Pentru cei ce m-au iubit cândva și nu mă mai iubesc, acum

- Să trimitem un sol!
- Să negociem, să nu pierdem iubirea trecută.
Regele privi pe geam. Se întoarse. Gândi cu voce tare;
- ... și în ultimele momente, cele dinaintea morții, mai poți spera la viață.
Era frig. Sala lipsită de viață, încolonată des, arcuită la infinit, țesută prin acoperiș, prinsă de întuneric; mirosea a mortăciune, asemeni unui stomac de balenă în care Iona înota spre lumină.
- Timpul nu ne dă nici o speranță! Timpul ne petrece și ne înlătură de pe drumul lui, el fiind infinit, ne doboară și ne aruncă în șanțul căii lui infinite. Drumul infinit este alcătuit la infinit din lucruri finite; noi. „Oooo, deșertăciune a deșertăciunilor.”

Șambelanul deschide din nou gura și vocea lui se izbi de stucaturile coloanelor și căpătă o tânguire născută dintr-un ecou imperfect;
- Să căutăm, să trimitiem mesiaje!

Într-un geam umbrit, regele își privi fața și reflexia îl tulbură. „Ce poți cere de la alții, când de la tine ceri din ce în ce mai puțin?”
O clipă își aminti, - de cel care a fost un „Cavaler al timpului”. Atât.

Contrabanda cu timp

Muzeul Ceasurilor - Petru (Peter) Kindlein - Bega Shopping Center et.II

La vamă, ofițerii serviciului de contraspionaj descoperiseră la timp cufărul. Aflat între osii, acesta atârna asemeni unui uger de vacă în locul ce era destinat unor greutăți ce alterau josnic centrul de greutate, astfel, ori metale grele, ori roci cu minerale, erau plasate acolo. Cineva ciripise.


Plecarea grăbită a emisarului era în contratimp cu pregătirile oficiale de estimare a timpului pierdut. Ne aflăm așadar în țara ce nu cunoaște timpul. Este un teritoriu aflat la o mare altitudine, este Shangri-La poate, sau Machu Picchu chiar și de ce nu Castelul din Carpați? Sigur că un răspuns pertinent ar da timpul peste cap și mai târziu s-ar constata simplitatea recursului; vinovat pentru contrabandă cu timp.

desene de Bajko Attila

După atâția ani, o recuzită impresionantă, creată de artiști autohtoni, au reușit să readucă mitul în postul realității: evenimentul s-a petrecut, el este real în conștiința martorilor, antropologia cazului este comparabilă, reflectarea necesară s-a înfăptuit în critica celor ce au decupat strict ontologic acel fapt petrecut atunci.


Oprită la graniță, caleașca celui desemnat pentru a duce la vale noul mesaj de restabilire a noilor virtuți, virtuți oportuniste și gregare din partea noului prim-ministru al țării fără timp; vameșii, după inventarierea produselor de contrabandă au stabilit clar că: posesorul ducea de fapt o mașină a timpului, cu care, depărtându-se cât mai mult de țara sa, ar fi reușit să penetreze din exterior (în interior) memoria colectivă, astfel că la întoarcere lucrurile să fie schimbate și dânsul întâmpinat ca un mare salvator al patriei. Salvator al Patriei  de ce?

Eroarea timpului

Psychopathia Sexualis

Unica salvare este timpul. Numai el este cel care se scurge constant, timpul este liber. Încă o dată acest domeniu exact se impune asupra noastră. Ceea ce este firesc în timp este că l-am cronometrat și știm exact cum se comportă față de noi. Unii mor la gândul că timpul nu greșește niciodată. Totuși o eroare există, atunci când dormim, când visăm, când ne închipuim, când... Atunci timpul o ia razna și dispare, dar doar o clipă.

Roata

„... este adevărat ceea ce zice Filosoful (adică Aristotel, n.n.) 

în cartea a IV-a a Metafizicii: 

pentru a defini adevărul noi zicem că este adevărat 

când afirmăm despre ceea ce este că este 

și despre ceea ce nu este că nu este.”

Thoma d'Aquino, De veritae, I, art. 1,7)  *

La sfârșitul orelor, profesorul de filosofie mulțumi studenților, urma să plece mai devreme, ieșea la pensie în timpul anului școlar, în luna mai. Sigur că n-ar fi dorit asta, dar criza se accentua. Ultima dată n-a mai recunoscut doi studenți care doreau o mărire, iar în aceeași zi poliția l-a adus acasă târziu în noapte după ce stătuse ore întregi de vorbă cu un cerșetor. Familia a rămas mirată la spusele agentului, care povestise că vorbea cu omul străzii într-o limbă necunoscută. A doua zi toate se lămuriră, profesorul vorbise în greaca veche, iar cerșetorul se pare că înțelegea bine ce i se spunea.


Profesorul încă își mai amintea cum începuse totul, cum urcând treptele amfiteatrului spre ieșire, închizând ușa, citi: Amfiteatrul Mare. Dar amfiteatrul nu arată așa, amfiteatrul dublează teatrul în oglindă și atunci de ce scriem asta? Opri femeia de servici și-i explică diferența dintre teatru și amfiteatru, sau ce este odeonul? După jumătate de oră, cu mari dureri de cap, femeia sună la 112.


Profesorul recunoștea din ce în mai greu pe cei din jurul său, în schimb își găsea tot felul de personaje, unele mai dubioase decât celelalte, cu care conversa, uneori în latină, alteori în greacă...
Într-o dimineață se trezi într-un parc, nu era frig ca în alte dăți și încercând să-și dea seama pe unde este, dădu de un râu, peste el se plimbau alene, doi bărbați care-l salutară, încercă apa și sprinten o trecu. Petrecu toată după-amiaza în tovărășia lor discutând despre adevăr. Când soarele căzu încet peste livezile din apropiere, unul dintre ei, uimit de cunoștințele lui îl invită la Banchet.


Profesorul se acomodă repede cu noua realitate, ba se simțea mult mai bine, în schimb îl durea capul dimineața din cauza viselor. Visa cum era copil și zeii îl plimbau într-o roată plină de lumină, el fiind pe cercul roții. Se înălța, apoi cobora, i se făcea și rău. Mai târziu a scris că după secole de lumină vor veni secole duble de întuneric, era roata.

_______________________

* Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănșoiu, Filosofia greacă în texte alese, ed. Punct, 2002 pag.190

Out of limits - timpul - 100

Visul

Spre seară oamenii se împrăștiaseră, doar cei apropiați regelui mai stăteau lângă foc. Flacăra vie se vedea din ce în ce mai bine, toți mâncaseră, unii poate că deja dormeau, cei puțini rămași aveau grijă de foc. Regele stătea pe un scăunel și privea tăcut acum lumina unduitoare, seara care se lăsă aduse cu ea nu numai întunericul, dar și liniștea unui cer plin de stele.


În spatele regelui stătea, asemeni unei statui, un preot etrusc. Aștepta din clipă în clipă întrebările.
Niște zgomote bruște speriară orăcăitul monoton al broaștelor, glasuri se agitau în întuneric undeva în fața regelui, ca mai apoi să apară platoșe strălucitoare, unul dintre soldați se desprinse și îngenunche lateral lângă rege:


- Am așteptat toată ziua, n-a venit la întâlnire. Au trecut deja două zile de când a plecat...
Regele se întoarse în spate:
- Ce spun păsările?


Preotul se aplecă în timp ce vorbea, se concentră ca vorbele sale, spuse în șoaptă, să ajungă numai pentru urechile regelui:
- Mâine va fi furtună, păsările au zburat jos la asfințit, turtureaua și vrabia au sărit mult pe sol, un vultur traversă cerul de la răsărit spre apus, nu s-a învârtit deloc...
- Bine bine, întăriți straja, stingeți focurile, faceți liniște, trimiteți patrule în noapte, poate îl întâlniți.


Regele se retrase singur în cort. Odată cu el un vânt îl petrecu, sus de tot, nori negri înfulecau stele.
Sclavul aprinse feștila, dar el o stinse, se întinse îmbrăcat, privi aerul ce se răcea, visă repede.


Visă un drum din sticlă neagră, înjumătățit și împrejmuit de steaguri -ce nu se mișcau. Pe drum apăreau dâre ce-i arătau direcția drumului, asemeni unei ape ce fuge de el. Se uita în toate părțile, de parcă în privirea sa trebuia să apară cineva. În față, datorită unei furtuni, drumul se întuneca și se unea cu cerul. Era drumul său spre moarte?


Dimineața devreme se trezi singur, ieși afară în noapte și o ploaie deasă și rece îi aminti visul. Lumina zilei se ivea dinspre pădure, prin arborii înalți o umbră părea că-și face loc, se auziră iarăși voci disperate. Sună scurt un corn. Călărețul ajunse repede în fața lui, de pe cal îi spuse scurt:
- Este timp!


Regele se-ntoarse calm în cort, sclavul agitat aprinse feștila și întinse un cearceaf alb pe masă, apoi ligheanul de argint plin cu apă cu lămâie, apoi ștergarul, făcu o plecăciune scurtă.
Mesagerul timpului sosi la timp. Acești mesageri erau foarte scumpi, acesta a fost cumpărat din Cartagina pe greutatea lui în aur, fața le era acoperită tot timpul, li se spuneau uituci, pentru că nu-și aminteau nimic despre ei, despre originea lor. Călătoreau în timp, în viitor, felul în care o făceau era neștiut. Unii spun că se duceau pe un tărâm în care timpul se oprea, de acolo priveau curgerea timpului asemeni unui râu, la întoarcere, asemeni unui oracol, spuneau ce-au văzut.


- Este timp!
Regele își sculă trupele târziu de tot, și după ce le dădu o masă adevărată, îi puse să se ungă cu unsoare, cu răbdare. Spre prânz abia porniră spre râu, un pas alergător de încălzire, trecură Trebia la genunchi și spulberară legiunile ce așteptau de dimineață, în frig și umezeală dușmanul. Când numizii înconjurară armata consulară, caii abia se încălziră; de dimineață sclavii le întăriră genunchii cu cârpe înmuiate în apă caldă.


- Este timp!
Rămâne frază celebră, în care viitorul îți rezervă un prezent liniștit, prezent prin care poți să te desăvârșești.

Violența premergătoare a timpului

≪ Căci nu este cu putință cufundarea de două ori în același râu, 

după Heraclit, 

și nici atingerea de două ori a esenței muritoare în aceeași dispoziție; 

ci prin imboldul și repeziciunea transformării ea se împrăștie 

și iar se adună 

(mai bine zis, nici din nou, nici mai târziu, ci totodată se întrunește și se delasă),

se apropie și se îndepărtează. ≫

violența trecătoare a timpului

violența seducătoare a timpului

violența vindecătoare a timpului

________________________

Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănișoiu, Filosofia greacă în texte alese, Cartea de liceu, ed. Punct, 2002, pag.34

Ferestrele timpului (III)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html
http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului-ii.html

Este atât de important ca el să fie Mesagerul Timpului? se întrebă băieţaşul privind în oglinda lacului.

Circula de multă vreme legenda în care un călăreţ venit din nord, va reuşi să treacă în ţara lor fără ca judecătorii să vadă nimic în trecutul lui. Și odată intrat, cumva va reuși într-un timp scurt să schimbe totul.

Copilul avea dorința de-a crește mare - este atât de greu să crești mare, trecuseră ani buni și el rămase  la fel, se schimba greu și pricepea lucrurile atât de greu.

Păru că aude în spatele său pe cineva care se strecoară în grajd, un nechezat scurt și după câteva clipe un călăreț fugi cu calul venit ieri. Ar trebui să dea alarma. Gândul acesta îi luă mult timp.

În această țară, la scurt timp după aceste întâmplări, timpul a început să curgă și totul s-a schimbat. Oamenii nu mai erau nemuritori, de aceea se preocupau în timpul vieții lor ca viața să le fie mai ușoară, natura nu mai era importantă. Au început să apară școli, se studia după cărți venite din străinătate, se modificau până și casele, ce era vechi se dărâmau, lumea se bucura de fapt pentru puținul primit. Starea de admirare tăcută a eu-lui și a naturii dispăruse, pe nimeni nu mai interesa trecutul, ci doar viitorul. Și viitorul venea repede.

Lacul a fost acoperit de frunze, din ce în ce mai multe frunze, oglinda aceea era o amintire. Pe marginea lui un bătrân privi ceea ce acum devenise o baltă. De ce n-am avut răbdare? se întrebă. Lumea lui s-a schimbat și schimbarea asta a schimbat și oamenii, și natura înconjurătoare.

Ferestrele timpului (II)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html (partea I)

Dimineaţa nu veni pe nepregătite, sosirea unui oaspete necesita pregătiri; un soi de curăţenie, a scărilor, a camerelor, a ferestrelor, şi acestea le ocupă gazdelor primele ore ale unei zile ce se anunţa însorite. Existau în acest caz, unele dimineţi înnourate, chiar aducătoare de ploaie, ce făceau greoaie vizibilitatea imaginilor în lacul limpede ce primea lumina ferestrelor. Atunci judecătorii albăstrii se retrăgeau, după câteva ore îl anunţau pe sosit că nu-i era permisă intrarea, sau dacă dorinţa îi era aprigă de-a cunoaşte ţara lor, mai putea aştepta o zi pentru o nouă fereastră.

Acum, dimineaţa era plină de culoarea frunzelor alungate de-o toamnă târzie din locul lor aerian, un vânt nocturn, căzut de pe munte, amestecă crăcile arborilor, în dezordinea creată, lacul se acoperi cu o mulţime de ambarcaţiuni vegetale, frunze uscate.

Printr-un labirint al scărilor spiralate, străinul ajunse în faţa unei ferestre decupate în cercuri tangenţiale, toate acestea într-o simetrie şi într-o dispunere geometrică perfectă. Când soarele încercă privirea sa, brusc în mintea sa, în memoria sa începu un joc, un teatru al vieţii, o piesă derulată rapid în care personajul principal era însuşi el. Însuşi el văzu cum trecuse un ceas, o pendulă, un mecanism al trecerii timpul, cum îl trecuse fraudulos peste o graniţă. Mai văzu cum ascunse acest obiect interzis, cum îl studie, cum găsi eidele: acele minuscule făuritoare de timp şi apoi îşi aminti de asymmetron.

Imaginile îi activau pe rând şi celelalte cunoştinţe căpătate în ţinuturile timpului viu, acolo unde oamenii mor şi viaţa lor este un bilet de adio scris de-a lungul anilor puţini pe care timpul îi refuză vieţii. Îşi aminti aproape tot, mai puţin, şi asta nu ştia atunci, nu-şi aminti începutul.

Această experinţă îl dezolă, simţi că în faţa judecătorilor nu avea nici un motiv să le explice cine este, însăşi el avea o revelaţie şi cunoştinţele ce-i inundă mintea îi dădură satisfacţia unei răutăţi umane, atavice, un semn că odată cu reînvierea, se reînvie şi ceea ce nu-i dorit. Dorinţa poartă în ea lumini, revelaţia apărută nu poate descoperi nimic în umbra creată de conştiinţa ascunsă. Sau dacă dorinţa este ascunsă, conştiinţa nu o poate vedea în umbra minţii. Prin asta, prin această idee crezu că va scăpa.

În faţa lor, a judecătorilor el tăcu, aceştia îl citiră ca pe-o carte deschisă, o carte scrisă cu majuscule. Reflectară, în oglinda apei nu văzuseră nimic, frunzele se rotiră toată ziua, nu exista nici măcar o suprafaţă cât de mică pentru a vedea ceva, acest dans vegetal le pierdu răbdarea. Îi propuseseră, dacă el dorea, să mai stea o zi, dacă nu, să se întoarcă.

În noaptea lungă ce veni, luna reluă imaginile fratelui mai mare, soarele. În luciul lacului se derulă istoria acestui personaj al istorisirii noastre. Un cal necheză recunoscându-şi stăpânul, tânărul îngrijitor ieşi afară şi toată noaptea privi povestea acestui mesager al timpului.

Ferestrele timpului

Ajuns la margine, călăuza se opri. Îi arătă tânărului un orizont jos, o pădure ce înconjura un castel. O oglindă strălucea în acea depărtare, era micul lac artificial ce odihnea umbra castelului.
Dar cum se făcea că lumina provenea tocmai de acolo?
Nu cumva ferestrele citadelei reflectau lumina soarelui de amiază în oglinda apei?
Ba da, şi acele ferestre se numesc ferestrele timpului, pentru că de acolo urmează Ţara în care Timpul este Mort: ţara Ta.

Acest Castel este şi Vamă, acolo te vor controla; sper că nu ai nici un ceas la tine, nici o busolă, nici măcar o rotiţă sau ac fin, sau orice ce poate ţine de vreun mecanism idiot ce face ca acolo timpul să pornească, aici nu-i acolo, acolo eşti la tine acasă. Aici eu acum mă întorc, timpul mă îndeamnă să fac asta.

Cum se face că nu-mi amintesc nimic, ci doar faptul că tu m-ai adus aici, cale de luni de zile, cale în care nisipul s-a transformat în frunze umede, iar soarele şi-a pierdut din putere datorită ploilor mărunte?

Călăuza struni armăsarul, îşi întoarse doar capul şi dădu din mână, îi arătă Castelul din vale, prin asta îi spuse: Mergi acolo!
Tânărul putea avea orice vârstă a celor ce călăresc caii în galop, fire albe de păr îl aşezau spre cincizeci de ani, buzele fine, lipsite de riduri, îl întinereau cu treizeci de ani, ochii serioşi, perfect orizontali, îi dădeau poate vârsta reală, mijlocul. Şi corpul său înalt şi bine proporţionat îl aducea tot în mijloc, în peste treizeci de ani.

La Castel a fost primit încă de la poartă de către un tinerel care-i luă calul de dârlogi şi-l proţăpi undeva în spate, acolo unde ar fi putut fi acel lac văzut de sus. Intră fără frică după poartă, unde doi soldaţi îl conduseră, traversând curtea mică, într-o sală întunecoasă aflată la nivelul solului. Acolo la o masă, un om ce părea a avea vârsta lui îi puse câteva întrebări, la toate răspunse invariabil cu: Nu ştiu!

Sigur trebuie să priveşti atunci prin ferestrele timpului. Sigur atunci ne vom aminti cu toţii, dar pentru asta trebuie să te odihneşti.


Când bărbatul se ridică, înălţimea şi trupul arătau ca al lui, în lumina datorată uşii deschise, faţa părea chiar mai tânără, surâsul serios ascundea în schimb ceva, dar poziţia sa calmă a mâinilor pe masă reuşea să facă primirea caldă. În jurul său, lucrurile aveau un iz de vechime milenară, însăşi acest Castel-citadelă avea aerul şi mirosul unor vremuri atât de vechi încât ai fi crezut că în locul acesta îmbătrânesc lucrurile şi nu oamenii, ai fi crezut că oamenii sunt responsabili pentru întreţinerea acestui loc ce se deteriorează prea rapid în comparaţie cu viaţa lor. Şi aşa era, era în Ţara Timpului Mort.

Într-o cămăruţă, a cărei ferestruică dădea în curtea interioară, lucrată în uşa de intrare, un pat simplu şi-o măsuţă îi făcu o primire austeră, dar locul se dovedi cuprins de-o căldură interioară. Poate datorită lemnului roşu care decora simplu tavanul, sau poate albului imaculat al zidului, sau poate oboselii ce abia acum se arăta, totul îi crea o stare de linişte. Era de fapt acasă, dar nimeni nu ştia asta, nici el şi nici vameşii. Deasupra lui, în camere nu cu mult mai mari, ferestre priveau lacul, aşteptau răsăritul de soare şi primele raze de lumină pentru a percepe amintirile celui ce va privi prin ele. Vor reflecta în oglinda lacului toată viaţa lui, toate faptele bune şi rele, tot trecutul lui. Pe marginea lacului, judecători îmbrăcaţi în albastru vor reflecta la cele văzute şi îi vor da voie, sau nu să pătrundă în ţara lor.

Lacul de la Castelul Bran

Despre Istorii

Alexander visits the Apis bull at the temple inMemphis-Andre Castaigne(1898-1899).

Diodor din Sicilia îl pomeneşte pe marele călător la începutul istoriilor sale. Neliniştit în a relata evenimentele, Diodor se opreşte brusc la cea mai mare călătorie a omului şi o pomeneşte, îi aduce un elogiu pios, o ridică prin asta la o treaptă superioară de cunoaştere. Nu pot să-l contrazic pe istoric, şi aş avea atâte mijloace moderne, subterfugii umaniste, evocări moderne, noi trepte.


« De aceea eroul ajuns la cea mai înaltă treaptă a experienţei a trebuit să îndure grele suferinţi, "ca să vadă cetăţile multor oameni şi să priceapă felul lor de-a gândi". [...] » 1.)


În începutul Odiseei, Homer invocă muza:

                        "O, muză cîntă-mi mie pe bărbatul
                     Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
                     Cînd el cu măiestria lui făcuse
                     Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
                     Nemernici amar de ani pe lume
                     Şi cunoscu pe drumul lui tot  felul
                     De oameni, de oraşe şi de datini,
                     Şi pătimi aşa de mult pe mare
                     Silindu-se să scape de primejdii
                     Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi." 2.)

Cartea I - L - cel de după XLIX - Diodor din Sicilia

Locuitorii Thebei spun că sînt mai vechi decât toţi oamenii şi că ei, cei dintîi, au descoperit filosofia şi ştiinţa exactă a stelelor, şi aceasta fiindcă aşezarea ţării lor era foarte prielnică observării - în chip mai limpede - a răsăritului şi apusul astrelor.


2. Ei au împărţit lunile şi anul după o numărătoare pe care doar ei o cunoşteau. Tebanii au socotit că luna trebuie să aibă treizeci de zile şi acest calcul l-au făcut nu după mersul lunii, ci după cel al soarelui. Ei mai adaugă cinci zile şi un sfert la ce douăsprezece luni ale anului, ca să întregească în felul acesta ciclul anual. N-au intercalat, aşa cum fac cei mai mulţi dintre eleni, o a treisprezece lună şi n-au scăzut zile. Se pare că ei făcuseră foarte bune observaţii asupra eclipselor de soare şi de lună, aşa că le puteau prezice fără să se înşele, şi cu de-amănuntul.


3. Al optulea urmaş al regelui despre care am amintit se numea şi el, ca şi tatăl său, Uchoreus. El a fundat oraşul Memphis, cel mai vestit oraş al Egiptului. Pentru acest oraş, el alesese aşezarea cea mai prielnică din întreaga ţară, acolo unde Nilul se desparte în mai multe braţe, ca să formeze ceea ce - după înfăţişarea ei - se numeşte "Delta".  Mulţumită aşezării prielnice, Memphisul, care este cheia Deltei, domină navigaţia pe Nil spre ţinuturile din partea de sus a Egiptului.


4. Regele dădu oraşului o circumferinţă de o sută cincizeci de stadii, îl întări şi-l orîndui aşa încît să tragă cele mai multe foloase de pe urma unor lucrări pe care le voi descrie.


5. Fiindcă Nilul curge în jurul cetăţii, inundînd-o în timpul revărsărilor sale, Uchoreus a înălţat un dig uriaş în partea de miazăzi, ca să slujească atât împotriva inundaţiilor cît şi ca apărare - ca o fortăreaţă împotriva duşmanilor ce s-ar fi putut năpusti de pe uscat asupra Memphisului. Cît despre restul circumferinţei, el a pus să se sape un lac mare şi adînc, unde să se verse prisosul apelor Nilului, lacul întinzîndu-se pe aproape tot înconjurul cetăţii, în afară de locul unde se afla stăvilarul.

[...] 3.)



Călătorul ştia toate acestea, de fiecare dată când trecea pe sub o altă poartă în mintea sa se năştea o altă imagine, ca o hartă, care adunată în toată această ţesătură de porţi îi arăta de fapt Oraşul.
Ajuns fără să vrea în faţa marelui lac văzu ambarcaţiuni uşoare împotmolite în apa închisă, densă ca sticla, şi călcă fără frică; apa -care acum nu mai era apă, îl lăsă să meargă fără să se spargă sau să se lase cumva în greutatea lui. Când îl cuprinse setea luă nişte curgeri sticloase asemeni stalactitelor, ce atârnau la marginea unor vâsle, care instantaneu se topeau în gura lui devenind ceea ce trebuiau să fie.


Privind soarele se pomeni cu o umbră ce înainta spre el, încet dar ameninţător, cineva dintr-o barcă trase o săgeată, era deci observat, putea fi nu numai văzut dar şi rănit. Se îndepărtă cât mai repede de barcă şi de alţi oameni care statui fiind, se mişcau totuşi. Intra acum în oraş din partea lacului. Când atinse ţărmul îşi aduse aminte de templu, de Marele Templu, de cheia care ar putea să rezolve problema lui, trebuia să înţeleagă că era privit ca o fantomă sau un duh, sau de ce nu, ca un zeu.


_______________________________________

1) Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Cartea I, I - 2, ed. Sport-Turism, 1981, pag.21 sus; traducătorul Radu Hîncu indică în prima notă faptul  Diodor îl citează pe Homer cu începutul din Odiseea;
2) Homer, Odiseea, Cântul I, 1-10, ed. Univers, 1979, pag.27 (sublinierea în aldin îmi aparţine);

3) Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Cartea I, L, 1 - 5, ed. Sport-Turism, 1981, pag.63-64.

Oraşul

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html

Oraşul se pierdea în albul dunelor; sigur că de sus de la înălţimea de câteva sute de metri pe care o are o dună totul ar fi părut aievea, ca o halucinaţie şi cu cât te-ai fi apropiat -coborând la vale, începeai să deosebeşti clădirile, străzile, grădinile şi cu cât te-ai mai fi apropiat începeai să auzi zgomotul, forfota, alternanţa sunetelor umane, apoi venea mirosul -cine a zis că oraşele n-au miros? a minţit. Culori ce străbăteau piatra, linii paralele ce-ţi pierdeau orizontul, totul părea un desen, privitorul trebuia o clipă să-şi mişte ochii, care blocaţi într-o distanţă focală ce urmărea adâncimea zidurilor, se uitau miraţi la un tablou în fapt.

Oraşul avea mirosul său, nimic nu putea să-i ignore creierului senzaţiile pe care nasul în căuşul său le absorbea, nasul -un aspirator gol dornic să se umple cu polen. Se auzi o albină, care nu ştiu ce căuta la distanţa asta, poate luată de vreun vânt, acum sigur ştia drumul în aerul parcă deja domolit de arşiţa nisipului.

În minte cineva pomenea de Babilon, altcineva de Shangri-La, de Antlantida, ce mai contează, porţia nesăbuită de frumos te inducea în eroare, prin asta nu mai recunoşteai vreun stil, vreo epocă. Albastrul pe care-l vedeai pe ziduri era al Oraşului, aparţinea acestui loc, niciunde nu se mai putea vedea la fel, nu se putea lua de aici, chiar dacă aveai reţeta culorii, trebuia să iei şi aerul, şi apa şi mai ales timpul în care s-a făcut. Da, timpul; ardoarea evenimentului, esenţa creaţiei. Dar toate acestea sunt nevăzute, pentru că în spatele culorii, al mişcării bastonaşelor din retină, stă acea mediere pe care o face mintea în raport cu timpul. Soarele în mişcarea sa cerească, face ca lumina să alterneze; culoarea se modifică.

Odată intrat, oraşul l-a înghiţit într-o linişte deplină, ca un bol alimentar, acum aşteptând doar să-l transforme, să dea drumul efluviilor ce-l vor învălui pe vizitatorul neaşteptat. Prin asta totul era încremenit, vocile pe care le-a auzit, erau acum ecoul statuilor, zgomotul apei era acum un gheizer îngheţat, chiar şi albina era oprită în zbor şi ca un clipit somnoros de gene alternau aripioarele ei. Înţelese, odată ajuns aici, timpul lui percepea altfel acest Oraş. De afară totul părea normal, acum oraşul se apăra prin asta, îi dăruia o singurătate atât de stranie, de nefirească încât sigur ori îl va înnebuni, ori îl va alunga. Din cele două alese fuga şi fugi din piaţa în care ajunsese, alergă pe lângă zidul albastru, de-a lungul râuşorului încremenit, a podeţului, a porţii.

Afară îl aşteptă un labirint care de fiecare dată îl călăuzea tot în oraş, îl trimitea pe alte porţi, pe alte căi; cineva îi pomeni de Oraşul Interzis şi gândul lui primit se îndreptă spre pedeapsă, spre acea pomenită pedeapsă. Nu va scăpa de aici, va înnebuni deci.

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html

În timp din nou

pentru pandhora

http://archives.buffalorising.com/story/on_this_day_may_6_1893_thomas

o continuare de la
http://scorchfield.blogspot.com/2011/02/atelierele-timpului.html

Motto:

Timpul este un armăsar nărăvaş,

să-l strângi în ghingi,

se face că se lasă,

ca mai apoi să te arunce în stânga sau dreapta,

să tragi de căpăstru,

să-l sufoci cu zăbala,

el se ridică şi te lasă-n urmă,

pinteni dacă-i dai,

fuge de nu mai vezi;

ochi nepregătiţi pentru cunoaştere,

cavalcadă de imagini ce invadează mintea:

înnebuneşti.

din Catalogul Navigatorilor în Timp,

ulterior numită de Gerard Klein ca Seniorii Războiului,

citat inexistent în romanul publicat.

- Fiecare face ce poate, fiecare se bate de fapt cu timpul! căci aşa îl întâmpină omul de ştiinţă pe musafirul curios şi nepoftit, nu că asta era dovada unei impoliteţi, dar minunea care se întâmpla în jurul lui trebuia împărtăşită.


Musafirul nu răspunse nimic, o clipă –atât de puţin, trecu prin faţa ochilor lui imaginea unui călăreţ ce alerga în avalul unui râu de munte, apa la fel ca şi calul făcea spume, fornăiala lui –clipoceala ei. Acest cavaler înarmat, purtător de steag, cu o flamură ce pornea vertical din crupa calului ce mărea înălţimea lor de câteva ori, era un eveniment nemaiîntâlnit printre locuitorii acelui ţinut şi la fel i se păru şi lui.


Se aşeză, spectacolul luminescent din faţa lui îl hipnotiză, din cauza asta memoria crea deja-vu-uri sau se spectacula în întoarceri la decizii iniţiale, la acele: dacă ?!


Un taburet îi păstră locul, nu înţelegea nimic din cele ce privea, nu înţelegea rostul acestui circ şi mai ales prin faptul că se opunea înţelegerii îl făcu să exclame:


- Totuşi eu nu fac nimic, de unde ideea că fiecare face ce poate, eu chiar nu fac nimic! şi exclamaţia se pierdu în fulgerele şi luminile provocate de înaltele încărcături electronice; omul de ştiinţă nu-l mai băgă în seamă, se ridică şi se pierdu în spatele sclipirilor.


Într-un timp el se regăsise, foiala de pe scaun şi gândul că nu-şi amintea totul –de parcă ar fi fost pedepsit prin asta, îl făcu să se ridice, privi în jur –în afara razelor ce traversau hambarul, acea cuşcă imensă, nu mai era nimeni; îndrăzni să iasă afară.
Afară era cald, oaza de alături fierbea, o cămilă beată se împleticea în jurul unui palmier, mai departe în urma ei, un smochin se rupea de fructe; sus un soare prea darnic potolea orice mişcare, darul său era odihna!
Asymetron găsi speranţă în cărarea ce pornea spre dune, sigur urmele proaspete, nealterate de vânt, arătau că şi alţii se perindară pe acolo, dar încotro o porniră?


Urmele îl obosiră, parcursul spre vârful dunei de nisip era prea obositor, erau câteva sute de metri este adevărat, dar acestea urcau alte câteva sute de metri. Ajuns în vârf, ca un steag fără stăpân, fluturat de curenţii calzi şi blânzi ce pot doar să împrăştie nisipul, eroul nostru se prăbuşi. În timp ce cădea privi în jos la luminile ce înconjurau un adevărat oraş, ziduri pe care le recunoştea, zigurate minunate pe care le iubea, lumea lui. Simţi că moare, dar timpul nu-i dădea pace. Simţi că poate, dar trupul lui epuizat se pierdea în lumină. Adormi.