De la Cioran ştire

Dacă vorbim prea mult, contrar aşteptării ne pierdem agresivitatea - poate de aici vorba cu câinele care latră nu muşcă - şi poate că dorinţa de isterie există, ea culminează atunci când surprinşi că sărăcim prea repede, ne aruncă orbeşte într-o logoree a pierzaniei. Atunci nimeni nu ne mai înţelege, contrazicem pe toată lumea şi căutăm dreptatea precum Diogene omul cu felinarul ziua în amiaza mare. Nu l-a găsit, obosit a decis să nu-şi mai piardă timpul cu asta.
Neaşteptată şi criza asta. Poporul nostru a intrat într-o derută, sau de douăzeci de ani este în aceasta, sau de două sute de ani, şi tot aşa. Va decide în final să nu-şi mai piardă vremea cu asta, peste douăzeci de ani, sau două sute. Criza, la rândul ei va deveni parte integrantă a istoriei, întocmai ca năvălirile barbare, sau ca o închipuire a acestora.
Cioran scria, completa căderea în timp cu un omagiu adus vechilor civilizaţii:

„Când se încheie un ciclu, la ce mai poate visa un spirit ce a cunoscut toate experienţele, dacă nu la şansa pe care o au brutele de a miza pe posibil, bucurându-se de el? Incapabil să apere îndoieli pe care nu le mai practică sau să subscrie la dogme aflate în germene pe care le dispreţuieşte, el apaudă – suprema dezertare a intelectului – demonstraţiile de netăgăduit ale instinctului: grec, el se înclină în faţa romanului care, la rându-i, se va înclina în faţa germanului, conform unui ritm inexorabil, unei legi pe care istoria se grăbeşte să o ilustreze, astăzi încă şi mai mult decât la începutul erei noastre. Lupta este inegală între popoarele care discută şi popoarele care tac, cu atât mai mult cu cât primele, uzându-şi vitalitatea în vorbărie, se simt atrase de brutalitatea şi tăcerea celorlalte. Şi dacă-i adevărat pentru o colectivitate, e cu atât mai adevărat pentru un individ, şi cu precădere pentru sceptic. De aceea nu trebuie să ne mirăm când îl vedem, pe el, profesionistul subtilităţii, proclamându-se, în sânul ultimei singurătăţi la care a ajuns, prieten şi complice al hoardelor.” 1.)


1.) Cioran, Căderea în timp, Humanitas 2008, pag.67-68