Dacă acesta este preţul, nu cel final, prin care această recesiune care nu ne aparţine, ne face mai buni, atunci merită efortul.
În schimb văd cum omul de rând care reuşeşte să aibă nişte bani buni de-o maşină familială nouă, cumpără maşina de teren mult visată. Maşină de teren la mâna a doua evident, adusă pe cric din vestul Europei. Cum T.V.A. nici măcar nu se pune la import, acum poate micul sfârâitor de langoşi să-şi cumpere "jeepul" mult visat.
Am mai văzut acele complexe alimentare numite fast-food-uri pline ochi cu copii ce decupau jucăria din pachetul ce conţinea de fapt mâncarea. Efortul copilului de-a vedea visul în căldura cartofilor prăjiţi, era dezamăgirea părintelui ce vedea ţara de origine a jucăriei, apoi inutilitatea ei, şi după câteva zile uitarea acesteia în coşul de gunoi.
De departe cele mai moderne construcţii sunt băncile; acele instituţii financiare private care dau bani împrumut şi gestionează banii celor care nu trebuie să ia împrumuturi. Scopul lor, al băncilor, scop final; este ca şi cei care nu iau credite, să fie aduşi pe mai târziu la biroul de credite.
Lăsând la o parte definiţiile, băncile au devenit hingheri, ciocli -prestatori de servicii funerare- şi vânători, toate acestea din dorinţa de-a reduce pierderea cauzată de recesiune şi ca masochismul propriu să fie în floare, ele încă mai îşi mai fac reclamă la creditele ieftine pe care le dau.
Mai târziu am obosit şi pe banca din parc m-am întins şi-am adormit. Prin vis am auzit cum o bunică sfătuia altă bunică cum să facă compotul de mere cu cuişoare, glasul dur al doamnelor era acoperit ici când de sunetele înalte ale copiilor din jurul lor. La un moment dat, ele s-au oprit şi le-au citit o poveste. Copii s-au oprit şi acolo în poveste se pomea de ploaie, de oameni care nu aveau aversiune de apă şi care arestaseră toate umbrelele. De ce? Pentru că ele, aceste parabole, purtau vorbele celor care se acopereau cu ele. Vorbe grele şi care nu merită a fi cunoscute de toţi. Aşa cu capul ud şi rece şi creierele umed, omul reuşeşte să fie dacă nu mai bun, dar mai ud.
Când m-am trezit şi m-am ridicat în capul oaselor, plin de reumatism; un pensionar, vis-a-vis de mine, pe altă bancă fuma şi tuşea, nici urmă de copii, de ploaie, de bunici simpatici şi contagioşi cu calmul lor. Iarba arsă de soare şi copacii aplecaţi mi-au indus alt vis: cel al realităţii, care reflecta de fapt preţul pe care trebuie şi eu şi voi să-l plătesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc