ei tăceau. Atunci roti cutia în mâini şi privi din nou spre ea şi se regăsi în altă faţetă, cu o altă femeie şi cu alţi copii. Nedumerit, o roti iar, altfel, când se opri la una din feţele ei, acolo văzu o altă viaţă a lui.
Bărbatul trăia în cutie o mulţime de vieţi şi toate ale lui şi toate în acelaşi timp. El singur îşi dăduse seama de asta, tot el încerca să-şi aducă aminte de ceva, dar toate vieţile se suprapuneau acum atât de apăsat încât memoria nu putea pătrunde. Puse cutia înapoi, pe masa de cristal şi privi, din nou, spre zei. Tot singur realizase că pornea în călătorie, în călătoria vieţii lui în care va întâlni aceste femei, cu care va avea copii, poate nu cu toate, dar nu ăsta era scopul. Scopul era să-şi amintească ca să poată să aleagă o singură poveste, o singură cale în care să nu obosească şi în care să înveţe cât mai mult. Dacă va reuşi în prima va avea parte de următoarea şi tot aşa. Va trebui să-şi drămuiască puterile şi să judece, dar mai ales să-şi amintească.
Dar ce însemna de fapt să reuşească în acea primă poveste?

RIOT DOG

Niciodată nu am fost adeptul anarhiei, dar am privit în revoltă, am simţit pulsiunea. Nu poţi să trăieşti dacă nu te revolţi, nu poţi ridica nici măcar steagul. Patriotismul este fiul Revoltei. Aşadar ştim de unde atâta patriotism în revoltă. De ce nu este bun patriotismul?
Sterilitatea politici actuale este dobândită, ca o boală ce a fost lăsată să se perpetueze spre forme tot mai greu de învins, asta a dus la non-progres. O grămadă de gulere albe ce închid gâturi subţiri, albe şi acestea, fără nici un pic de sânge, au decis asupra cifrelor. Adică de la "0" la "9", nu le trebuie mai mult, căci după ei "11" este de două ori "1". Totul este calculat, subsumat şi în acest algoritm sunt prinşi oamenii. Ceea ce semnează un guler alb poate provoca pe ani întregi un întreg lanţ de incertitudini, de provocări, la urmă se va afla că poate era poate bolnav, sau băut.
Grecia nu clocoteşte din cauza datoriilor, din cauza sărăciei, sau din cauza unui viitor sumbru ce i se prevesteşte.
Greciei i s-a promis demult ca va fi bine. Grecia a fost minţită, la fel cum şi România a fost şi este. Aderarea la Uniune a fost sub semnul calculelor, a zecimilor de procent -cifre după zero în economie- o invenţie teribilă a gulerelor albe; un dar dat speculatorilor.
Nu vom şti niciodată ce umbră ne-a acoperit umbra, cu soarele în faţă ce ne pasă de urmăritori. Totuşi sunt fiinţe care obişnuite poate cu pericolul, sau au în instict asta, reuşesc să-şi ferească umbra: câinii.


Photo by http://www.thisblogrules.com/2010/03/dog-that-hasnt-missed-a-single-riot-for-years.html/

Reconciliere agreere

Privind toate studiile de audit, în domeniile ce se dovedesc a fi în afara ştiinţelor exacte, dar ajutate de acestea, remarcăm doar ambiguitatea, rătăcirea în termeni nesemnificativi gramaticali, căutarea unui lexic din limbi anglo-saxone, care tradus introduce mistica verbiajului.
Ce este verbiajul?
Definiţiile îl descriu ca o abundenţă de cuvinte (nu tocmai verbe cum s-ar deduce), în orice caz un exces. Mistica se referă la faptul că cei de faţă nu cunosc toate semnificaţiile fluxului sonor şi prin asta se lasă înduplecaţi de dulceaţa sunetelor şi în final o acceptă.
Toate numerele care traversează un audit trebuie reconciliate şi din nou apelând la dicţionare constatăm cu stupoare că acest cuvânt nu numai că înseamnă împăcare, dar şi prin utilizarea lui frecventă duce la aplecarea auditoriului şi poate că de fapt ăsta este rostul lui; un ciocănel ce bate a adevăr, până când îţi spui rugăciunea. Un adevăr al lor, cunoscut numai de ei, auditorii, traversat de indici, simboluri, curbe, drepte, arii haşurate şi care prin mlaştina dezordinii cum sunt prezentate nu duc niciunde. De ce dezordine? pentru că nu au o logică necesară prin care să simţi creaţia, nu se face nimic, nici măcar nu se prezintă un istoric clar, reducerea sub lupă este necesară, se arată punctul de inflexiune: aici, ce înseamnă? verbiaj.
După o pauză la un pahar de apă, fără alcool, căci sunt destui rătăciţi în sală, oameni ce se uită tot timpul la uşa de ieşire, la ceas; de parcă acesta ar putea măsura calvarul, începe agrementul.
Lumea civilizată a fost educată că trebuie să fie de acord, toate războaiele Europei au dus la acorduri şi acestea sunt necesare. Ceea ce uită repede lumea este că aceste acorduri, odată semnate, devin preşurile altor generaţii viitoare; întocmai ca la audit, după ce ai semnat, după ce ai plătit şi te-ai resemnat, data viitoare vei constata, că acestea nu valorează nici cât hărtia reciclabilă. De ce? Pentru că acolo, la auditori s-a schimbat nu numai şeful, dar şi personalul şi toţi nepoţii acestuia şi nici o reflectare a unui trecut în prezent nu mai există; trebuie să o iei de la capăt: să munceşti pentru ei, să-i asculţi şi în final să-i plăteşti, pe ei pe noii auditori.

Cheia unei călătorii

Am fost într-o călătorie şi acum reîntorcându-mă după mulţi ani, m-a izbit acest aer nefiresc de real al acestui loc parcă neschimbat de atunci. Şi ce se schimbase de atunci atunci?
Oamenii.
Recesiunea alungase atunci oamenii. Oamenii ca praful mişcat de vânt lăsaseră casele goale, încuiate; apartamentele rămaseră cu geamurile mate, întunecate; fără nici-o lumină interioară, aceste apartamente debranşate de la curent şi gaze, zăceau adormite unele peste altele sau ucise.
La vederea lor am căutat acel mic magazin, pierdut între blocuri, care acum -cum voi constata mai târziu- devenise sigurul loc viu din această aglomerare, ce la rîndul ei făcea parte din urbanul unui oraş de câmpie ce respira greu.
Datorită acelei recesiuni de care povesteam, patronul devenise vânzător, om de marfă, om bun la toate; copiii lui, dacă avea nu-i vedeam pe la magazin, la vârsta lui de atunci ar fi trebuit să aibă copii ce ar fi putut să-l ajute la tejghea. O mustaţă stufoasă ce mijea la femei frumoase, acum îşi pierduse adâncimea culorii, răsăriseră pe ea, ici colo, fire argintii, ca păpădiile pe un pământ nu demult arat. Nu m-a recunoscut şi nici nu avea cum, vocea lui nu trăda emoţie, puţin mai răguşită devenise politicoasă, răbdătoare. Cât de mult nivelase criza până şi vocile, înăbuşise până şi ţipătul, frecvenţa. Drept este că magazinul se schimbase, părea mai mic, devenise un loc de joacă şi doi copii de vârsta zburdălniciilor apăruseră brusc de lângă un raft; brusc o zbughiră afară. Ţin minte că la un moment dat lucra şi nevasta lui, mai puţin este adevărat. Puţin mai târziu angajeseră două fete tinere să vândă cât el se preumbla după marfă, plătite prost, fetele stăteau ca pe peron; aşteptau doar un fluier ca să plece. Una dintre ele, mai blondă, plecase. O vreme mai trimitea vederi din Spania, după acea vreme nimic. Cealaltă, mai tristă, rămase. Patronul se rătăcise în conturi bancare şi băieţii cu bani i-au luat tot. La ultima chemare a avut în a alege între casă şi magazin: a ales magazinul şi în spatele lui, în locul depozitului –nu foarte mare- şi-a făcut o cameră mare, una mai mică, o bucătărioară şi-o baie. Ceva se întâmplase şi probabil nu voi afla niciodată. Patronul om harnic, reuşise să facă toate astea cu mânuţele lui, cu bani puţini şi cu timpul câştigat în vremea în care micuţa lui tristă vindea la magazin, ultima fată ce rămăsese.
Am vrut ceva rece, afară căldura biruia orice vieţuitoare, mai puţin omul, căci cei doi copii de vârste apropiate lingeau geamul şi se împingeau peste nişte lăzi de plastic goale de sticlele de bere ale unei firme renumite ce murise şi ea în faliment. Ochii rotunzi şi atât de vii ai copiilor alungau orice remuşcare şi cel ce mă servea din unicul frigider -celelalte ajunse acum vitrine decorative, pline de jucării descompuse- zâmbise la vederea balelor pe geamul prăfuit, se întoarse spre mine cu sticla de apă, din sticlă şi mă mai întrebă dacă doresc ceva. N-am reuşit să răspund imediat căci din spate, de după uşa care dădea spre magazii apăruse nevasta lui. Puţin mai plinuţă, puţin mai lăsată şi ceea ce m-a uimit a fost că părea chiar mai vioaie. Nu m-a întrebat nimic, a trecut pe lângă mine fără să mă deranjeze, a strigat copiii atunci când a deschis uşa şi amândoi copiii, parcă mai veseli strigau la ea: „Buni, buni, a venit buni!”; apoi a ieșit şi ea. S-a închis şi uşa pentru a nu lăsa căldura ce izvora din asfalt să năpădească umbra primitoare a magazinului. Clima nu funcţiona.
Am mai vrut atunci să-l întreb eu de nepoţi, de acei micuţi oameni vii ce alungau liniştea apăsătoare a acestui loc, care mai târziu în aceea după-amiază va fi totuşi cotropit de căldură. Am deschis mai bine sticla de sticlă pentru a bea. Mă gândeam la felul cum a reuşit totuşi acest om să supravieţuiască, iar eu am găsit asta prin călătorie. Ce diferenţă, câte poveşti pierdute din partea lui, câte ratări şi câte reuşite? Cine oare era mai tare? Sau aveam dreptul să gândesc la asta? Câte nume ştia el, şterse din caiet, uitate poate acum, a sutelor de oameni fugiţi, restanţi la el şi neîntorşi niciodată, a acelor, care sărăciţi atât de repede, au implorat prelungiri nesfârşite ale datoriei, iar eu veneam cu alte nume. Nume de locuri -căci prea puţin m-au interesat oamenii în călătoria mea-, nume de oraşe sufocate de suprapopulare, de fluvii enorme şi de vârfuri de munţi, nume greu de pronunţat, nume care miros a vechi şi toate astea din altă aranjare a sunetelor, împletire a vocalelor şi consoanelor, care ne fac oricum să ne amintim, să ne întoarcem în trecut.
Mai trecu o secundă şi pentru ca vizita mea să se prelungească, se mai deschise o dată uşa din spate şi apăru o femeie frumoasă, oarecum tristă sau poate că aşa privea ea lumea, care cuprinzându-l de mijloc pe bărbat îl sărută tandru în dosul urechii, acesta parcă se aştepta la asta şi fără să se-ntoarcă îi luă mâinile ce-i încojurase torsul şi prin asta o aduse lângă. Femeia se feri cu grijă de colţul pultului, ţinând mâna dreaptă pe pântece, acolo unde acesta mai viguros şi mai mare decât niciodată ascundea şi proteja o viaţă.
Un curent de aer răcoros năvăli scurt timp, se deschise uşa magazinului şi curentul de aer născut aducea din cealaltă parte, prin celaltă uşă întredeschisă, mirosul din magazie: miros casnic de mâncare. O clipă atunci am ştiut totul, sau poate ajutat de glasurile copiilor ce-au năvălit pe lângă mine strigând de data asta: ”Mama, mama...!”, am recunoscut-o pe mamă, ca fiind micuţa tristă din magazin.
Cât de mult înnodară vremurile vieţile oamenilor şi cât de mult reuşiseră aceştia să se strecoare pentru a trăi poate nu voi şti niciodată.