Libertatea creației

 

Vânător cu câînele

    La Ninive, au rămas neantinse multe basoreliefuri; multe dintre ele reprezintă scene de luptă sau de vânătoare, ne referim la cultura asiriană din secolele 7-8 î.e.n.

    Tiparul uman al acestor reprezentări ține de canoanele artistice ale acelor vremuri, vremuri în care regele superviza arta; la fel ca puterea politică sau chiar religia. Orice om care era stocat în memoria pietrei trebuia să fie simplu inclus într-o categorie acceptată. Dacă era însuși regele, acesta trebuia să fie cel mai mare ca dimensiune geometrică, apropiații regelui și soldații aveau o altă alură, iar sclavii, ceilalți, alta. Este bine determinată privirea, aceasta trebuia să fie orizontală, ca mai sus; a privi în sus, era un act de egalitate cu zeii, numai regele (care era la rândul său transpunerea zeului suprem pe pământ) avea voie. Omul de rând nu privea în jos, atunci când o făcea, era determinat de acțiunea și de fapta sa, regele privea în jos (de obicei cu severitate) pentru ca supușii să se știe umăriți; se manifestă ubicuitatea, transcendența fricii către popor.

    Sunt sigur că artisul era cenzurat pentru a nu depăși, chiar fără să vrea, canoanele impuse de secole. Ceea ce nu se știa, poate chiar și de către artist (sic!), era faptul că arta nu poate fi cenzurată. Cel care a sculptat basorelieful, fie unul singur sau un grup, au eliberat câinele. Dacă omul nu a putut fi liber artistic, atunci celelalte elemente trebuiau să fie libere; în felul ei cenzura, ca și acum, nu poate strânge la un loc toată creația artistică și să o sufoce. De aceea priviți câinele nu omul, priviți dinamica, nu rigiditatea, linia curbă, nu dreapta.

    Câinele privește în sus, el conduce; lațul este întins. Câinele latră, se bucură de libertatea cozii sale, enormă , ridicată, le fel ca și capul; nu știm înaintea lui mărimea prăzii, sau a dușmanului. Totuși, pentru a opri această libertate, artistul îi aliniază picioarele din față, câinele stă în clipa aceea.

    Goya a pictat „Câinele” cu peste două mii de ani după, aici câinele privește în sus, este numai capul lui în partea de jos a picturii, iar restul este un cer sau zid nedefinit.

Insula Închisoare - Makronisos

Makronisos island, view from Sunio, Atica, Greece

De pe treapta templului se vede insula. Spre Răsărit.
Ține de-o superstiție antică, de pe vremea lui Alexandru cel Mare; să cunoști Răsăritul și mai târziu, Apusul.
Insula Makronisos a fost decenii închisoare politică, anul acesta am văzut-o plină de eoliene; de libertate.

Cușca - Cage

Girafe la Grădina Zoologică Budapesta

Ceea ce multora le pare ca fiind circumcis, este de fapt înscris. La fel ca semnele geometrice de pe girafă, care nu au nici o legătură cu geometria încăperii unde ea este închisă. Cușca nu are geometria prizonierului, de aici atitudinea sa de închisoare - a cuștii.

Girafele nu se află în ceea ce am putea denumi atitudine patrulateră oarecare, ele se află închise în patrulatere particulare, romboidale și dreptunghiulare. Pierderea libertății se află în perfecțiune. Pierderea libertății se află în ideologie.

Prețul pierderii libertății nu o suportă filosofia -ci ideologia, căutarea unei filosofii perfecte asupra umanității. De parcă umanul poate avea poligonia cuștii perfecte.

View of view

Budapest Zoopark

Atât de aproape, dar atât de departe, privesc la rândul meu privirea celor care cu sute de mii de ani în urmă, priveau la fel ca mine. O repetiție, pe care acești macaci o știu mai bine decât mulți oameni, absența libertății. Colivia există.

Privind spre interior dorind spre exterior

În aceeași zi, și la aceeași oră; am deschis ușa și Lora înăbușită de căldura unei primăveri neașteptate, m-a privit calm și obtuz. Poate nu în același minut, poate mai târziu, un bondar imens a pătruns în bucătărie, luat pe val de miros, de căldură, de dorință.

Lesne ne putem rătăci după colț, după copac, sau chiar după raft. Bondarul s-a rătăcit imediat și fereastra largă în lumina ei, i-a dat o clipă salvarea dorită. Nu fereastra luminoasă i-a dăunat, ci ușa.

În timp ce mă luptam cu bondarul într-o mimică demnă de mișcările unui dans indian, disperat, am deschis și fereastra. În urma acestei evadări, Lora s-a ridicat și a părăsit unghiul de libertate din care eu o puteam privi.

Mă gândesc, fără a dori neapărat ceva, ce este mai prețios? O libertate impusă sau o dorință de evadare?

Anarhie = libertate, ca un punct de vedere

Athina 24 august 2011, Grecia

Un câine dormea la umbra zidului Academiei din Athina. Studenții ocupaseră deja Universitatea de lângă, se temeau de provocatori, de poliție, de orice exces.

Vedere din Universitate

Un bătrân a trecut strada ce dădea spre stația de metrou, a dat din mână și a spus „- Degeaba!”
Acum, după atâția ani îi dau dreptate, dar nu pentru ceea ce a zis, ci pentru prăpastia care se află între tineri și bătrâni în Athina, și poate în întreaga Grecie.

Majoritatea tinerilor sunt săraci, iar majoritatea bătrânilor sunt bogați.
Este o cutumă de milenii. O mentalitate oarecum orientală.

Point of view

Surse din orientul îndepărtat

Arta de a omorî cele bune din jurul nostru

Formaldehida degajată de Kronospan (fabrica de la Sebeș) este cancerigenă, asta se știe demult și totuși este o artă de a muri inspirând aerul de acolo.

Înainte de a intra în Sebeș, venind dinspre Orăștie, pe DN -pentru cei care se grăbesc, vor mai vedea ruinele unui bordel neoficial, era de fapt un bar. Este și asta o artă a sexului de a muri.

La ieșirea din Hunedoara (spre Călan), dacă nu doriți să vizitați Castelul Corviniștilor, o plimbare prin cartierul țigănesc, vă face bine. Este o artă de a omorî un simbol și de a muri sub firele de înaltă tensiune. Împreună cu un ponei. Poneii pot face leucemie?

În Buziaș, în ultima intersecție spre ieșire, spre Timișoara, avem reproducerea statuii Libertății. Într-o bifurcație, în fața intrării, statuia afișează același dezinteres față de libertate, ca și originalul. Aici este înconjurată cu gard, dincolo, peste ocean, chiar de ocean. Este o arta de a omorî libertatea păzind-o.

Imaginea speranței

Imaginea speranței devine nefertilă, sterilă chiar, în momentul în care porumbelul nu apare. Biblic amintind, Noe trimite două ciori (corbi) de pe marea sa corabie în timpul diluvian în care trăia, să găsească uscat. Ciorile găsesc stârvuri și se pun pe haplit, niciuna nu se mai întoarce. Dă drumul atunci la doi porumbei, acești vin înapoi cu ramuri de măslin la câteva zile de lansare.

Mai departe, copilul a prins porumbelul în marea zonă pietonală a Timișorii ce se numește Piața Operei numită acum -după 1989, Piața Victoriei.
Într-un ținut plin de fast și dantelă mică vieneză, bere de la 1700 toamna, copilul face contrastul pentru care pietonii se dau o parte sau chiar îl ignoră. De pe bicicletă lucrurile stau altfel și tot altfel mi-a fost atrasă atenția de am lăsat bipedul rotund și m-am întors pe jos -tot biped, spre a fotografia ceea ce eu numesc acum „imaginea speranței”.

Sunt mii de porumbei ce se lasă liberi în ajunul unor mari sărbători naționale, asemeni baloanelor cu heliu, ei părăsesc repede orizontul vederii noastre. Noi credem prin asta că am înfăptuit ceva, am dat libertate cuiva. Înaintașii noștri au gândit la fel, Petru s-a prăjit asemeni lui Doja, tot pentru libertate, Jan Hus și Giordano Bruno la fel și lista celor ce au murit pentru libertate este infinită. Imaginea unui rug ce arată -pentru cei prezenți, imaginea unui om ce moare pentru libertate este falsă și este falsă pentru că ea nu este vie.

Vă prezint o imagine vie a speranței și o scriu cu maximă modestie în ceea ce privește adevărul pe care vi-l sugerez.
Acum îmi amintesc de Philip K. Dick, cel care a scris romanul, de  Ridley Scott cel care a făcut filmul, un film despre porumbei:

Din toate părțile

Trebuie să mărturisesc că privind atât de mult albul scuturat de vânt, originea lui, mi-am cioplit în minte cheia cu care voi deschide încuietoarea. Însă de fiecare dată, trebuia să o modific -cheia, pentru că nu se potrivea. Nu se potrivea, nu din pricina neștiinței mele, ci din cauza lipsei de exactitate, iar atunci când am reușit să-i netezesc geometria pentru ca verturile -acei paznici obraznici ai lacătelor, să nu simtă prezența cheii, încuietoarea a fost schimbată.

Koe se simte bine, are zece zile de absență de la orele libertății. Mănâncă bine, latră -tot la semenii lui vagabonzi, se pare că a pus stăpânire pe noul teritoriu. Este atent la ce se-ntâmplă în jurul său, miroase petalele albe pe care caisul le pierde zilnic ca o remușcare. Se întremează și în mintea lui are loc o transformare. Dar vremea lui se apropie. Când căldura va cuceri ținutul îi va fi dor de cerul liber, de soarele gol, de luna despicată.

Koe este deștept, nici un gard nu-l va ține, lui nu-i trebuie cheie. Toate îi vin din toate părțile.

Cei destupați și cei astupați

cei destupați

Nu am probat niciodată sentimentul libertății totale, sigur în toată filosofia asta educația își poartă vina ei. Cititul dăunează grav sănătății, ochiului mai ales, celui ce vede. Una din cărțile care m-au îndreptat a fost scrisă de Orwell, se numea simplu: 1984. În anul acela s-a turnat și un film, era ultimul pentru Richard Burton. În acel film apare un deal văzut din camera 101, văzut în închipuirea celui ce încearcă din răsputeri să fie liber; acel deal este verde, deosebit de verde, în coama lui stă un copac, la fel de verde. Sus de tot, în ultimă instanță, un cer albastru cu niște nori asemeni unor dugongi la mâncat de alge albastre stă inert. Atunci actorul John Hurt a făcut cel mai bun rol al său (după părerea mea), un rol al mirării continue.

cei astupați

Am constatat atunci că democrația, la fel ca libertatea, stă tot în educație, dar mai stă și în dorința de a fi destupat, de a lăsa ca norii să treacă prin tine. Poți să fi și astupat, și să ruginești continuu în așteptarea unei finalități totale, care odată ce va trece prin tine, vei avea, cel puțin o clipă, sentimentul destupării totale. Așa am simțit în decembrie 1989 la Timișoara, oraș care se cufunda în minciuna continuă propagată pe toate releele, fie ele radio, fie ele TV ce inundau țara. De la centru se difuza încontinuu ba muzică simfonică, ba patriotică. Încercând să ne destupăm, ne opuneam tuturor. Din vest veștile nu erau ca cele de acasă, contrastul era evident. 

___________________________________________________

Monument închinat soldaților britanici și rezistenței grecești
din timpul celui de-al II-lea Război Mondial

În drumul de la Livadias la Amfissas, pornind de la Athina, înainte de Arachova dai de acest monument superb. Apoi, pe drum un timp scurt, apare Delphi.

Contemplația sau odihna

Agora Museum (Stoa of Attalos), Athina

Atunci când iepurii nu erau încă domesticiți, omul era încă la fel de liber ca și ei -iepurii, totul până ce nu te prindea cineva și te făcea sclav. Încă nu am cântărit ce este mai bine, să fii sclavul confortului, al banilor, al delăsării, al uitării sau să rânești toată viața într-un ideal, pentru un scop, încă nu m-am decis, dar voi face o comisie -cu mai multe departamente și subcomitete, când îmi vor da verdictul, voi fi mort demult, ce bine-mi pare.

Tânărul a vânat un iepure, poate l-a prins cu ajutorul unei capcane, poate a alergat după el pur și simplu, poate ne înșelăm. Privesc felul în care artistul a pictat interiorul kylix-ului, poziția tânărului, cât și a iepurelui, privesc liniile simple ce definesc fugar un atlet, cât și numărul 45 al piciorului. Trag repede concluzia: artistul vrea să ne facă să credem că tânărul chiar a vânat singur iepurele. Mai privesc odată felul în care acesta își contemplă odihna și dau repede dreptate celui ce a desenat atât de bine. Să fii mințit într-o posedare atât de artistică. Iată iluzia pe care fiecare dintre noi o trăim, ca și cum am fi liberi să credem asta, liberi; liberi.

De unde atâta libertate?

Vedere de la Capul Sunion, în spate fuiorul Cicladelor

S-a scris şi se scrie despre libertate cu furtunul pompieristic, metaforele abundă, înţelesurile scufundă orice radicalism, se dau definiţii adică; puţini însă au declarat şi au arătat libertatea!


Pot să afirm că eu am văzut libertatea: mai sus, în imagine, în toată imaginea; se vede libertatea.


Pot da şi adresa, numai că la această oră şi la această zi cred că a plecat deja, bântuie prin lume şi prin conştiinţele oamenilor, mai repede ca Moartea.


Cât a durat?
Exact cât am putut să o prind în aparatul de fotografiat, mai ţin minte bine şi acum emoţia întâlnirii şi a privirii. Clipa pe care unii o numesc revelaţie şi pentru alţii are structură divină la mine a avut culoarea albastră, contrar obiceiului de a fi tristă datorită culorii şi acum mă bucur că am trăit-o.


Ştiu ce ar fi trebuit să urmeze, dar dacă ar fi fost aşa, atunci cine mai scria acum, pentru că nebunia la cei nebuni durează exact cât trebuie şi are lungimea pronosticată de comportamentul schizoid. Cazul de faţă este normal cu un puternic instinct de conservare.


Am consimţit doar să-mi reamintesc.

Din inventarul resurselor personale

Toate lucrurile simple sunt eliminate din viaţa omului de societatea modernă, spre exemplu monopolul alcoolului este deţinut de stat, cetăţeanul nu are voie să producă băuturi alcoolice decât în mici cantităţi. Unde se termină micile cantităţi nimeni nu ştie.

Pe vremuri omul îşi făcea singur pâinea, îşi creştea porcul, vita şi găina, era un producător de sine-stătător, presiunea socială se referea strict la valoarea banului, chiar şi impozitele le dădea în natură; cereale, ouă, animale vii. Peste toate cei mai rafinaţi îşi făceau singuri ţuica, băutura tradiţională, sigur că şi berea ar fi mers dar nu este cazul, aşa cum vinul de casă este de preferat în dauna celui din magazin. Oricum o ţuică bună merită a fi făcută mai ales dacă cel care o face posedă şi anumite cunoştinţe limitate de chimie sau fizică.


Faptul că unicul cais din grădină s-a crăcanat de greutatea şi numărul fructelor m-a făcut să le adun, aşa au rezultat zeci de litri de caise zdrobite care în câteva săptămâni au început să se alcoolizeze. Ce era de făcut? Era de făcut o distilare; cu un rezultat de 50 de grade, care mai scade puţin, căci lichidul este cald şi proaspăt şi tare mirositor.


Din inventarul resurselor personale pot scrie că distilarea îmi dă mari satisfacţii, beat fiind de atâta degustat; reuşesc să citesc gradaţiile alcoolmetrului, să opresc sau nu focul, să amestec proporţiile şi în final chiar să scriu.


Libertatea de fapt se câştigă atunci când tu singur faci ceva, ceva pentru tine, ceva ce nu dăunează societăţii (decât marilor producători de alcool), ceva ce te antrenează şi îţi dă o valoare.

"Am căutat atât de mult libertatea până mi-am pierdut viaţa"

Bătrânul: Ce ştii tu despre durerea mea?

Tu, care nu eşti decât un ţânc cu caş la gură ce n-a cunoscut vreodată femeia?

Tânărul: Şi tu ce eşti? Un bătrân ramolit!

Cei ca tine au făcut ca astăzi să nu mai am nici o speranţă în viaţă.

Crezi tu că nu pot înţelege durerea pierderii unui lucru doar pentru că,

până acum, n-am avut acel lucru niciodată?

-Extras din „Vremea ciumei”, piesă irlandeză.

Una din paginile jurnalului Doamnei M:

"Tot timpul l-am pierdut în favoarea dovezii; să poţi dovedi că ceea ce faci are în spate o existenţă, că nu scoţi cărăbuşi pe gură, că nu fluturi cuvintele, că nu zbori degeaba, ori s-a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa. Nimeni nu mai are nevoie de dovezi, se îndoapă pe nemestecate calupuri întregi de informaţie, care provenind din filme, audio-book-uri, extrase de pe internet, remix-uri, remake-uri, toate puse de-a valma, fac ca raţiunea să mai aibă timp să le pătrundă, aşa, fără pauză, fără reflectare, la urmă când obosim, dormim.


O ploaie răcoreşte totul, un copac îşi tresaltă frunzele, oameni trec tăcuţi sub umbrele, ploaia le acoperă şoaptele, în faţa lor o baltă mare aşteaptă să fie călcată de-o maşină, iar ei oamenii tăcuţi de sub umbrelă să fie stropiţi, adică treziţi de apa rece aruncată de roata maşinii ce trece-n viteză pe stradă -mai repede ca ploaia. N-am văzut niciodată pe cineva să se arunce în faţa stropilor ce provin de sub roţile automobilelor ce traversează străzile inundate de averse, mai degrabă am auzit oameni înjurând pe şoferii neatenţi şi bineînţeles vinovaţi de trezirile neintenţionate pe care le-au provocat. Străzile murdare, privite tot timpul ca ceva public, lipsit de importanţă, care chiar şi decorate de sărbători nu fac obiectul rostrării.


Am să mă mut în stradă, de acolo n-am să mai am altă ieşire, am ieşit afară. Voi fi cea mai neprotejată, cea mai neasigurată şi în acelaşi timp cea mai lipsită de griji, am uitat, îmi chiorăie stomacul de foame, de aici pleacă toate, de la foame:


« Cînd era strîmtorat de bani, spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine. Odată masturbîndu-se în piaţa publică, spuse: "Oh! de-ar fi tot aşa de uşor să-mi astîmpăr foamea frecîndu-mi pîntecul." » *


Am avut obişnuiţa de-a numi cerul liber ceea ce deasupra capului şi a ochilor mei este bolta cerească şi asta de obicei noaptea – n-am auzit pe nimeni privind ziua norii, soarele sau curcubeul şi să zică: „Cerul liber!”, noaptea eu am spus-o de sute de ori. În stradă în schimb, normalitatea era să dormi sub cerul liber, de unde atâta adevăr într-o enunţare simplă a normei nocturne de odihnă?!


Sigur că adevărul care-l dă acest enunţ nu ne convine, şi din celulă pot privi prin ferăstruica crucificată de bare de oţel cerul liber, poate să-mi spună sau să-mi scrie cineva. Alegerea atunci? În felul său, de-a lungul existenţei sale fiecare îşi desăvârşeşte libertatea, poate că unii nici nu pot să o definească şi de aceea se pare că aceştia sunt cei mai liberi.


Prietenul meu a încercat toate acestea: să doarmă pe străzi, să se arunce pe lângă maşinile ce-l stropeau, jandarmii l-au ridicat de pe stradă, doi taxime_trişti l-au luat la bătaie crezând că vrea să se sinucidă, felul divers în care căutăm să alegem cerul liber nu se potriveşte cu statutul nostru, am conchis eu atunci. Nu merită nimic să dovedeşti, o tensiune îţi poate străbate trupul atunci când nu înţelegi şi atunci de ce dovada salvării?! Am pierdut lucruri pe care nu le cunosc, voi pierde în continuare, în spatele perdelei mişcate de vânt, lumea se mişcă."




* Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, VI - 46, pag. 204 sus.

Dispariţia literaturii

Citat

"

Se întâmplă să te auzi punându-ţi întrebări ciudate, aceasta de exemplu: „Care sunt tendinţele literaturii actuale?”. Da, întrebare uimitoare, dar şi mai uimitor este că dacă există un răspuns, el este uşor: literatura se îndreaptă spre ea însăşi, spre esenţa ei, care este dispariţia.
Cei care au nevoie de afirmaţii într-atât de generale se pot întoarce spre ceea ce se numeşte istorie. Ea îi învaţă ce înseamnă celebra vorbă a lui Hegel: „Arta este pentru noi un lucru trecut”, vorbă pronunţată curajos în faţa lui Goethe, în momentul înfloriri romantice şi când muzica, artele plastice, poezia aşteptau opere considerabile. Hegel, care îşi inaugurează cursul de estetică prin aceste cuvinte grele, o ştie. El ştie că nu operele îi vor lipsi artei, le admiră pe acelea ale contemporanilor săi şi uneori le preferă (le şi ignoră) şi totuşi „arta este pentru noi un lucru trecut”. Arta nu mai este capabilă să poarte nevoia de absolut. Ceea ce contează în mod absolut este, de acum înainte, împlinirea lumii, seriozitatea acţiunii şi datoria libertăţii reale. Arta nu este mai apropiată de absolut decât în trecut şi numai în Muzeu mai are valoare şi putere. Sau mai curând, dizgraţie mai cumplită, cade în noi până la a deveni simplă plăcere estetică sau auxiliar al culturii.
Aceasta se ştie bine. Este un viitor deja prezent. În lumea tehnicii, poate continua lăudarea scriitorilor şi îmbogăţirea pictorilor, pot fi onora cărţile şi extinse bibliotecile; i se poate rezerva artei un loc pentru că este utilă sau pentru că este inutilă, poate fi constrânsă, redusă sau lăsată liberă. Soarta, în acest caz favorabil, îi este poate cea mai defavorabilă. Aparent, arta nu este nimic, dacă nu este suverană. De unde provine şi jena artistului de a mai fi ceva într-o lume unde se vede totuşi lipsit de justificare.

"

sublinierea mea:

"Ceea ce contează în mod absolut este, de acum înainte, împlinirea lumii, seriozitatea acţiunii şi datoria libertăţii reale"
"Aparent, arta nu este nimic, dacă nu este suverană. De unde provine şi jena artistului de a mai fi ceva într-o lume unde se vede totuşi lipsit de justificare."



Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, Ed. Est 2005, Pag.269-270

photo
http://blackoctavo.wordpress.com/2008/11/24/on-poetry-and-politics/

Mihail Alexandrovici Bakunin

"Trei elemente sau, dacă vreţi, trei principii fundamentale, constituie condiţiile esenţiale ale întregii dezvoltări umane: 1. animalitatea umană; 2. gândirea; 3. revolta. Primeia îi corespunde în mod specific economia socială şi privată; celei de-a doua, ştiinţa, celei de-a treia, libertatea.
Idealiştii tuturor Şcolilor, aristocraţi şi burghezi, teologi şi metafizicieni, politicieni şi moralişti, preoţi, filozofi sau poeţi – fără a-i uita pe economiştii liberali, adoratori neînfrânaţi ai idealului, după cum se ştie – se ofensează serios când li se spune că omul, cu inteligenţa sa magnifică, cu ideile sale sublime şi cu aspiraţiile sale infinite, nu este, precum toate celelalte lucruri care există în lume, nimic altceva decât materie, nimic altceva decât un produs al acestei neînsemnate materii." *

Aşa îşi începe Bakunin eseul despre Dumnezeu şi Stat, fără nici o frustrare, fără nici o scuză, mai departe totul este liber.
______________________________________________________

Dumnezeu şi Statul, de Mihail Alexandrovici Bakunin, Ed. Bastion 2008.
photo
http://www.anarkismo.net/article/5703

Raţa mută

Că fiecare faptă are preţul ei, am învăţat-o de mic. Dacă stricam ceva şi părinţii mei observau o luam pe cocoaşă. Am ataşat simbolic, inconştient, la fiecare greşeală o suferinţă şi sufeream mult. Chinul de a face curat în camera mea, suferinţa de a-mi aranja jucăriile şi-a pune hainele frumos pe scaun au făcut parte din revolta proprie, din întrebare. O întrebare care mă urmăreşte şi acum. Care este preţul existenţei mele şi mai ales cel al libertăţii, şi nu acea libertate de-a sparge geamul vecinului sau de-a rupe bani în faţa fiscului, ci aia din căpşorul meu mic, strâmt şi osos.
De ce scriu asta? Pentru că îmi amintesc de raţa mută, cea care am primit-o cu ocazia intrării mele în sistem, în acea instituţie educaţională care se numeşte şcoală. Eram în clasa întâi şi pentru că efectul cauzat de aceasta era prea presant, părinţii mei au cumpărat o raţă. Aceasta fiind una specială, care nu făcea zgomot fiindcă era mută. Experienţa cu câinele căpătat şi acela pe vremea când aveam trei ani nu fusese dintre cele mai fericite. Câinele mă muşcase, nu tare, nu intenţionat, dar nefiind în stare să explic ceea ce se întâmplase, ai mei luaseră decizia să-l închidă într-un ţarc. Acolo, câinele se cam îndobitocise şi îl apucau lungi lătrături, atunci când venea cineva la noi, când era lună plină, când ploua şi tuna, când era prea cald şi toate acestea la un loc alcătuiau scuza lui pentru a nu fi alungat sau dus undeva la ţară. Scuză căutată întotdeauna şi de tata, care într-adevăr ţinea la el, dar nu a putut să ţină piept familiei, marii familii, care hotărâseră sechestrarea câinelui undeva în fundul grădinii, într-un areal de cam treizeci de metri pătraţi. Câinele îşi pierduse libertatea.
Raţa crescuse, şi în iarna ce venise, parcă prea repede, am ţinut-o într-o cutie, sub pat, lângă o veioză, care nu numai că o încălzea, dar îi făcea singurătatea mai sigură.
Primăvara aveam o raţă crăcănată care plutea parcă pe gazonul proaspăt tăiat. Nu existau culori mai frumoase ca cele ce acopereau penele raţei mele şi nici mişcări mai graţioase. Şi parcă îmboldit de aceasta reuşeam să trec mai repede peste toate revoltele mele personale; probabil că aici părinţii aveau şi ei dreptatea lor.
Au trecut repede trei ani şi acel torent de personalitate juvenilă îşi scăzuse din presiune, poate din cauza vârstei, a şcolii, a prietenilor, a părinţilor, dar şi a raţei. Mai stăteam şezut de multe ori lângă gardul câinelui şi-i mângâiam botul umed, încă. În braţele mele stătea raţa mută, care cu ciocul ei plat îmi freca pantofii, aşa se lustruiau şi ei şi ciocul ei.
Seara închideam raţa undeva în cealaltă parte a grădinii, acolo unde un gard mic de un metru înălţime reuşea să o ţină peste noapte.
Brusc într-o noapte, raţa zbură peste gard, cel puţin aşa mi s-a povestit. Zbură departe şi mai departe, astfel încât n-am mai găsit-o dimineaţa. Probabil îşi căutase libertatea, forma proprie de libertate, aceea a celor care zboară. Cred că am plâns.
Peste mulţi ani, tatăl meu mi-a povestit că în acea dimineaţă când s-a dus să de-a mâncare la câine, în jurul cuştii lui erau numai pene, acele pene unice prin culoarea lor. Raţa într-adevăr zburase, căci gardul de plasă ce ţinea câinele avea vreo trei metri, ori ea tocmai ce-l traversase. Zburase greşit. În zborul ei liber ce căuta probabil cum presupusesem de atunci libertatea, căzuse undeva total aiurea; eroare de înţeles a unei păsări. Acum revizuind totul mă gândesc că şi oamenii fac la fel.

Morala este simplă; căutând libertatea proprie mulţi oameni ameţiţi de iluzia dobândirii acesteia, vor fi anihilaţi de către aceia, care nu fac altceva decât se hrănesc cu visul lor.