Raţa mută

Că fiecare faptă are preţul ei, am învăţat-o de mic. Dacă stricam ceva şi părinţii mei observau o luam pe cocoaşă. Am ataşat simbolic, inconştient, la fiecare greşeală o suferinţă şi sufeream mult. Chinul de a face curat în camera mea, suferinţa de a-mi aranja jucăriile şi-a pune hainele frumos pe scaun au făcut parte din revolta proprie, din întrebare. O întrebare care mă urmăreşte şi acum. Care este preţul existenţei mele şi mai ales cel al libertăţii, şi nu acea libertate de-a sparge geamul vecinului sau de-a rupe bani în faţa fiscului, ci aia din căpşorul meu mic, strâmt şi osos.
De ce scriu asta? Pentru că îmi amintesc de raţa mută, cea care am primit-o cu ocazia intrării mele în sistem, în acea instituţie educaţională care se numeşte şcoală. Eram în clasa întâi şi pentru că efectul cauzat de aceasta era prea presant, părinţii mei au cumpărat o raţă. Aceasta fiind una specială, care nu făcea zgomot fiindcă era mută. Experienţa cu câinele căpătat şi acela pe vremea când aveam trei ani nu fusese dintre cele mai fericite. Câinele mă muşcase, nu tare, nu intenţionat, dar nefiind în stare să explic ceea ce se întâmplase, ai mei luaseră decizia să-l închidă într-un ţarc. Acolo, câinele se cam îndobitocise şi îl apucau lungi lătrături, atunci când venea cineva la noi, când era lună plină, când ploua şi tuna, când era prea cald şi toate acestea la un loc alcătuiau scuza lui pentru a nu fi alungat sau dus undeva la ţară. Scuză căutată întotdeauna şi de tata, care într-adevăr ţinea la el, dar nu a putut să ţină piept familiei, marii familii, care hotărâseră sechestrarea câinelui undeva în fundul grădinii, într-un areal de cam treizeci de metri pătraţi. Câinele îşi pierduse libertatea.
Raţa crescuse, şi în iarna ce venise, parcă prea repede, am ţinut-o într-o cutie, sub pat, lângă o veioză, care nu numai că o încălzea, dar îi făcea singurătatea mai sigură.
Primăvara aveam o raţă crăcănată care plutea parcă pe gazonul proaspăt tăiat. Nu existau culori mai frumoase ca cele ce acopereau penele raţei mele şi nici mişcări mai graţioase. Şi parcă îmboldit de aceasta reuşeam să trec mai repede peste toate revoltele mele personale; probabil că aici părinţii aveau şi ei dreptatea lor.
Au trecut repede trei ani şi acel torent de personalitate juvenilă îşi scăzuse din presiune, poate din cauza vârstei, a şcolii, a prietenilor, a părinţilor, dar şi a raţei. Mai stăteam şezut de multe ori lângă gardul câinelui şi-i mângâiam botul umed, încă. În braţele mele stătea raţa mută, care cu ciocul ei plat îmi freca pantofii, aşa se lustruiau şi ei şi ciocul ei.
Seara închideam raţa undeva în cealaltă parte a grădinii, acolo unde un gard mic de un metru înălţime reuşea să o ţină peste noapte.
Brusc într-o noapte, raţa zbură peste gard, cel puţin aşa mi s-a povestit. Zbură departe şi mai departe, astfel încât n-am mai găsit-o dimineaţa. Probabil îşi căutase libertatea, forma proprie de libertate, aceea a celor care zboară. Cred că am plâns.
Peste mulţi ani, tatăl meu mi-a povestit că în acea dimineaţă când s-a dus să de-a mâncare la câine, în jurul cuştii lui erau numai pene, acele pene unice prin culoarea lor. Raţa într-adevăr zburase, căci gardul de plasă ce ţinea câinele avea vreo trei metri, ori ea tocmai ce-l traversase. Zburase greşit. În zborul ei liber ce căuta probabil cum presupusesem de atunci libertatea, căzuse undeva total aiurea; eroare de înţeles a unei păsări. Acum revizuind totul mă gândesc că şi oamenii fac la fel.

Morala este simplă; căutând libertatea proprie mulţi oameni ameţiţi de iluzia dobândirii acesteia, vor fi anihilaţi de către aceia, care nu fac altceva decât se hrănesc cu visul lor.