Etnografie contemporană

Gard protejat magic de bujii

≪O anecdotă va explica destul de bine acest lucru: aceea a indianului scăpat singur, printr-un miracol, din campania de exterminare a triburilor californiene încă sălbatice și care a trăit ani de zile, necunoscut, în apropierea marilor orașe, cioplindu-și vîrfurile de piatră ale săgeților cu care vîna.

Încetul cu încetul însă, vînatul a dispărut; indianul fu descoperit într-o zi, înfometat, la marginea unei periferii. Și-a sfîrșit viața în tihnă ca portar al Universității din California. ≫

Claude Lévi-Strauss *

Orice privire asupra lucrurilor din jurul nostru necesită o mare atenție. Distribuim în felul acesta cunoștințele noastre asupra obiectelor ce ne înconjoară, asupra naturii însăși creatoare. În felul cum aceste cunoștințe se reflectă imediat (înapoi) asupra noastră putem determina repede unde ne aflăm.

Cei obișnuiți cu locurile pe care le bântuie determină exact mărimea unui pantof doar din privire, fără să-l mai încerce, sau doar privind o prăjitură își dau seama repede de calitatea acesteia, în sensul lor propriu bineînțeles. De aceea oamenii, așa cum sunt ei acum, reușesc să fie contemporani foarte repede cu ei înseși, adică se acomodează foarte repede cu vreo modă, stil sau tipic. Lumea din jurul lor, din cercul lor, fiind cunoscută devine repede și prietenoasă. Când apar schimbări, apar repede și necunoscutele.

Mă aflu în posesia unor imagini inedite, pe care oricum nu reușesc să le caracterizez până la capăt.
O poartă, marcată de mine ca gard, are ca modele terminale verticale puse niște bujii. Bujiile sunt sudate, acolo unde ar fi fost electrodul (a cărui distanță față de fișă de măsura cu lera), este un ghemotoc de metal ce le prind de o transversală.

Inițial am crezut că felul acesta i-ar descuraja pe hoți, căci ne aflăm în periferia unei comune. Am fost imediat contrazis de o altă transversală ce trecea la zece centimetri pe deasupra bujiilor și care, la o adică, putea fi lesne folosită pentru a sări poarta.

Când vezi un lucru, următorul gând te duce la folosirea lui, ori aici am stat o vreme să mă gândesc (și să interpretez) la ce bun (tehnic) ar duce folosirea bujiilor la un gard. Modele estetice pur și simplu mi-am declarat în final. Dar la o privire atentă proprietarul sau cel care a făcut poarta a întrebuințat mai multe feluri și chiar felul în care au fost sudate, lasă loc de mare incertitudine. Aici estetica lasă de dorit.

Sigur era un mecanic auto și sigur toată această compunere metalică este semnul vreunui joc, al unei destinderi fizice prin care poarta să-l reprezinte - o carte de vizită.

Tot acest eșafodaj cade dacă ne gândim că poate cineva i-a făcut poarta -un mecanic auto chiar, schimbul, trocul, fiindu-mi acum necunoscut.

Oricum ar fi, gândul mă duce permanent la curentul electric, la acea scânteie, la acea desprindere. Rămân aici cu toate presupunerile mele.

În încheiere trebuie să amintesc că ne află la Albertirsa, în sudul Budapestei, acolo unde se află una din cele mai mari stații de transformare a curentului electric din lume. În urmă cu mai bine de douăzeci și cinci de ani liniile de 750 de kV (un reactor de la Cernavodă) aduceau curent electric din Uniunea Sovietică, Ungaria urmând să devină o țară în care minereul de fier de la Krivoi-Rog ar fi trebui topit și purificat.

La șantierul de la Krivoi-Rog, din Ucraina de astăzi, și țara noastră a avut o participare masivă.
În genere, curentul electric venea de la Cernobîl de fapt și linia virtuală mai există și astăzi.

Nu pot data cu precizie perioada când poarta a fost făcută, poarta cu bujiile sudate în partea de sus, ceea ce am determinat este că felul lor de dispunere este eterogen și ține poate de o anumită magie, logică neexistând deloc. De aici accidentul.

__________________________________________
* C. Levi Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.65 .

O amintire discretă

Artemis - Vavronas

Toate aceste amintiri ar fi putut trece în catalogul memoriei pierdute dacă nu aș fi citit rândurile pe care Claude Lévi-Strauss, la apusul vieții lui, le-a scris ca un ultimatum celor ce mai vor sau mai doresc să străbată trecutul propriu asemeni unui fulger, însoțit cu tunetele sale, bineînțeles; bum-bum, bum.

≪Un mit al indienilor seneca (una din cele cinci populații ce alcătuiesc Confederația Irocheză) include un episod curios. O tînără a consimțit să se mărite cu un bărbat despre care știe că este fiul unei puternice vrăjitoare și îl urmează pînă în satul acesteia: „Soțul mergea în față și ajunseră într-un loc unde cărarea se despărțea în două poteci ce formau un fel de inel alungit care se închidea ceva mai încolo. Spre marea ei surprindere, femeia văzu cum soțul ei se dedublează și cele două corpuri urmează unul o potecă, iar altul cealaltă potecă. Rămase năucită, neștiind pe ce cale trebuia s-o apuce ea. Din fericire [mitul nu spune ce s-ar fi întîmplat în caz contrar], o alese pe cea din dreapta și văzu curînd că potecile se uneau și că acolo cele două corpuri ale soțului ei se contopiseră din nou. De aici, se spune, vine numele acestui personaj ciudat, care înseamnă ≪ei sînt două căi care merg în paralel≫”.

Un plural gramatical desemnează așadar o ființă singulară.≫*

***

Țin foarte bine minte că mă jucam într-un parc, părinții mei fiind destul de departe ca să mă observe în amănunțime, în toate mișcările mele. Dădeam târcol unei statui, care la rândul ei era înconjurată de apă, bustul cu pricina fiind în mijlocul unei bălți zidite din care porumbeii tot beau apă. Printre castanii seculari ce dădeau în floare, soarele lumina o clădire impetuoasă ce se afla la marginea parcului.

Atras parcă de lumina sângerie a unui apus imens de soare, am observat că cineva îmi făcea semn cu mâna de pe treptele acelei clădiri. Părea un om trecut de o sută de ani, având în vedere barba, jobenul și bastonul pe care le tot mișca deasupra capului. Apropiindu-mă, am observat că în spatele lui o ușă imensă s-a deschis și că întunericul l-a cucerit și toată lumina aceea aurie de data aceasta, nu a reușit să-mi arate ce este după ușă.

Mai aproape venind, ușa s-a mărit atât de mult încât n-am reușit să ajung la clanță.
Atunci am simțit că cineva mă ia pe sus și mă mută din dreptul acelei porți, cum mai târziu am văzut-o. Era tatăl meu.

Nici acum nu știu cât de mult am fost salvat, sau cât de mult am fost uitat.
Peste câțiva ani am revenit în locul acela, care era în parcul central al orașului, și-am privit din nou acea poartă construită atât de robust încât clanța din bronz ar fi trebuit să aibă câteva kilograme. Pentru un copil, ar fi trebuit să atârne cu amândouă brațele de clanță -și să se legene puțin, pentru ca ușa să se deschidă.

Eram în fața Bibliotecii Astra, pe care am atacat-o dus de un instinct al bibliografiei celor ce reușeau să publice cărți de istorie antică. Cărțile, pe care inițial le-am găsit în casă, m-au îndreptat spre acest loc. Și n-ar fi numai asta, sau numai de asta; ci faptul că am găsit o pagină îndoită, în volumul al doilea din Agonie și extaz de Irving Stone. Am recitit de mai multe ori acea pagină și nu scriu care, scriu doar că se referea la marmura trandafirie a unei cariere renumite pentru asta...

Și toate acestea ar fi putut rămâne aici, dacă n-aș fi întâlnit din nou o pagină îndoită. De data aceasta mă refer la o carte împrumutată, de la Marea Bibliotecă Astra. Din pagină îndoită în pagină îndoită, acesta a fost traseul unei cunoașteri copilărești. Când m-a cuprins adolescența, fierbințeala ei, iuțimea, nu mi-a mai fost dat să găsesc pagini îndoite.

Nu văd sensul clar al acestei amintiri decât prin unghiul clar al celor petrecute ieri.
Traficul infernal și strecurarea cu ajutorul bicicletei printre mașini la primele ore ale dimineții pentru a ajunge să achiți taxa de poluare. Mai departe, la Mall, unde se înregistrează și se depun declarațiile privind autoturismele; bilețele de ordine și statul cu privirea la ecrane lcd unde se afișează numerele de ordine. Ar trebui o aplicație Wi-fi pentru atenționare, cu privire la apariția numărului premergător.

Am intrat în librărie, are trepte de lemn, are și scârțâit.
Am deschis cărți, le-am pus cu grijă înapoi.
Înapoi le-am luat pe unele. Înapoi am dat paginile. Să fim sinceri, nu căutam ceva.
Într-una dintre ele am găsit o pagină îndoită.

* Claude Lévi-Strauss, Toți sîntem niște canibali, Polirom, 2014, pag.154-155.

Rânduri vii din cărți moarte

Woman who sees the Danube (!), Budapesta-2011

Claude Lévi-Strauss:

≪Unele societăți își lasă morții să se odihnească. În schimbul unor omagii periodice aceștia nu-i vor tulbura pe vii. Dacă vor reveni să-i vadă, o vor face la intervale și în împrejurări prevăzute dinainte. Vizita va fi binefăcătoare, protecția morților garantînd succesiunea regulată a anotimpurilor, rodul grădinilor și al femeilor. Totul se petrece ca și cum s-ar fi încheiat un contract între morți și vii. În schimbul cultului -rezonabil- care le închinat, morții vor rămîne unde sînt, iar întîlnirile temporare dintre cele două grupuri vor sta întotdeauna sub semnul grijii pentru interesele celor în viață.

O temă folclorică universală exprimă bine această formulă : este cea a mortului recunoscător.

Un erou bogat răscumpără un cadavru de la creditorii acestuia care se opun înmormîntării lui și dă mortului un loc de veci. Acesta îi apare în vis, promițînd să-i asigure succesul în viață, cu condiția, însă, de a împărți echitabil cu el avantajele obținute. Și într-adevăr eroul ajunge să cîștige repede dragostea unei prințese pe care o scapă din multe primejdii ajutat de protectorul său supra natural. Va trebui oare să o împartă cu mortul? Principesa însă e jumătate femeie, jumătate dragon sau șarpe. Mortul își revendică dreptul. Eroul se supune. Satisfăcut de această loialitate mortul se mulțumește cu partea primejdioasă a femeii, pe care și-o ia, lăsînd eroului o soție umanizată.

Acestei concepții i se opune o alta, ilustrată și ea de o temă folclorică pe care aș fi tentat să o numesc a cavalerului îndrăzneț. Aici eroul nu mai e bogat. Singura lui avere constă într-un bob de grîu pe care, prin viclenie, reușește să-l schimbe pe un cocoș, cocoșul pe un porc, porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prințesă vie. Vedem deci că aici mortul devine obiect, nu subiect. Nu un partener cu care poți trata, ci un instrument folosit într-o speculație în care minciuna și șiretlicul își au locul. Unele societăți au față de morții lor atitudini de acest tip. Le refuză odihna, îi mobilizează - uneori în adevăratul înțeles al cuvîntului - ca în canibalism și necrofagie, ambele bazate pe ambiția de a-și însuși virtuțiile și puterile defunctului. Alteori, simbolic, în societățile angajate în rivalități de prestigiu în care participanții trebuie să cheme în permanență, dacă mă pot exprima astfel, morții în ajutor, căutînd să-și justifice prerogativele prin invocări de strămoși și tot felul de falsuri genealogice. Mai mult decît altele, aceste societăți se simt tulburate de morții de care abuzează. Ele cred că aceștia le pot plăti cu aceeași monedă persecutările la care sînt supuși, că vor fi cu atît mai pretențioși și mai arțăgoși cu cît cei în viață vor profita mai mult de pe urma lor. Dar, fie că e vorba de o împărțire echitabilă, ca în primul caz, fie de o speculație fără limite, ca în al doilea, ideea dominantă este aceea că în raporturile dintre morți și vii împărțirea pe din două este inevitabilă.≫

C. Levi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.239-240.

În căutarea unei iubiri

http://bombsite.com/issues/89/articles/2690

≪În ceea ce mă privește, sper să ajung prin Corumbá, în Brazilia, de unde mă voi reîntoarce la Cuiabá și apoi, în jurul lunii decembrie, la Utiariti, unde-mi voi găsi comitiva - echipa și animalele - pentru a încheia expediția.

Șeful postului din Melgaço ne împrumută două galiotes, bărci ușoare din scînduri - și vîslași. Adio catîri !  Nu ne mai rămîne decît să ne lăsăm duși de apele lui Rio Machado. Nepăsători după atîtea luni de secetă, am neglijat, în prima seară, să ne acoperim hamacurile, mulțumindu-ne să le agățăm între copacii de pe mal. În plină noapte se dezlănțuie o furtună ca un tropot de cai în galop. Pînă să ne trezim, hamacurile s-au transformat în adevărate băi. Bîjbîim prin întuneric și desfacem o prelată sub care să ne adăpostim, dar nu putem să o întimdem sub acest potop. Cît despre somn, nici vorbă. Ghemuiți în apă și cu prelata pe cap tebuie să avem grijă de buzunare ca să nu intre apă în ele. Ca să treacă timpul oamenii spun istorioare. Am reținut-o pe cea a lui Emydio.

Povestea lui Emydio.

Un om văduv avea un singur fiu, adolescent. Într-o zi îl cheamă la el și-i spune că i-a venit timpul să se însoare.
 - Ce trebuie să faci ca să te însori ? întreabă fiul.
 - Foarte simplu, îi spuse tatăl, n-ai decît să te duci la vecini și să cauți să placi fetei.
 - Dar nu știu cum poți să placi unei fete !
 - Ei bine, cîntă la chitară, fii vesel, rîzi și cîntă !
Băiatul face întocmai cum i se spuse, dar sosește în momentul în care tatăl fetei murise. Purtarea lui e considerată indecentă și e alungat cu pietre. Se reîntoarce acasă și se plînge de cele întîmplate. Tatăl său îi explică cum trebuie să se poarte în astfel de cazuri. Fiul merge din nou la vecini, cînd tocmai se tăia un porc. Respectînd cu fidelitate ultima lecție primită, începe să plîngă în hohote :
 - Vai ce jale ! Era atît de bun ! Îl iubeam atîta ! Niciodată nu se va mai găsi un altul atît de bun !

Exasperați, vecinii îl alungă. Povestește tatălui său această nouă pățanie și primește din nou sfaturi cum trebuie să se poarte.
La cea de-a treia vizită vecinii tocmai curăță de omizi grădina. Mereu în urmă cu lecția tînărul exclamă:
 - Ce bogăție ! vă doresc ca toate aceste animale să se înmulțească pe pămînturile voastre ! Să nu vă lipsească niciodată ! Bineînțeles, e alungat din nou.

După această a treia încercare neizbutită, tatăl îi porunci fiului să construiască o colibă. Acesta se duce în pădure ca să taie lemnele necesare. În timpul nopții un priculici trece pe acolo și găsește locul foarte potrivit pentru a-și face casă, punîndu-se de îndată pe lucru. A doua zi băiatul se întoarce și găsește coliba aproape gata : „Dumnezeu mă ajută !” gîndi el mulțumit.
Și construiesc așa, completîndu-se unul pe altul, băiatul ziua, priculicul noaptea. în cele din urmă coliba e terminată.

Pentru inaugurare băiatul hotărăște să-și ofere un ospăț, o căprioară, priculiciul, un mort. Unul aduce căprioare ziua, celălalt cadavrul, în timpul nopții. Cînd, a doua zi tatăl vine să ia parte la ospăț în locul fripturii găsește pe masă un cadavru:

 - Hotărît lucru, fiule, nu vei fi niciodată bun de nimic, spuse el.≫

 Claude Lévi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag. 334-335.

Sub același soare

„Dacă într-un anumit sens se poate spune că religia constă într-o umanizare a legilor naturale, iar magia într-o naturalizare a acțiunilor umane - tratarea anumitor acțiuni umane ca și cum ele ar fi o parte integrantă din determinismul fizic - nu este vorba aici de termenii unei alternative sau de etapele unei evoluții.

Antropomorfismul naturii (în care constă religia) și fiziomorfismul omului (prin care este definită magia) constituie două componente totdeauna date și la care variază numai proporțiile.

Așa cum s-a arătat mai sus, una implică pe cealaltă. Nu există religie fără magie, așa cum nu există magie care să nu conțină cel puțin un dram de religie. Noțiunea unei supranaturi nu există decât pentru o umanitate care își atribuie sieși puteri supranaturale și care împrumută în schimb naturii puterile supraumanității sale.”

Claude Levi-Strauss, Gândirea sălbatică (La pensée sauvage-1962), VIII, 1970.

Umanul - religia

Magia - natura

Brazilia

"Odinioară, unii îşi riscau viaţa în Indii sau în cele două Americi pentru a se înapoia cu bunuri care, azi, ni se par derizorii: lemn de jeratic (de braise - de unde şi Brazilia), vopsea roşie sau piperul care, pe timpul lui Henric al IV-lea înnebunise în aşa măsură curtea Franţei, încît boabele erau oferite în bomboniere."

[...]

"În imaginaţia mea, Brazilia apărea cu pîlcuri de palmieri contorsionaţi ascunzînd arhitecturi bizare, totul învăluit într-un miros de afumătoare, detaliu olfactiv strecurat, pare-se, datorită omofoniei inconştient percepute a cuvintelor Bresil (Brazilia) şi gresiller (a sfîrîi) şi care, dincolo de întreaga mea experienţă, explică faptul că şi astăzi încă mai asociez Brazilia cu un parfum care arde."

C. Levi-Strauss, Tropice triste, Ed. Ştiinţifică 1968 pag. 42 jos şi pag. 51 jos

photo: http://baywatch-brimful.blogspot.com/2009_11_01_archive.html