Stagiunea politico-teatrală din Timișioara în toată țara.

Timișoara-6februarie2017 ora20

„Ce vine după?” este o întrebare ce ține de existență, de prezentul unui eveniment și de viitorul acestuia. Orice întâmplare ce apare cap de afiș în conștiința noastră și care ne marchează oprește prezentul prin întrebarea „ce vine după?”

„Ce vine după?” este o întrebare politică, o descărcare de angajament în viitor.
Politic, toate alianțele dintre partide, își stabilesc un țel comun în vederea alegerilor, printr-un program unitar. În acesta se scufundă toate promisiunile, se bălăcăresc toate dorințele subiective ale conducătorilor, ascunse de fapt, după perdeaua unui populism sărac în ideologie.

Odată câștigate alegerile asistăm la „Scene dintr-o căsnicie”, într-o familie perfectă inițial, declarată pe drept moștenitoare a viitorului de 4 ani.

Cum timpul le schimbă pe toate și uneori prea repede, apar „Nopțile Albe”, în care s-au dovedit a fi la lucru (conducătorii partidelor alese), nu acasă, înșelând așteptările celor care doreau normalitatea și parcursul corect politic.

„Nopțile Albe” au scos oamenii în stradă, au inflamat buletinele de știri, au creat confuzie pe rețele și în documente guvernamentale, creând o nouă buclă istorică a unor zile de februarie 2017.

Și totuși întorcându-mă la început: „Ce vine după?” sau ar trebui să pun altă întrebare ?

După șapte zile de protest

Timișoara, Piața Victoriei (Operei) 5 februarie 2017 - ora 21.00

Ceea era de așteptat s-a-ntâmplat, dar lucrurile nu se vor opri aici.
Guvernanții vor continua să inducă democrației un drum întors. Strada, dacă va obosi, evenimentele actuale vor rămâne doar o amintire, cei 27 de ani vor fi doar o buclă de istorie.

Din păcate trebuie să scriu că regret că mi-am făcut vise și-am rămas în țară!

Umbrele

Vântul mișcă felinarele și lumina reflectată apare aiurea în imagine. Expunere lungă. Umbre lungi. Stradă pustie. În dreapta, Opera Română și Teatrul Național Timișoara. Ne aflăm în Piață.
Acum 25 de ani pe aici lumea era de neoprit, începea Revoluția. Nici nu mai contează că alții spun că n-a fost de fapt o Revoluție. Pentru cei care au murit, viitorul a devenit negru.

Ukraina

http://www.dayonepatch.com/index.php?/topic/102190-kyiv-in-revolt-over-100-dead-as-government-opens-fire-on-protesters-western-regions-declare-government-illegitimate/
http://www.breitbart.com/Big-Peace/2013/12/02/As-Ukraine-Revolts-EU-Frontier-Shifts-To-Georgia-And-Moldova
http://www.naplesnews.com/photos/galleries/2014/jan/29/ukraine-revolt-kiev-still-under-protester-siege/301779/

Dimensiunea unei otrăviri ratate de crucificare

Tinerii sunt aici, dorința este mare. În centru două lesbiene, sigur că Sappho ne-ar contrazice imediat, dar ce contează ce părere au cei morți.
Imaginea unui dezmăț general i-a apărut și lui Isus în Cana Galileii și a preschimbat repede vinul în apă. O nouă Sodoma (sau Gomora) nu era chiar de așteptat. La rugămințile fierbinți ale localnicilor, Isus a transformat apa în vin, a readus valoarea -pe ultima sută- a unei imagini. Imaginea este ceea ce vedem imediat, când aceasta devine amintire, executăm un fals (ideea nu-mi aparține, Gabriel García Márquez era entuziasmat de falsul amintirii) .

În fapt, orice adunătură umană este un dezmăț.
Oamenii sunt aici din cauza unui motiv. Ne poate spune cineva imediat acest motiv?

În fapt la Kiev, oamenii se strâng datorită unui motiv.
Acum, mai contează acest motiv?

Orice imagine devine falsă privitorului pentru că acesta nu are adâncime, nu cunoaște eposul, locul, emoția, traversarea. Orice revoluție este falsificată prin imagine. Mesajele adevărate nu transpar sau mai degrabă, în graba revoluției imaginile nu transperizează mesajul. De aceea, ceea ce trebuie să apară mai degrabă dispare datorită reporterilor grăbiți să decupeze, să arate central ceea ce toată lumea știe. Și lumea se plictisește. Îl crucifică, pentru că numai asta știe.

Repetitiorum

Același apus de soare, același peisaj electric, aerul uscat, teama de întuneric, păsări de noapte, strigăte depărtate, pași foșniți de praf, urme.

Educația aleasă am primit-o la îndemnul tatei de a face parte Revoluției ce are să vină. Mama nu era preocupată decât să mă învețe să gătesc și să mă adaptez repede oricăror situații ce implicau foamea, lipsurile de tot felul sau mai ales lipsa banilor. Eram prima fată din familie dintr-un lung şir de descendenţi masculini, dar asta nu-l opri pe tatăl meu să-mi arate fabrica și să-mi arate tot procesul de producție pas cu pas. Când am împlinit douăzeci de ani, în timpul banchetului ce s-a ținut în curtea fabricii, m-a tras deoparte și m-a luat de mână punându-mă să-i promit că nu voi divulga nimănui cele ce voi urma să văd și să aud.

Am coborât de-a lungul unei pasarele, prin spatele unor mașini unelte, pe o ușă mică, după niște dulapuri metalice, mai departe am ajuns într-o săliță care arăta ca o spălătorie, acolo, tata a dat la o parte un fișet greu, după care ne-am strecurat în întuneric. O scară urca acum, apoi brusc o lumină se aprinse și-am ajuns în fața unui birou, de unde întocmai ca o mașină de cusut ce iese din masă, rabatând polița, s-a ivit o manetă: Maneta se apropia de poziția norilor, cealaltă poziție, partea opusă era cea a soarelui.

Va veni o Revoluție, vor muri mulți oameni, va fi război civil, nimeni nu poate să spună ce va fi după. Tu trebuie să aperi fabrica, să plătești oamenii, să mituiești noii guvernanți...

De unde știi toate astea? am întrebat eu.

Pentru că am trecut la rândul meu prin asta.

Adică trebuie să trec și eu prin asta?

DA.

Explică-mi...

Draga mea, noi suntem o familie care, după câte știu eu, repetă același scenariu: când primii descendenți ating vârsta de aproape 23 de ani, are loc o Revoluție, în care mor aproape toți din familie, deci practic la fiecare 46-47 de ani se repetă totul. Tu, în cazul strict de față, trebuie ca timp de cel puțin trei ani să păstrezi fabrica intactă, cu orice sacrificiu, cu orice preț, chiar și cu prețul vieții mele sau a celor din jurul tău. Tu trebuie să supraviețuiești. Trei ani de lipsuri, cu toate că acum rezervele de orice fel sunt imense, dar se vor duce repede. Te voi învăța tot ceea ce știu eu, îți voi descrie toate încercările prin care am trecut, dar Revoluția le știe și va încerca să te înșele, să te abată de la drumul pe care trebuie să-l faci. La urmă trebuie să vii aici.

Revoluția a venit la ora promisă, muncitorii au ocupat fabrica și-au început să care tot ce puteau duce cu mâinile, paznicii au fugit de mult. Am mituit repede câțiva maiștrii care i-au ademenit pe oameni în magaziile de alimente. Tata a plecat în capitală să negocieze cu noua putere, n-am mai auzit nimic de el. Mama s-a angajat, dar în final au luat-o și pe ea. Am promis tuturor că voi redeschide fabrica și că voi da de lucru la toată lumea, am promis că fabrica va a lor, am promis că le dau totul. Muncitorii continuau să fure, mai ales pentru fier vechi. Cu ajutorul unor prieteni care conduceau topitoriile am recuperat aproape totul înapoi, m-a costat toată averea.

Anii treceau și războiul făcea ravagii, norocul meu. Lumea era preocupată de mâncare, nu de fier, armata rechiziționa acum fier, legea marțială era în curs.
Militarilor le-am dat Ford-urile vechi și câteva lăzi cu vin din pivnița tatei. Am încercat să întreb de tata.

Au trecut parcă repede cei trei ani. În ultimul an m-am căsătorit. Un colonel îmi tot făcea curte. Era destul de tânăr pentru a fi ofițer superior, dar cum moartea nu ocolea pe nimeni în acei ani se avansa repede. Moartea și dragostea făceau ravagii. Eram gravidă când au trecut cei trei ani, totul era pus la punct, trebuia doar să ajung în locul de unde trebuia să trag maneta.
Am tras maneta spre soare. Am leșinat apoi. Când m-am trezit, în fabrică era larmă mare, am ieșit afară și muncitorii mă salutau respectuos, erau cei pe care-i știam eu de mică. Toți îmi urau o naștere ușoară. O mașină, m-a dus acasă. Totul era la fel. Excepția eram eu, eram în postura tatei acum. Colonelul nu mai era colonel, ci căpitan.

În câteva luni voi da naștere unui copil pe care va trebui să-l educ cum să păcălească Revoluția. Și dacă nu va ajunge să tragă de manetă?

Revoluția de a doua zi

André Malraux - Cuceritorii

≪

A doua zi.

          Cînd intru în biroul lui Garin, Klein și Borodin stau de vorbă, așezați unul în fața celuilalt, lîngă ușă. Îl privesc pieziș pe Hong care, în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile în buzunare, discută cu Garin. În dimineața asta, Borodin s-a ridicat din pat; galben, slab, astăzi seamănă cu un chinez. Ceva în atmosferă, în atitudinea oamenilor, aduce a ostilitate, aproape a ceartă. Hong vorbește cu accentul său specific, sacadat, cu trupul imobil. Văzîndu-i mișcarea brutală a maxilarelor (vorbește ca și cum ar mușca), mă gîndesc dintr-o dată la fraza pe care mi-a citat-o Gerard: „Cînd voi fi condamnat la pedeapsa  capitală...”

          - În Franța, spune el, nu îndrăzneau să-i taie capul regelui, nu-i așa ? Pînă la urmă totuși au făcut-o. Și Franța n-a murit. Totdeauna, întîi și-ntîi trebuie să-i tai capul regelui.

          - Nu cînd el e cel care plătește.

          - Și cînd plătește, și cînd nu plătește. Ce-mi pasă mie că plătește ?

          - Ne pasă nouă, tuturor. Atenție, Hong: orice acțiune teroristă depinde de poliția pe care o are în fața ei...

          - Poftim ?...

          Garin repetă fraza. Hong pare a fi înțeles, dar e tot imobil și privește podeaua, cu gîtul întins.

          - Fiecare lucru la timpul potrivit, adăugă Garin. revoluția nu-i chiar atât de ușor de făcut.

          - Oh! revoluția...

          - Revoluția, spune Borodin dintr-o dată, întorcându-se brusc, înseamnă să plătești armata !

          - Atunci e cu totul lipsită de interes. Să alegi ? De ce? Pentru că la voi e mai multă dreptate ? ...≫ *

A doua zi.

          Cînd intru în biroul lui Vlad, Dăscălescu și Stănculescu stau de vorbă, așezați unul în fața celuilalt, lîngă ușă. Îl privesc pieziș pe Postelnicu care, în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile în buzunare, discută cu Vlad. În dimineața asta, Stănculescu s-a ridicat din pat; galben, slab, astăzi seamănă cu un chinez. Ceva în atmosferă, în atitudinea oamenilor, aduce a ostilitate, aproape a ceartă. Postelnicu vorbește cu accentul său specific, sacadat, cu trupul imobil. Văzîndu-i mișcarea brutală a maxilarelor (vorbește ca și cum ar mușca), mă gîndesc dintr-o dată la fraza pe care mi-a citat-o Ceaușescu: „Cînd voi fi condamnat la pedeapsa  capitală...”

          - În Franța, spune el, nu îndrăzneau să-i taie capul regelui, nu-i așa ? Pînă la urmă totuși au făcut-o. Și Franța n-a murit. Totdeauna, întîi și-ntîi trebuie să-i tai capul regelui.

          - Nu cînd el e cel care plătește.

          - Și cînd plătește, și cînd nu plătește. Ce-mi pasă mie că plătește ?

          - Ne pasă nouă, tuturor. Atenție, Postelnicu: orice acțiune teroristă depinde de poliția pe care o are în fața ei...

          - Poftim ?...

          Vlad repetă fraza. Postelnicu pare a fi înțeles, dar e tot imobil și privește podeaua, cu gîtul întins.

          - Fiecare lucru la timpul potrivit, adăugă Vlad. Revoluția nu-i chiar atât de ușor de făcut.

          - Oh! revoluția...

          - Revoluția, spune Stănculescu dintr-o dată, întorcându-se brusc, înseamnă să plătești armata !

          - Atunci e cu totul lipsită de interes. Să alegi ? De ce? Pentru că la voi e mai multă dreptate ? ...≫

A doua zi.

          Cînd intru în biroul lui Vlad, Roman și Iliescu stau de vorbă, așezați unul în fața celuilalt, lîngă ușă. Îl privesc pieziș pe Gelu Voican care, în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile în buzunare, discută cu Vlad. În dimineața asta, Iliescu s-a ridicat din pat; galben, slab, astăzi seamănă cu un chinez. Ceva în atmosferă, în atitudinea oamenilor, aduce a ostilitate, aproape a ceartă. Gelu Voican vorbește cu accentul său specific, sacadat, cu trupul imobil. Văzîndu-i mișcarea brutală a maxilarelor (vorbește ca și cum ar mușca), mă gîndesc dintr-o dată la fraza pe care mi-a citat-o Ceaușescu: „Cînd voi fi condamnat la pedeapsa  capitală...”

          - În Franța, spune el, nu îndrăzneau să-i taie capul regelui, nu-i așa ? Pînă la urmă totuși au făcut-o. Și Franța n-a murit. Totdeauna, întîi și-ntîi trebuie să-i tai capul regelui.

          - Nu cînd el e cel care plătește.

          - Și cînd plătește, și cînd nu plătește. Ce-mi pasă mie că plătește ?

          - Ne pasă nouă, tuturor. Atenție, Gelu Voican: orice acțiune teroristă depinde de poliția pe care o are în fața ei...

          - Poftim ?...

          Vlad repetă fraza. Gelu Voican pare a fi înțeles, dar e tot imobil și privește podeaua, cu gîtul întins.

          - Fiecare lucru la timpul potrivit, adăugă Vlad. Revoluția nu-i chiar atât de ușor de făcut.

          - Oh! revoluția...

          - Revoluția, spune Iliescu dintr-o dată, întorcându-se brusc, înseamnă să plătești armata !

          - Atunci e cu totul lipsită de interes. Să alegi ? De ce? Pentru că la voi e mai multă dreptate ? ...≫

A doua zi.

          Cînd intru în biroul lui Ponta, Dragnea și Antonescu stau de vorbă, așezați unul în fața celuilalt, lîngă ușă. Îl privesc pieziș pe Dragnea care, în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile în buzunare, discută cu Ponta.

[...]

____________________________________________________

* André Malraux, Cuceritorii - Calea regală, Rao, 1995, pag.104.