Arcul unei căderi

Homoptera - după furtună

≪Se întrebase deseori în ce chip și în ce împrejurare își va afla moartea: oare un foc de archebuză îl va lăsa sfârtecat, însângerat, purtat falnic pe rămășițele unei lăncii spaniole, regretat de principi și plâns de camarazii lui de arme și, în sfârșit, îngropat sub o grăitoare inscripție latinească lângă zidul unei biserici; sau va primi o lovitură de spadă în cinstea unei doamne, sau vreun cuțit pe o străduță întunecoasă; oare va da peste el o nouă molimă de vărat, așa ca odinioară; sau poate, după ce-o trece de șaizeci de ani, îl va lovi damblaua, într-un castel unde își va fi găsit o slujbă de scutier ca să-și țină zilele până la sfârșit.

Pe vremuri, lovit de friguri și clănțănind pe un pat nenorocit într-un han din Roma, la doi pași de Panteon, se mângâiase cu faptul că avea să crape în țara aceea a frigurilor gândindu-se că, la urma urmei morții sunt aici într-o tovărășie mai bună ca aiurea; iar bolțile pe care le zărea pe gemulețul său le acoperise cu vulturi, cu fascii răsturnate, cu veterani înlăcrimați, cu făclii luminând funeraliile unui împărat ce nu era el însuși, ci un fel de om de seamă nemuritor în care se afla și ceva din el însuși.

Prin dangătul de clopot al frigurilor i se părea că aude sunete tânguitoare de fluier și de trâmbițe vestind lumii săvârșirea din viață a principelui; simțite chiar în trupul său văpaia ce-l mistuie pe viteaz și-l duce în ceruri.

Moartea și îngropăciunea aceea închipuită au fost adevăratul său sfârșit, adevărata sa înmormântare. S-a stins în timpul unei expediții pentru dobândirea de furaje, în cursul căreia călărașii lui se străduiseră să cucerească o șură prost păzită, la doi pași de zidurile cetății; calul lui Henri-Maximilien sforăia vesel pe pământul căptușit cu iarbă pârjolită; după străzile întunecoase și bătute de vânt ale Sienei, răcoarea lunii lui februarie pe costișele însorite ale dealului era plăcută. Un atac neprevăzut al oastei imperiale a pus pe fugă ceata, care a făcut stânga-împrejur îndreptându-se către ziduri; Henri-Maximilien și-a urmărit oștenii răcnind tot timpul înjurături. Un glonte l-a lovit în umăr; a căzut izbindu-se cu capul de o piatră. A apucat să simtă izbitura, dar nu și moartea.

Calul, despovărat, s-a învârtit pe câmp, unde un spaniol l-a prins și l-a dus apoi în trap mărunt în tabăra crăiască. Doi sau trei oșteni și-au împărțit armele și zdrențele răposatului. În buzunarul cazacei avea un manuscris; Stema trupului femeiesc; culegerea aceea de poezioare vesele și duioase de pe urma cărora nădăjduia să dobândească un pic de glorie, sau măcar o oarecare trecere la femei, a ajuns în fundul șanțului, îngropată împreună cu el sub câteva lopeți de țărână.

O deviză pe care de bine, de rău o săpase în cinstea Signorei Piccolomini s-a mai deslușit încă multă vreme pe ghizdurile fântânii Fontebranda.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.114-115.