Cheia unei călătorii

Am fost într-o călătorie şi acum reîntorcându-mă după mulţi ani, m-a izbit acest aer nefiresc de real al acestui loc parcă neschimbat de atunci. Şi ce se schimbase de atunci atunci?
Oamenii.
Recesiunea alungase atunci oamenii. Oamenii ca praful mişcat de vânt lăsaseră casele goale, încuiate; apartamentele rămaseră cu geamurile mate, întunecate; fără nici-o lumină interioară, aceste apartamente debranşate de la curent şi gaze, zăceau adormite unele peste altele sau ucise.
La vederea lor am căutat acel mic magazin, pierdut între blocuri, care acum -cum voi constata mai târziu- devenise sigurul loc viu din această aglomerare, ce la rîndul ei făcea parte din urbanul unui oraş de câmpie ce respira greu.
Datorită acelei recesiuni de care povesteam, patronul devenise vânzător, om de marfă, om bun la toate; copiii lui, dacă avea nu-i vedeam pe la magazin, la vârsta lui de atunci ar fi trebuit să aibă copii ce ar fi putut să-l ajute la tejghea. O mustaţă stufoasă ce mijea la femei frumoase, acum îşi pierduse adâncimea culorii, răsăriseră pe ea, ici colo, fire argintii, ca păpădiile pe un pământ nu demult arat. Nu m-a recunoscut şi nici nu avea cum, vocea lui nu trăda emoţie, puţin mai răguşită devenise politicoasă, răbdătoare. Cât de mult nivelase criza până şi vocile, înăbuşise până şi ţipătul, frecvenţa. Drept este că magazinul se schimbase, părea mai mic, devenise un loc de joacă şi doi copii de vârsta zburdălniciilor apăruseră brusc de lângă un raft; brusc o zbughiră afară. Ţin minte că la un moment dat lucra şi nevasta lui, mai puţin este adevărat. Puţin mai târziu angajeseră două fete tinere să vândă cât el se preumbla după marfă, plătite prost, fetele stăteau ca pe peron; aşteptau doar un fluier ca să plece. Una dintre ele, mai blondă, plecase. O vreme mai trimitea vederi din Spania, după acea vreme nimic. Cealaltă, mai tristă, rămase. Patronul se rătăcise în conturi bancare şi băieţii cu bani i-au luat tot. La ultima chemare a avut în a alege între casă şi magazin: a ales magazinul şi în spatele lui, în locul depozitului –nu foarte mare- şi-a făcut o cameră mare, una mai mică, o bucătărioară şi-o baie. Ceva se întâmplase şi probabil nu voi afla niciodată. Patronul om harnic, reuşise să facă toate astea cu mânuţele lui, cu bani puţini şi cu timpul câştigat în vremea în care micuţa lui tristă vindea la magazin, ultima fată ce rămăsese.
Am vrut ceva rece, afară căldura biruia orice vieţuitoare, mai puţin omul, căci cei doi copii de vârste apropiate lingeau geamul şi se împingeau peste nişte lăzi de plastic goale de sticlele de bere ale unei firme renumite ce murise şi ea în faliment. Ochii rotunzi şi atât de vii ai copiilor alungau orice remuşcare şi cel ce mă servea din unicul frigider -celelalte ajunse acum vitrine decorative, pline de jucării descompuse- zâmbise la vederea balelor pe geamul prăfuit, se întoarse spre mine cu sticla de apă, din sticlă şi mă mai întrebă dacă doresc ceva. N-am reuşit să răspund imediat căci din spate, de după uşa care dădea spre magazii apăruse nevasta lui. Puţin mai plinuţă, puţin mai lăsată şi ceea ce m-a uimit a fost că părea chiar mai vioaie. Nu m-a întrebat nimic, a trecut pe lângă mine fără să mă deranjeze, a strigat copiii atunci când a deschis uşa şi amândoi copiii, parcă mai veseli strigau la ea: „Buni, buni, a venit buni!”; apoi a ieșit şi ea. S-a închis şi uşa pentru a nu lăsa căldura ce izvora din asfalt să năpădească umbra primitoare a magazinului. Clima nu funcţiona.
Am mai vrut atunci să-l întreb eu de nepoţi, de acei micuţi oameni vii ce alungau liniştea apăsătoare a acestui loc, care mai târziu în aceea după-amiază va fi totuşi cotropit de căldură. Am deschis mai bine sticla de sticlă pentru a bea. Mă gândeam la felul cum a reuşit totuşi acest om să supravieţuiască, iar eu am găsit asta prin călătorie. Ce diferenţă, câte poveşti pierdute din partea lui, câte ratări şi câte reuşite? Cine oare era mai tare? Sau aveam dreptul să gândesc la asta? Câte nume ştia el, şterse din caiet, uitate poate acum, a sutelor de oameni fugiţi, restanţi la el şi neîntorşi niciodată, a acelor, care sărăciţi atât de repede, au implorat prelungiri nesfârşite ale datoriei, iar eu veneam cu alte nume. Nume de locuri -căci prea puţin m-au interesat oamenii în călătoria mea-, nume de oraşe sufocate de suprapopulare, de fluvii enorme şi de vârfuri de munţi, nume greu de pronunţat, nume care miros a vechi şi toate astea din altă aranjare a sunetelor, împletire a vocalelor şi consoanelor, care ne fac oricum să ne amintim, să ne întoarcem în trecut.
Mai trecu o secundă şi pentru ca vizita mea să se prelungească, se mai deschise o dată uşa din spate şi apăru o femeie frumoasă, oarecum tristă sau poate că aşa privea ea lumea, care cuprinzându-l de mijloc pe bărbat îl sărută tandru în dosul urechii, acesta parcă se aştepta la asta şi fără să se-ntoarcă îi luă mâinile ce-i încojurase torsul şi prin asta o aduse lângă. Femeia se feri cu grijă de colţul pultului, ţinând mâna dreaptă pe pântece, acolo unde acesta mai viguros şi mai mare decât niciodată ascundea şi proteja o viaţă.
Un curent de aer răcoros năvăli scurt timp, se deschise uşa magazinului şi curentul de aer născut aducea din cealaltă parte, prin celaltă uşă întredeschisă, mirosul din magazie: miros casnic de mâncare. O clipă atunci am ştiut totul, sau poate ajutat de glasurile copiilor ce-au năvălit pe lângă mine strigând de data asta: ”Mama, mama...!”, am recunoscut-o pe mamă, ca fiind micuţa tristă din magazin.
Cât de mult înnodară vremurile vieţile oamenilor şi cât de mult reuşiseră aceştia să se strecoare pentru a trăi poate nu voi şti niciodată.