Cușca - Cage

Girafe la Grădina Zoologică Budapesta

Ceea ce multora le pare ca fiind circumcis, este de fapt înscris. La fel ca semnele geometrice de pe girafă, care nu au nici o legătură cu geometria încăperii unde ea este închisă. Cușca nu are geometria prizonierului, de aici atitudinea sa de închisoare - a cuștii.

Girafele nu se află în ceea ce am putea denumi atitudine patrulateră oarecare, ele se află închise în patrulatere particulare, romboidale și dreptunghiulare. Pierderea libertății se află în perfecțiune. Pierderea libertății se află în ideologie.

Prețul pierderii libertății nu o suportă filosofia -ci ideologia, căutarea unei filosofii perfecte asupra umanității. De parcă umanul poate avea poligonia cuștii perfecte.

Arcul unei căderi

Homoptera - după furtună

≪Se întrebase deseori în ce chip și în ce împrejurare își va afla moartea: oare un foc de archebuză îl va lăsa sfârtecat, însângerat, purtat falnic pe rămășițele unei lăncii spaniole, regretat de principi și plâns de camarazii lui de arme și, în sfârșit, îngropat sub o grăitoare inscripție latinească lângă zidul unei biserici; sau va primi o lovitură de spadă în cinstea unei doamne, sau vreun cuțit pe o străduță întunecoasă; oare va da peste el o nouă molimă de vărat, așa ca odinioară; sau poate, după ce-o trece de șaizeci de ani, îl va lovi damblaua, într-un castel unde își va fi găsit o slujbă de scutier ca să-și țină zilele până la sfârșit.

Pe vremuri, lovit de friguri și clănțănind pe un pat nenorocit într-un han din Roma, la doi pași de Panteon, se mângâiase cu faptul că avea să crape în țara aceea a frigurilor gândindu-se că, la urma urmei morții sunt aici într-o tovărășie mai bună ca aiurea; iar bolțile pe care le zărea pe gemulețul său le acoperise cu vulturi, cu fascii răsturnate, cu veterani înlăcrimați, cu făclii luminând funeraliile unui împărat ce nu era el însuși, ci un fel de om de seamă nemuritor în care se afla și ceva din el însuși.

Prin dangătul de clopot al frigurilor i se părea că aude sunete tânguitoare de fluier și de trâmbițe vestind lumii săvârșirea din viață a principelui; simțite chiar în trupul său văpaia ce-l mistuie pe viteaz și-l duce în ceruri.

Moartea și îngropăciunea aceea închipuită au fost adevăratul său sfârșit, adevărata sa înmormântare. S-a stins în timpul unei expediții pentru dobândirea de furaje, în cursul căreia călărașii lui se străduiseră să cucerească o șură prost păzită, la doi pași de zidurile cetății; calul lui Henri-Maximilien sforăia vesel pe pământul căptușit cu iarbă pârjolită; după străzile întunecoase și bătute de vânt ale Sienei, răcoarea lunii lui februarie pe costișele însorite ale dealului era plăcută. Un atac neprevăzut al oastei imperiale a pus pe fugă ceata, care a făcut stânga-împrejur îndreptându-se către ziduri; Henri-Maximilien și-a urmărit oștenii răcnind tot timpul înjurături. Un glonte l-a lovit în umăr; a căzut izbindu-se cu capul de o piatră. A apucat să simtă izbitura, dar nu și moartea.

Calul, despovărat, s-a învârtit pe câmp, unde un spaniol l-a prins și l-a dus apoi în trap mărunt în tabăra crăiască. Doi sau trei oșteni și-au împărțit armele și zdrențele răposatului. În buzunarul cazacei avea un manuscris; Stema trupului femeiesc; culegerea aceea de poezioare vesele și duioase de pe urma cărora nădăjduia să dobândească un pic de glorie, sau măcar o oarecare trecere la femei, a ajuns în fundul șanțului, îngropată împreună cu el sub câteva lopeți de țărână.

O deviză pe care de bine, de rău o săpase în cinstea Signorei Piccolomini s-a mai deslușit încă multă vreme pe ghizdurile fântânii Fontebranda.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.114-115.

Imaginea falsificată, dar frumoasă a unui trecut uitat repetat

Stoa ?

≪La întrebarea „Ce este filosofia antică?”, tradiția universitară răspunde printr-o istorie a doctrinelor și a sistemelor, răspuns determinat, de la începuturi, de voința creștinismului de a-și însuși înțelepciunea ca asceză.

La aceeași întrebare, Pierre Hadot aduce un răspuns cu totul nou: de la Socrate și Platon, poate chiar de la presocratici, pînă la începuturile creștinismului, filosofia decurge întotdeauna dintr-o opțiune inițială pentru un mod de viață, o viziune globală a universului, o decizie fermă de a trăi lumea cu ceilalți, în colectivitate sau în școală.

Din conversiunea individului rezultă discursul filosofic care va mărturisi alegerea de existență ca reprezentare a lumii.

Filosofia antică nu este, așadar un sistem, ci un exercițiu pregătitor la înțelepciune, un exercițiu spiritual.≫ 

Cristian Bădiliță, cuvânt înainte la „Ce este filosofia antică?” de Pierre Hadot

coperta din spate

Ar fi trebuit să ignor din titlu cuvântul repetat. Acest cuvânt pietrifică fraza, fără el fraza ar fi fost de-a dreptul romantică. Repetat amplifică. Ceea ce este real și ceea ce este privit prin repetare este repede învățat. Repetat repede duce la monotonie la un brânci pe scară-n jos, atunci treptele nu se mai repetă, se sar.

Anticii greci, pentru a nu lăsa monotonia să li se urce la cap, au inventat plimbarea, astăzi unii profită de ea ca să înnebunească -de atâta plimbare. Felul peripatetic de a vorbi și de a nuanța o idee ține de pasul, ritmul și pauza pe care vorbitorul în dialogul său cu însoțitorul îl are. În acest fel o construcție trebuia să definească această filosofie. De aceea stoa, este locul pe unde se umblă, loc acoperit, ferit de vânt și ploaie, dar în același timp liber printre coloanele sale pentru vânt și ploaie.

În stoa nu se discuta numai filosofie. În stoa neguțătorii propuneau afaceri, meșteșugarii prin reprezentanții lor găseau noi piețe, agricultorii învățau și schimbau unii cu alții experiență, copiii se pierdeau repede printre trecători. Dintre cele mai celebre; pomenim Stoa lui Attalos și Stoa lui Eumenes, prima reconstituită și restaurată complet pe banii lui Rockefeller jr.

Cele scrise mai sus țin de idealul unei lumi, necunoscute astăzi decât prin obiecte și prin semnele de pe obiecte -scrisul. Această lume era o lume repetitivă; pasul, ritmul și pauza erau date de oameni. Coloanele, martore ale acestui traseu, ale acestei plimbări, decupau imagini exterioare prin care antichitatea, vântul și ploaia, stabileau realitatea unei lumi. Dacă vă plimbați prin dreptul unor stâlpi verticali, destul de apropiați, veți observa că stâlpii n-au nici o legătură cu privitul în exteriorul lor, în schimb privind numai stâlpii, riscați să vă pierdeți direcția. Astfel că aceste coloane nu întrerupeau legătura cu spațiul exterior - nici filosofia peripatetică nu se adresa unui club exclusivist, cum a fost cea pitagoreică. Acest open space, cum definesc astăzi arhitecții acele goluri în marile clădiri, era destul de restrâns, un pic peste o sută de metri lungime. Și plimbăreții se întorceau și-și continuau dialogul, ideile, părerile, fără să observe că lumea de dinafară era văzută invers.

Totul se repetă în lumea antică grecească; în primul rând coloanele, apoi țiglele, restul nu mai contează. Lumea ce a venit după a schimbat acest gol, al coloanelor și nu s-a atins de țigle. Între coloane au apărut ziduri, s-au construit ziduri și aparent, în exterior s-au pus coloane -fără nici un rost, stâlpii de susținere erau îngropați în ziduri deja. Mai târziu au dispărut coloanele. A dispărut repetiția și comunicarea cu exteriorul. A venit creștinismul. Lumânarea.

Un asemenea ideal sigur că nu ține astăzi. Dacă am decupa din toată această poveste numai figura care se repetă, ne-am da seama că lumea era sigur altfel mai interesantă decât cea prezentă, în felul ei spiritual.

Fereastră de la Castelul Bran, curtea interioară

Stoa mea nu există, ea a fost compusă din ferestra de marmură ce se află în curtea interioară a Castelului Bran, unde în lipsa turiștilor și a ghizilor, sigur vă puteți rătăci, dacă veți reuși asta, înseamnă că repetați ceva, castelul devine cunoscut, înțelegeți mai bine lumea în care ne aflăm.

Recomand și:
http://scorchfield.blogspot.ro/2012/11/templul-de-elie-faure-1909.html

Anonimi de la TVR always Romania

http://craiova.tvr.ro/cu-car-ile-pe-fa-a-despre-filosofie-in-lumea-contemporana_6850.html

≪Alături de Cătălin Ghiță în platoul emisiunii "Cu cărțile pe față" se vor afla Ionel Buse – profesor la Universitatea din Craiova și Ion Militaru –cercetator Institutul C.S. Nicolaescu Plopsor.≫  the same up net address


Când se strâng mai mulți și unul începe să bată câmpii, ceilalți își uită turmele și-și cheamă câinii, așa vor petrece câteva ore în afara timpului -și a spațiului, debitând tâmpenii, în aceste pauze câte-o oaie este prinsă-n mărăcini și alta cade într-o văioagă.

Prezenții, prinși de căldura reflectoarelor, se apucă să afirme larg, că abia la bătrânețe bagi câte una tare -culturală sau intelectuală (fîssss), că și Kant, se bagă-n seamă moderatorul, a sfârșit-o bine cu niște lucrări -nu pomenește care, abia la senectute.

Ce este interesant că toți anonimii apar și-mi pătează ledul -nu iedul, lumina mea. Informația strălucitoare a televizorului și asta pentru că au ajuns profesorași la nu știu eu ce căcat de universitate sau institut.

Hai să regulăm problema în trei exemple:

- Rimbaud a tras linie când a trebuit și faptul că nu avea douăzeci și ceva de ani îmi reiterează teoria proprie care-mi spune ce-am pierdut eu la douăzeci de ani.

- Cioran, scrie pe Culmile disperării, la vârsta când majoritatea se uită în jos să vadă dacă nu s-au infectat, cei care nu fac asta și simt că sunt tari uită că sunt deja alcoolici sau drogați, dependenți de Wii sau orice altă formă virtuală de depersonalizare.

- Sartre, în timpul războiului - al doilea mondial, publică Ființa și Neantul, o discontinuitate a umanului în căutarea proprie.

Unul dintre invitați bântuia la un moment dat cuvântul „cauzalitate” în căutarea unui vânt ce să-i fâlfâie steagul. Nu venea nici o furtună.

Am ales doar trei exemple ale unor genii tinere pe care sigur le cunoașteți.
Galois, un mare matematician, a scris că nu are timp să demonstreze Teorema lui Fermat acum, dimineața îl aștepta un duel. S-a mărginit să scrie printre formule matematice, cât de mult își iubește prietena; nu avea decât douăzeci și unu de ani. Câmpuri Galois au definit teoria comunicațiilor și sunt importante asemeni transformărilor Fourier.

Poate primul, Alexandru cel Mare reușește să aibă un imperiu la douăzeci de ani...

Venedikt Erofeev întreabă un tren întreg cum a murit Pușkin? Tânar!

Mori așa tânăr pentru ai dat totul, ai cântat ca Morrison, scurt și tare, ceilalți bășinoșii au timp să elaboreze fîssss-ul. Că miroase bine, se datorează unor noi reguli ale mirosului, uneori asta în tinerețe ne depășește și călărim prea repede orice ce ne iese în cale. Aici este decadența. Când trecem de asta, lăsând o parte din vicii, devenim mai înțelepți, dar acea virtutea sincerității totale dispare.

Tinerii, doar ei ne pot face fericiți. Sigur, că nefericirea vine odată cu eșecurile lor. Dar asta nu este o propagandă a neîmplinirii, nicidecum o limitare; tinerii ne vor întrece, așa cum eu mi-am întrecut părinții.

Am vârsta marilor neîmpliniri, vor reuși copiii mei, și certitudinea îmi este deja aproape.

Roata

„... este adevărat ceea ce zice Filosoful (adică Aristotel, n.n.) 

în cartea a IV-a a Metafizicii: 

pentru a defini adevărul noi zicem că este adevărat 

când afirmăm despre ceea ce este că este 

și despre ceea ce nu este că nu este.”

Thoma d'Aquino, De veritae, I, art. 1,7)  *

La sfârșitul orelor, profesorul de filosofie mulțumi studenților, urma să plece mai devreme, ieșea la pensie în timpul anului școlar, în luna mai. Sigur că n-ar fi dorit asta, dar criza se accentua. Ultima dată n-a mai recunoscut doi studenți care doreau o mărire, iar în aceeași zi poliția l-a adus acasă târziu în noapte după ce stătuse ore întregi de vorbă cu un cerșetor. Familia a rămas mirată la spusele agentului, care povestise că vorbea cu omul străzii într-o limbă necunoscută. A doua zi toate se lămuriră, profesorul vorbise în greaca veche, iar cerșetorul se pare că înțelegea bine ce i se spunea.


Profesorul încă își mai amintea cum începuse totul, cum urcând treptele amfiteatrului spre ieșire, închizând ușa, citi: Amfiteatrul Mare. Dar amfiteatrul nu arată așa, amfiteatrul dublează teatrul în oglindă și atunci de ce scriem asta? Opri femeia de servici și-i explică diferența dintre teatru și amfiteatru, sau ce este odeonul? După jumătate de oră, cu mari dureri de cap, femeia sună la 112.


Profesorul recunoștea din ce în mai greu pe cei din jurul său, în schimb își găsea tot felul de personaje, unele mai dubioase decât celelalte, cu care conversa, uneori în latină, alteori în greacă...
Într-o dimineață se trezi într-un parc, nu era frig ca în alte dăți și încercând să-și dea seama pe unde este, dădu de un râu, peste el se plimbau alene, doi bărbați care-l salutară, încercă apa și sprinten o trecu. Petrecu toată după-amiaza în tovărășia lor discutând despre adevăr. Când soarele căzu încet peste livezile din apropiere, unul dintre ei, uimit de cunoștințele lui îl invită la Banchet.


Profesorul se acomodă repede cu noua realitate, ba se simțea mult mai bine, în schimb îl durea capul dimineața din cauza viselor. Visa cum era copil și zeii îl plimbau într-o roată plină de lumină, el fiind pe cercul roții. Se înălța, apoi cobora, i se făcea și rău. Mai târziu a scris că după secole de lumină vor veni secole duble de întuneric, era roata.

_______________________

* Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănșoiu, Filosofia greacă în texte alese, ed. Punct, 2002 pag.190

Violența premergătoare a timpului

≪ Căci nu este cu putință cufundarea de două ori în același râu, 

după Heraclit, 

și nici atingerea de două ori a esenței muritoare în aceeași dispoziție; 

ci prin imboldul și repeziciunea transformării ea se împrăștie 

și iar se adună 

(mai bine zis, nici din nou, nici mai târziu, ci totodată se întrunește și se delasă),

se apropie și se îndepărtează. ≫

violența trecătoare a timpului

violența seducătoare a timpului

violența vindecătoare a timpului

________________________

Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănișoiu, Filosofia greacă în texte alese, Cartea de liceu, ed. Punct, 2002, pag.34

Logica, etica și fizica

Stoicii lui Zenon

≪[40]. Filosofia, spun ei, este asemenea unui animal, logica corespunzînd oaselor și tendoanelor, etica părților cărnoase, iar fizica sufletului. O altă comparație folosită de ei este aceea cu un ou: coaja este logica, pe urmă vine albușul care-i etica, iar gălbenușul din centru este fizica. Mai asemuiesc filosofia și cu un cîmp purtător de roade: logica fiind gardul care îl înconjoară, etica, recolta, iar fizica, solul sau copacii; sau cu o cetate bine apărată cu ziduri și cîrmuită de rațiune.
           Niciuna din aceste părți, spun unii dintre stocii, nu-i independentă de alta, ci toate țin împreună și expunerea lor o făceau combinînd cele trei părți.≫

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.227-228

Inventarea psihanalizei

citat

« Din câte ştiu, Freud nu-l citează niciodată pe Antiphon din Atena, care ar putea totuşi trece foarte bine drept precursorul disciplinei create la Viena la începutul secolului XX. Judecaţi şi dumneavoastră : după ce a recurs la o serie de scrieri satirice de tip publicitar, Antiphon şi-a deschis lângă agora din Corint un fel de cabinet în care primeşte pacienţi, pe care-i supune unui tratament bazat pe cuvânt. 


Mai întâi, el ascultă, în cursul unei întrevederi între patru ochi, după care urmează o terapie verbală. Conţinutul acestei conversaţii vizează dispariţia suferinţei care l-a adus pe pacient la domiciliul  filosofului. Detaliile acestui tratament al sufletului prin verb erau cu siguranţă consemnate în cartea sa Arta de a scăpa de mâhnire, dar lucrarea n-a mai fost găsită...


I se recunoaşte sofistului o imensă putere de convingere, o considerabilă putere de foc verbală. Ne imaginăm ce terapeut a putut fi. Opţiunea lui materialistă, monistă, imanentă îi permite să conceapă că se poate accede la cauza profundă a răului, situată în materia atomică a pacientului, cu ajutorul cuvântului care fabrică reprezentări utile pentru a acţiona asupra trupului şi a logicelor suferinţelor psihice, deci corporale. Principiile psihanalizei sunt reunite aici de o manieră uimitoare.


Mai rău  - sau mai bine -, Antiphon atribuie viselor un rol cardinal în economia acestei terapii. Într-adevăr, el propune interpretarea lor. În felul său, ar fi putut face din vis cale regală care duce la ceea ce nu purta încă numele de inconştient, dar care se ascundea în atomii psihici înainte de a-i contamina pe cei somatici.


Cu şapte secole înainte de Cartea de tălmăcire a viselor a lui Artemidoros din Efes, Antiphon practică o onirocritică decurgând din exegeza raţională şi sprijinindu-se pe exercitarea unei simple logici a cauzalităţii bine înţelese. Departe de inspiraţie, de transă ori de apelare la magia iraţională, metoda sofistului trimite la analiză, la conjectură, la căutarea înlănţuirilor, la raţionalitatea cea mai clasică sprijinită pe o teorie a cauzelor şi efectelor. La care se adaugă talentul interpretului în producerea sensului.


Antiphon nu propune adevărul visului, ci un adevăr al acestuia, adică adevărul său, ca interpret. În speţă - dar nu fac decât să emit ipoteze ... -, ne putem imagina o interpretare adaptată în sensul terapiei : analistul avansa probabil o "lectură" utilă pentru dirijarea convorbirii terapeutice. Teama ca visul să nu anunţe o necesitate implacabilă făcea din acesta un material sensibil în producerea mâhnirilor şi a suferinţelor. Nu încape îndoiala că sofistul, retor iscusit, înzestrat cu ştiinţa folosirii cuvântului, îşi mobiliza toată arta pentru a dezamorsa potenţialul negativ al visului, dându-i o interpretare cathartică... Pentru că, după spusele lui, divinaţia se rezumă la prezumţiile unui om înzestrat cu bun-simţ.


Inventator al psihanalizei, el este şi inventatorul modelului lacanian - să spunem mai degrabă al analistului care recurge la umor sau la ironie în caz de necesitate. Judecaţi, vă rog : un ţăran îşi îngrijeşte prost scroafele şi Antiphon vede de la el de acasă cum acestea sunt maltratate şi înfometate. Într-o zi, una dintre acestea îşi mănâncă purceluşii. Porcarul se destăinuie filosofului, temându-se să nu fie vreun semn rău. Antiphon îi replică atunci porcarului să fie bucuros că scroafa înfometată nu i-a devorat proprii copilaşi şi că poate aşadar să se declare mulţumit... »

Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I, Ed. Polirom, 2008, pag. 88-90.

Întrebări - Refuzuri

De ce refuzul ne face mai puternici? De ce lucrul acesta se-ntâmplă mai târziu şi nu atunci când primim refuzul, atunci îndoiţi, aplecaţi de povară ne simţim inutili, ca şi cum în memoria noastră nu ar putea să crească o buruiană, darmite un sentiment nobil. Tocmai lipsa acestuia induce refuzul, atroce stare prin care câştigătorul este cel ce neagă, cel ce refuză.
Plimbându-se prin forum, cel ce refuză spune: „Am văzut statui şi mai înalte!”
Aflată după şi neplătită, femeia uşoară gândeşte: „Am avut alţii şi mai buni!”, probabil că în toate aceste cazuri mărimea îndoită contează.
Refuzat, cel ce aştepta refuzul mai adaugă o dezamăgire, pesimismul lui devine încă o dată coerent, logic şi anticipativ. Liniile existenţei sale se unesc în acea profundă depresie ce duce la nimicirea proprie.
Încruntat, cel neobosit, primeşte refuzul cu mândrie, cu neacceptare, s-ar putea nici să nu-l audă, ci doar să înţeleagă că oricum nu a pierdut nimic.
Între toate personajele din parcul uman există şi câteva care primesc odată cu refuzul o doză de incertitudine, care devine fără ca ei să-şi dea seama, un fertilizant al celor mai mari îndoieli viitoare; poate că mai târziu vor şti cum să pună problema care să creeze lipsa refuzului, se vor îndoi, poate din nou.

Photo
http://www.audreyflack.com/AF/index.php

Prima oră şi a doua oră de filosofie

Cred că am întârziat şi de aceea fiind şi prima oră de filosofie din clasa a XI-a, profesorul m-a ţinut la uşă până la citirea completă a catalogului. Trecuse de mine, trecuse şi ora opt şi după ce îşi mai notase ceva într-un carneţel, ridică ochii spre mine şi spuse:
- Nu te trec absent, ia de aici 10 lei du-te şi cumpără-mi un bilet la Loto din staţie şi vino repede.
Am luat banii, mi-am lăsat geanta la uşă şi-am plecat. Pe scări în jos gândeam că de fapt nu-mi spusese ce numere să pun sau măcar să-mi dea o hârtie cu ele scrise. M-am întors înapoi. Lecţia începuse şi profesorul mă opri să spun ceva.
- Alege un bilet scris de 10 lei! Liber.
Pe scări în jos iar mă gândeam. Dacă nu sunt bilete scrise cu 10 lei, ce fac? Dar, nu m-am mai întors.
Am ieşit pe furiş să nu mă vadă portarul sau vreun profesor, am trecut parcul şi-am ajuns în staţia de tramvai, m-am băgat repede în chioşcul Loto şi m-am scuturat. Afară ploua cu găleata şi gluga îmi rămăsese în geantă. Nu o purtam la geacă, căci era prea mare şi avea şi altă culoare. Prima glugă o pierdusem.
Vânzătoarea, o hoaşcă bătrână, trăgea din ţigară şi îmi măsura cu privirea uniforma şi în timp ce ochii mei căutau un bilet completat, dânsa mă interpelă:
- Eşti de la liceu, de la ore ai plecat? de la ora de filosofie?
Am bânguit un "Da!", dar hoaşca nu se lăsă:
-Tu vei fi de acum curierul, uite biletul, dă banii!
Privirea mea se opri la mâna ei, la acele degete noduroase ce spânzurau biletul Loto. L-am smuls şi era să o şterg fără să plătesc. Am plătit.
Pe drum am pus biletul în buzunarul interior de la veston, să nu se ude, să nu se piardă. Ajuns în şcoală eram deja ud bine, dar n-am stat pe gânduri şi-am urcat scările două câte două. Am bătut la uşă şi-am intrat. Profesorul se plimba printre rânduri explicând ceva. Îmi făcu semn cu mâna spre catedră. Am scos biletul, l-am aşezat pe catalog şi l-am netezit puţin cu palma. M-am îndreptat înapoi spre uşă şi mi-am luat geanta. În bancă colegul îmi dădu un cot şi-mi făcu din ochi.
În acea noapte am visat că biletul era câştigător şi eu ştiam asta şi ştiind lucrul acesta mi se părea că văd viitorul. Eu fugind cu biletul, cu comoara, cu viitorul.
A trecut o săptămână şi-am uitat de întâmplare, iar cartea de filosofie nici n-am deschis-o. În schimb n-am mai întârziat şi în momentul când profesorul de filosofie a intrat m-am făcut mic de tot să nu mă vadă, dar m-a văzut. M-a văzut de cum a intrat şi m-a ridicat în picioare.
- Spui lecţia sau te duci după bilet? m-a întrebat.
- Mă duc după bilet, am răspuns repede.
- Numerele care erau scrise pe biletul de acum o săptămână le mai ţii minte?
- Nu, nu cred că le ştiu, poate vreo două.
- Deci te-ai uitat pe bilet? reluă profesorul sec.
- În grabă doar, am venit repede, nu? mă apărai eu.
În timp ce stăteam în picioare, profesorul se aşează şi scoate biletul din agenda lui, agendă ce o pusese înainte pe catedră. Îmi face semn cu mâna să stau jos şi spune către clasă:
- Citeşte cineva presa, ascultă unul dintre voi ştirile?
Tăcere.
- Nu ştiţi?
Tăcere.
- Acest bilet, şi-l ridică, a ieşit câştigător, singurul!
Murmure, clasa devenise un stup. Eu dădu-i un cot la colegul de bancă în timp ce clipea des.
- Acum, şi profesorul se ridică în picioare, acest bilet valoarează un milion, a scris cineva vreodată cifra asta undeva în afara orelor de matematică?
Încet se lăsă din nou tăcerea.
- Acum, şi revin la acest moment vreau să dau acest bilet unuia dintre voi cu promisiunea din partea lui că pleacă în acest moment şi nimeni nu are să-l mai vadă niciodată!
Iară intră stupul în clasă, dar de data asta unii întrebară:
- Cum adică? Ce-i asta? Cum vine?
- Adică, reluă profesorul, biletul acesta este viitorul vostru, curajul vostru, lumea voastră! Să nu-mi spuneţi că n-aţi visat să fiţi singuri, să nu daţi socoteală nimănui, să faceţi ce vreţi fără să fiţi urmăriţi...
Clasa discuta, dar nimeni nu sări în sus, nimeni nu ceru nimic şi nici eu.
Cam aşa a trecut a doua oră de filosofie