marți, 19 iulie 2011

Cum înţelegem ce citim la Vladimir Sorokin


« În The Life of Samuel Johnson (Viaţa lui Samuel Johnson), James Boswell relatează un incident petrecut în timpul reprezentării piesei lui Johnson, Irene (1736): eroina trebuia să rostească două versuri având o coardă de arc înfăşurată în jurul gâtului, dar spectatorii au strigat "Crimă!" de teamă că viaţa actriţei era în pericol. Ruşinată, aceasta a fost nevoită să alerge în culise, şi astfel, spune Boswell, ironic, a rămas în viaţă. »


Suntem la mai puţin de o sută de ani de Cromwell, Anglia şi-a reconsiderat valorile, violenţa a fost mutată. Se mută în colonii, la est şi la vest, poporul returnează violenţa în teatru neştiind că s-a reinventat sclavia, pe scurt, de fapt nu mai doreşte decât să râdă şi să se distreze.


Istoria a înregistrat cele mai mari masacre estimând de fiecare dată numărul victimelor, altfel cuvântul masacru cădea în derizoriu şi de aceea artiştii care au trăit acele etape violente nu s-au lămurit dacă este bine să scrie despre acele violenţe pe faţă sau să le mascheze - masca violenţei sexuale a marchizului de Sade ni se pare astăzi demodată, întrebuinţată doar în festivaluri de carnaval, ca cele de la Veneţia, Rio de Janeiro sau mai ştiu eu pe unde? Totuşi, unele popoare au simţit violenţa propagându-se la scară largă, în toată adâncimea umană a societăţii create atunci, violenţa neîncetând să se repete, eliptic, catastrofic, ca o cometă ce apare în  aproprierea imediată a pământului: Rusia, căci aici am vrut să ajung. Gulagul nu l-au inventat comuniştii, era de pe vremea ţariştilor, iar povestea cu orbirea celor ce au proiectat şi zidit marea catedrală a Kremlinului este reală, lipsesc nuanţele.


Vladimir Sorokin este un scriitor care nu mai vrea demult să-şi salveze personajele, chiar şi la cererea publicului, mai aplică o lovitură sau un glonte în capul celui care; prostesc apare, chiar aiurea şi nevinovat în paginile romanelor sau nuvelelor pe care le scrie. Nimic nu este scuzabil, făptura umană descrisă de acest scriitor este apariţia violentă a unei noi societăţi, care blamând-o pe cea anterioară, se preface că nu ştie ce este puşca cu lunetă. Vin repede americanii şi ne trag un film romantic cu sniperii de la Stalingrad, Sorokin vede filmul şi se enervează, scoate la rândul său arma, scriitura, şi fute-un ciclu de nuvele numit "Dimineaţa Lunetistului", на прина ...


Sigur că fantasmele mele nu duc la adevăr şi romanul Gheaţa plasat la polul opus faşă de Inimile celor Patru nu asigură un echilibru în mintea mea, inepuizabila violenţă se doreşte ca o eliberare - dacă ghilotina franceză dorea un nou început, o eradicare, o renumerotare, Vladimir Sorokin vrea să o facă prin literatură: "De ce vreţi să omorâţi în real, vă arăt eu în virtual cum se face şi vă excit de o mie de ori mai bine!" pare să-mi spună, ...gata cu acest calvar, hai la joacă!


Nu sunt un iubitor al literaturii violente, este adevărat că pe cărţile lui Vladimir Sorokin ar trebui pus semnul +18, dar pe Gheaţa nu, Gheaţa trebuie citită sugarilor, neînţelegând nimic este de preferat varianta originală, în rusă - este CD, iar sfârşitul acestui roman (ultimul capitol) repetat la culcare.


În romanul Inimile celor Patru nu este timp de culcare, este o căutare, personajele caută cheia unei mari recompense, în jungla umană un om trebuie găsit, dar nu este ecce homo, este conştiinţa unei mari eliberări, ori nu oare asta s-a întâmplat la 1649 în Anglia, cu decapitarea regelui Charles I, în 1793 în Franţa cu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi mai departe, nu ultima crimă, cu Nicolae al II-lea la Ekaterinburg în 1918, faceţi socoteala sigur iese ceva şi dacă nu, mai tragem o crimă, mai căutăm şi umanitatea întruchipată astfel: cu patru personaje care caută ceva (repet), ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. Să acopere este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"


Toate revoluţiile s-au încheiat în sânge, cele de catifea au ascuns în ele alte primăveri violente, prinse în roşu, iar acolo unde lumea s-a săturat de sânge s-a mai tras o catifea, acoperă bine. Până şi K. s-a săturat de procese şi a acceptat de bună voie sentinţa umană.


De aceea în încheiere, scriu că romanul Inimile celor Patru de Vladimir Sorokin, trebuie citit de două ori, de preferabil asezonat cu vizionarea desenului animat Bambi, seara, ca să dormim bine. Dacă prima lectură nu satisface şi nu doriţi să reîncepeţi, vă rămâne Bambi până vă dau lacrimile. Celor care nu m-au înţeles le recomand atunci plângăciosul Psycho, unde, căutându-şi mama în tenebrele unui castelaş, acesta (eroul lui Hitchcock) se joacă cu cuţitul prin măruntaiele oamenilor veniţi să se odihnească. Acum lumea râde la vederea perdelei de plastic ce ascunde nudul tinerei ce face duşul premergător unirii sale cu moartea.

9 comentarii:

  1. Lotus repet ceea ce a scris Garabet Ibrăileanu:

    "
    Cînd vorbim despre formă, nu trebuie să ne închipuim că avem a face cu ceva existent de sine, că ar fi o deosebire obiectivă între formă şi fond, căci atunci am face o mare greşeală, am cădea în metafizică. Deosebirea între formă şi fond e mai mult o deosebire logică, menită a ne uşura analiza în chestiile de estetică. Din punct de vedere obiectiv, ea nu există, căci o bucată literară, o poezie, de pildă, nu-i altceva decât exprimarea unei stări sufleteşti, iar o stare sufletească exprimată e un fenomen pe care îl putem descompune numai din punct de vedere logic, dar nu-l putem, în mod obiectiv, tăia în două, în formă şi fond, căci una fără alta nu poate exista şi nimeni n-a vazut nici formă, nici fond separate.
    Ceea ce noi numim formă e chipul de a exprima cutare sau cutare stare sufletească, cu alte cuvinte, chipul în care se manifestă în afară o stare sufletească oarecare...
    Dacă este aşa, atunci e evident că între ceea ce numim formă şi între fond există o legătură, un paralelism perfect, că orice stare sufletească îşi are şi forma sa corespunzătoare.
    Aceasta e aşa de adevărat încât, dacă analizezi o poezie, vezi imediat că măsura, ritmul se schimbă necontenit, după cum se schimbă şi starea sufletească. Luaţi Satira a IV-a a lui Eminescu şi veţi vedea că la început, unde ni se descrie o seară admirabilă, liniştită, ritmul e şi el lin; mai apoi, când ni se descriu convorbirile amoroase şi pătimaşe, ritmul e şi el repede, neînfrânat.
    Este sigur că Eminescu nu s-a gândit să întrebuinţeze anume aceste variaţii de ritm, ci ele au ieşit inconştient, pentru că aşa cereau stările sufleteşti corespunzătoare.
    Şi dacă în aceeaşi poezie forma variază paralel cu fondul, adică, dacă în aceeaşi poezie nuanţele de stări sufleteşti se manifestă fiecare aşa cum este, apoi e învederat că un temperament, un poet al cărui suflet e o combinaţie de stări sufleteşti deosebite de ale altor poeţi va trebui numaidecât să-şi aibă forma sa deosebită, corespunzătoare cu felul stărilor sale sufleteşti. Vorbesc, bineînţeles, de un poet sincer, adică de un poet care toarnă în versuri simţirea sa fără nici o meşteşugire, fără nici un calcul. Un asemenea poet nu va putea împrumuta forma, căci sentimentele şi ideile, fiind izvorâte din propria-i personalitate, nefiind calculate, cântărite, căutate, se vor manifesta conform cu ele înseşi, deci într-o formă proprie.
    Aceasta nu este o concluzie căpătată numai prin deducţii, ea concordează perfect cu realitatea. Dacă luăm poezia noastră cea mai de dincoace, vom observa că cele spuse mai sus se ilustrează perfect. Eminescu a fost un mare poet, el a avut un temperament puternic, a fost de o sinceritate fără seamăn, n-a meşteşugit, n-a calculat -- şi Eminescu a venit cu o formă nouă, forma corespunzătoare temperamentului său. După Eminescu, în timp şi în valoare, cităm pe Beldiceanu şi Coşbuc, care au venit de asemenea cu o formă proprie.
    Între Eminescu şi aceştia, din punct de vedere crono logic, mai avem şi alţi poeţi de talent, care n-au adus o formă proprie. Aceasta însă nu răstoarnă întru nimica cele spuse de noi mai sus, dimpotrivă, atunci când vom arăta gradul talentului lor, în ce constă el, şi cauzele lipsei de formă originală la ei, atunci, zic, se va vedea că, departe de a restaura, această lipsă de formă originală întăreşte şi întregeşte cele spuse de noi mai sus.
    Dar despre această chestie, în alt număr.
    ["Evenimentul literar" nr. 29, 1894, p.]

    "

    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. @Scorchfield

    Ce mult ai scris, mersi.

    Sunt de acord întru totul. Dar proza nu este poezie şi uneori s-ar putea să dăm o anumită formă voită pentru a ascunde sau oculta în ea un alt înţeles. Iar în acest caz, şi era foarte posibil să te întreb asta după răspunsul tău, în ce măsură o operă cu o formă violentă dar cu un substrat pozitiv sau moralizator este înălţătoare şi în ce măsură este decadentă?

    Dar fireşte speculez, nu l-am citit pe Sorokin.

    Sau poate că adevărata întrebare este ce înseamnă în realitate forma.

    PS: dacă nu are nici un sens ce scriu, dă-i pace, gândeam şi eu cu "voce tare"...

    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. n-am scris eu, a scris Garabet Ibrăileanu! :)

    Lotus, suntem într-un dialog, cred?!

    RăspundețiȘtergere
  4. Păi suntem.

    A fost frumos citatul di GI. Te pune pe gânduri, cel puţin vis-a-vis de mulţimea de fete frumoase din România de la ora actuală... :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Ce intuiții avea Ibrăileanu ! Cu toată deșteptăciunea lui, Maiorescu era departe de subtilitățile armeanului !
    Iar tu ai o inteligență reconfortantă. Uite, am uitat niște probleme care mă sâcâiau.

    RăspundețiȘtergere
  6. Lotus

    Forma este întotdeuna cea care ne atrage, "cel puţin vis-a-vis de mulţimea de fete frumoase din România de la ora actuală..."
    :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Şerban Tomşa

    Oameni cu o adevărată profunzime în definirea unor nuanţe, idei sau fapte, avea ţărişoara noastră dragă acum 100 şi ceva de ani! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. ...astăzi numele lor mai trăieşte doar în almanahe...

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc