sâmbătă, 23 iulie 2011

Ultimele ştiri despre Moarte

Moartea este ultima violenţă


Violenţa în stare pură nu există, unii visează că pot aplica violenţa prin artă, dar arta nu s-a dorit niciodată perfectă. Distilatul, quintesenţa cum le place multora să arate ceea ce se înţelege prin artă nu conţine violenţa, violenţa –ca un steril, rămâne în alambicul groazei pe care conştiinţa artistului l-a creat.


Violenţa dorită pentru a demonstra ceva, vine ca o purificare susţin iniţiatorii, vânt sfânt, război sfânt, idei sfinte, toate adunate nereuşind să arate vreun progres; molozul, cadavrele, praful care rămâne nu fac demonstraţia perfecţiunii, de aceea entropia, haosul, oricât de purificatoar s-ar dori, nu reîncepe cu nimic ! ceea ce s-a spart – spart rămâne.


Minţile înţelepte nu ar trebui să răspundă la violenţă cu violenţă, ciclul odată început nu va fi stăvilit decât atunci când în urma distrugerilor de ambele părţi, neputinţa şi oboseala de a înfrânge cerbicia celuilalt, vor anunţa căderea.


Unii mor pentru că sunt omorâţi, alţi mor de ei înşişi, omorâţi, cei care rămân se zbat în azile de bătrâni, spitale, camere separate, case izolate, toate acestea fac decorul morţii la bătrâneţe - nimeni nu moare de bătrâneţe conştient, figurile în care omul fuge de moarte îmbrăcând repede giulgiul ţine de legende, moartea nu alege şi nu ţine de modă.


Omul distruge ceea ce semenii lui, poate de generaţii, de secole de efort, au creat într-o fiinţă. Oare nu s-a gândit nimeni că la fundaţia conştientului, a săpat stră-stră-bunicul, tata poate a pus bârnele acoperişului, eu voi pune ţigla şi fiul meu ferestrele, nepotul uşa şi tot aşa. Nu faptul că natura ţi-a luat casa este tragic, faptul că un nebun ţi-a împuşcat fiul sau fiica. Nu numai efortul tău major este distrus, ci o întreagă generaţie, o lume. Nimeni nu a scris în momentul naşterii cuiva că acum s-a născut Geniul, acela care putea fi un Da Vinci, Newton sau Einstein, în schimb toţi ştiu asta când a murit; că a murit Geniul. Eminescu al nostru, chinuit şi aruncat în spital, uitat, atentat, a murit; acum toţi îi revendică moartea în felul în care a fost altfel cu putinţă, dar el a murit.


Nimeni nu a scris că acum s-a născut o mare cântăreaţă, acum scriu ziarele că a murit o mare cântăreaţă, nu naşterea contează în felul acesta; dorinţa că s-a mai întâmplat ceva. Identitatea naşterii cu moartea poate ţine numai de eveniment, nu de valoarea creată, în primul caz avem de-a face cu un buchet de speranţe, în ultimul cu marea deşertăciune.


Cât de mare este impulsul violenţei proprii asupra sieşi?!
Cât de mare este pulsiunea creată de o dorinţă pentru a crea violenţă?!


Sigur că reţetarul psihologic şi psihiatric există, la fel ca şi posologia medicaţiei, dar toate acestea sunt doar ca o reflectare a speranţei că toate acestea se vor vindeca şi în final umanitatea va fi vindecată de un vaccin, medicament sau ştiu eu ce panaceu universal: nu, umanitatea va fi vindecată atunci când va muri.

11 comentarii:

  1. Da, pare fără speranţă.
    Opreşti o violenţă şi se nasc altele.
    Eu, personal, mă simt ca un sac de box. Înainte aveam mijloacele şi capacitatea de a mă repara. Acum...

    RăspundețiȘtergere
  2. Cazul personal (referitor la Amy) este fără speranţă, întotdeauna am crezut că pot, totuşi în jurul meu se întâmplă ceea ce dizolvă putinţa proprie (terorismul) şi dacă mai am speranţă, asta vine de la "ţiglele" pe care le pun pe acoperiş!

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumos eseu !
    Mă gândisem cândva că omul e o cascadă : o cădere între două stânci. Prăbușirea este chiar condiția existenței și frumuseții sale zadarnice.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cascada este o explicaţie pertinentă, hăul ce se iveşte şi pe care nu-l ia în seamă, dă frumosul arc -curba căderii.

    Tot timpul m-am gândit că atunci când cad, voi privi în sus, când am visat asta am lămurit aspectul căderii, voi muri fără să ştiu că am căzut!

    RăspundețiȘtergere
  5. Scorch,
    Interesantă ideea ta privitoare la cădere. După mine, renaşterea e o formă de "cădere", nu moartea.
    Dar am putea muri, înălţându-ne!
    Şi când spun "înălţare", nu dau conotaţia religioasă a fenomenului. Cel mult una filosofică şi -cu certitudine- una artistică.

    Se poate. Trebuie să se poată!

    RăspundețiȘtergere
  6. "Căderea" nu-mi aparţine, alţii au scris mult mai bine înaintea mea.

    Cei care vor să moară înălţându-se trebuie să urce pe cruce; înălţare are conotaţie religioasă, filosofic ar fi poate revelaţie, în orice caz artistic este creaţie.

    Şi nu se poate deloc să mori gândindu-te că te înalţi, este drumul pe care mentalitatea europeană îl are de două milenii de ani, nu te poţi gândi că te înalţi când cei care trăiesc după tine te bagă în pământ, în cel mai bun caz te ard şi te ascund într-o urnă.

    RăspundețiȘtergere
  7. moartea impresioneaza mai mult pentru ca disparitia este definitiva...

    RăspundețiȘtergere
  8. "Trecutul este mort!" spune un proverb arab, trebuie gândit şi invers, că poate fi mort pentru că este trecut,

    iar dispariţia este definitivă pentru ambele părţi!

    RăspundețiȘtergere
  9. :)
    Mulţumesc, o să ţin minte.

    RăspundețiȘtergere
  10. tot timpul cat a durat o anestezie generala,pe care am avut-o la varsta de 14,vedeam cum plutesc in cadere intr-un negru imens.
    senzatia imi era straina,dar la trezire am avut frica familiara a mortii.
    la o varsta si mai frageda am "privit in sus",si habar nu aveam ca sunt in cadere...nu exista in viata mea ceva comparabil acelui moment...exista doar ceva franturi de clipa ce se exprima vag si fugar din cand in cand.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc