Doamna M

„Fără a putea mărgini totul.” îşi încheia scrisoarea doamna M şi nu s-a sinucis. Pe lângă această încheiere s-au scris mii de rânduri; toate romanele ei, toate nuvelele nu puteau să ajute la faptul că dispariţia sa, intuită de mulţi, a afectat atât de multă lume. Nici o numărătoare şi nici o socoteală nu se potrivea, nici măcar un testament moral nu exista, în definitiv lumea în ambivalenţa sa către părăsire şi ignoranţă o va uita. Şi aşa s-a întâmplat.
Anul trecut cineva a scos scrisoarea la licitaţie, pomenind de această scriitoare tânără, care după un succes fulminant s-a retras înainte de împlinirea vârstei de treizeci de ani.
Numai citind aceste rânduri de final, pariurile ce s-au făcut asupra preţului final de licitaţie au atins cifre colosale. Casa de licitaţie a închis orice informaţie care ar fi putut specula preţul, nimeni din familie nu avea voie să dea detalii, tot ce se ştia, proprietar anonim; poate fost iubit, amant etc.
O dungă de speranţă se ivi în tinerii cititori, care începuseră să citească opera doamnei M, aceştia păreau speriaţi şi în acelaşi timp extrem de curioşi la tot ce putea să însemne această revenire. O euforie adolescentină cuprinse lumea, căci şi adulţii, care nu aveau cum să citească opera, rămasă în uitare vreme de două sute de ani, acum împrumutau gesturile şi trăirile celor care ar fi putut să le fie copii. Lucru de neînţeles, inexistent în istoria literaturii, dar care poate catalizat de rândul ultim al scrisorii, care fusese publicat, înainte de a se bănui măcar ce viespar va răsturna, acum devenea prezent, generaţiile începeau să înţeleagă simultan sensul vieţii; acel sens al vieţii.
Cărţile s-au republicat, s-au retradus, cuvintele vechi existente în scrierile doamnei M căpătau acum acele conotaţii atmosferice demne de fata morgana, lumea era cu susul în jos. Pe lângă aceasta, maşina umană de produs statistici, indiferentă la această explozie culturală, catalogată drept beţie, începu să avertizeze aupra unui fapt ce putea deveni realitate; o natalitate explozivă marcată de dorinţa părinţilor de a creşte singuri copiii, de a sacrifica unul dintre membri familiei care stătea neîncetat cu aceştia în timp ce celălalt sacrificat, muncea zi lumină pentru a întreţine totul şi noaptea era a tuturora. Oamenii doreau doar să trăiască. Se uneau familii, totul era la comun, un fel de kibutz, dar mult mai profund. Existenţa comporta mutări masive în sfera conştientului, băncile nu mai aveau cui să dea credite, „furculiţa mea, furculiţa ta” funcţiona ca deviză şi nimeni nu se îmbolnăvea.
Îmi amintesc şi acum acea jumătate de an în care omul devenise fluture, se târâse şi îşi găsi odihna în acea crisalidă umană, înconjurat de familie, de prieteni, de oameni. Mai târziu, când a zburat, nimeni nu i-a dus dorul, convinşi că se va întoarce, căci s-a întors.
Conducătorii nu au înţeles nimic şi au văzut în asta o repetare a unei istorii hippy şi s-au întors împotriva copiilor lor. Maşina de impozite funcţiona greu, înăbuşit, dorinţa de consum scăzuse, scăzuse şi dorinţa de a munci total, numai bărbatul muncea şi femeia prin asta renăscuse, deveni mai frumoasă şi mai tânără, copiii mai fericiţi şi mai deştepţi, viaţa mai colorată.
Opoziţia, cei care nu doreau, erau puţini, dar majoritari în politică şi-au reuşit prin asta să anuleze licitaţia, să anuleze cunoaşterea.
Sunt şi acum fundaţii ce caută ultim manuscrisul, fani care mai au cărţile, ce înainte de a fi retrase au crescut la preţuri exorbitante. Eu la rândul meu mai am două volume rămase de la părinţii mei, ăia mulţi, la care le sunt dator atât de mult prin ceea ce m-au învăţat şi mi-au arătat. Acum cu apariţia internetului voi încerca să le strecor celorlalţi, căci ştiu că şi acum funcţionează cenzura în privinţa asta.