luni, 11 iulie 2011

Faţa şi reversul

Faţa şi reversul


În jurul vârstei de 22 de ani, între anii 1935 şi 1936, Albert Camus a scris "Faţa şi reversul", un volum de eseuri, de trăiri, de căutări; publicarea sa restrânsă, sigur greoaie, l-a făcut ulterior pe autor să nu mai dorească o altă republicare mai târziu. Ori tocmai că mult mai târziu, volumul a ajuns să coste enorm, cartea ajungea numai la cei privilegiaţi, devenise rară. Atunci scrie o prefaţă personală asupra acestui volum - lucru mai rar, şi îl dă din nou editorilor. Prefaţa are o forţă extraordinară de pătrundere, este de fapt un mesaj către umanitate, unde apare « un argument simplu. "Această carte există deja, dar în foarte puţine exemplare, vîndute scump de librari. De ce să aibă dreptul să-l citească doar cititorii bogaţi ?" Într-adevăr, de ce? »


Avers - revers, faţă-spate, alb-negru - contraste, viaţa.


"Nu poţi iubi viaţa fără să fii deznădăjduit în faţa vieţii" rescria Albert Camus în această prefaţă. Afirmaţia are tâlcul ei şi privind o fotografie din acea vreme, mai precis din anul 1935, îl găsim pe autor pe ruinele de la Tipasa, deasupra arcului unei intrări.

Albert Camus împreună cu prietenii, 1935, Tipasa

Cum ar trebui citit acest volum, sau mai bine scris; la ce vârstă? La 22 sau cu douăzeci de ani mai târziu când autorul l-a rememorat într-o prefaţă. Cum să trăim? La 40 ca la 20 sau invers? Citindu-l vom avea revelaţia unei înţelegeri noi, autentice asupra vieţii?


La 16 ani am citit ceea ce pe vremea mea se numeau Caiete, acum s-au reeditat în forma lor completă şi se numesc Carnete. Nu citisem înainte nimic de Albert Camus, am început cu memoriile sale scurte, un an mai târziu am citit Ciuma. Apoi secvenţial, fără nici o ordine sau îndrumare, tot ceea ce apărea sau găseam la prieteni. N-am făcut nici un inventar dacă am citit totul, dacă a rămas vreo carte editată şi necumpărată, m-am lăsat covârşit încetul cu încetul de un univers existenţial care mi-a îmbrăcat conştiinţa în forma sa sublimă, când probez vreun citat, în mintea mea o idee se reflectă de acesta, când cineva pomeneşte de acest univers existenţial întâmplarea face -şi nu altceva, să am această reflexie, să-mi apară; atât.

Cineva mi-a pomenit de "Faţa şi reversul", am recitit fragmentul pomenit, am restabilit emoţia; ceva mai târziu am întâlnit un baraj (artificial) al unui râu de munte ce tăia transversal albia acestuia stabilind brusc o graniţă dintre două zone, una dinamică, zgomotoasă, tumultoasă, albă şi neliniştită; cealaltă plată, calmă, de culoarea mediului înconjurător, având doar coordonatele unei mişcări circulare. Unde-i faţa, unde-i reversul?


Cazul monedelor este bine ştiut, dar cazul în care un râu să devină brusc şi aşa şi aşa, este mai rar. Întâlnim cascade în amonte şi lacuri în aval, viaţa este poate întocmai ca un râu şi n-am scris eu asta în premieră. De aceea este bine ca în viaţa omului să existe aceste două proprietăţi ale râului; cascada şi lacul.


La Tipasa, Louis Bénisti -prieten intim cu Albert Camus, a sculptat o stelă -asemeni celor antice, a pus-o în faţa munţilor Chenoua şi a scris apăsat cuvintele:



JE COMPRENDS ICI CE QU'ON APPELLE GLOIRE, LE DROIT D'AIMER SANS MESURE.
ALBERT CAMUS

Omul poate că îşi găseşte o glorie personală, o înţelegere în faţa lumii, poate reuşeşte să se reîntregească scriind, citind, visând; Albert Camus i-a dat acestei visări dreptul de-a iubi fără măsură. Traducerea exactă o las pe seama fiecăruia.

« Primăvara, Tipasa e locaşul zeilor, şi zeii vorbesc în soare şi în mirosul de pelin, în marca poleită cu argint, în cerul de un albastru gălbui, în ruinele năpădite de flori şi în lumina care clocoteşte printre grămezile de pietre. În unele ceasuri cîmpia e neagră de soare. Ochii se străduiesc zadarnic să vadă şi altceva decît stropii de lumină şi de culoare ce tremură la marginea genelor. În arşiţa de cuptor, mireasma îmbelşugată a plantelor aromatice îţi zgîrîie gîtlejul şi te înăbuşă. În depărtare se zăreşte dunga neagră a munţilor Chenoua, ce-şi au rădăcinile în dealurile din jurul satului; urnite în ritm greoi şi sigur, spinările lor se pierd treptat în mare. »     Albert Camus, Nuntă la Tipasa.


citatele din:
Albert Camus, Faţa şi reversul, Nunta, Mitul lui Sisisf, Omul revoltat, Vara, ed. Rao,1994

8 comentarii:

  1. Cred că trebuie să mergi la Tipasa ca să scrii aşa. Cred că trebuie să respiri locul, să-l aduni în tine şi apoi să-l alchimizezi în cuvinte.
    Nu e o afirmaţie gratuită. Aşa ceva nu poate ieşi doar din talent şi inspiraţie.
    Frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. frumoase carti scrise de Camus

    RăspundețiȘtergere
  3. cypy

    pe bună dreptate, cuvinte de privit!

    RăspundețiȘtergere
  4. Imi place Camus foarte mult cu toate ca a fost Trotkist:))
    Le Miythe de Sisiphe la pus la rand cu Sartre cu toate ca nu a acceptat ka a fost un existentialist şi nici absurdismul deasemeni.
    Pacat a murit foarte ironik ın accident de maşina cu biletul de tren ın buzunar.Şti ka a spus şi despre chestia astaca e absurd sa mori ın accident auto...

    RăspundețiȘtergere
  5. Artistic Communism

    "Locul unde prefer să trăiesc şi să muncesc (şi, lucru mai rar, unde aş accepta să şi mor) este o cameră de hotel" scria Camus în Prefaţa mai sus pomenită.

    În schimb de politică s-a dezis mai repede decât Sartre, a rămas doar o dorinţă aplicată cititorilor să nu fie bruşti cu cele citite.

    :) Despre Troţki poate mai târziu!

    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu s-a dezis Scochf, a fost ınlaturat din partidul comm. din Cezayr. In 934 devine membru al partidului comunist din franta, ın 36' trece la cel di Cezayr, ın 37'este dat afara din partid pe motivul ca se aşezase ın bratele reformismului trotkist:))

    RăspundețiȘtergere
  7. Albert Camus, Carnete
    August '37
    De câte ori ascult un discurs politic sau îi citesc pe cei care ne conduc, sînt speriat că de ani de zile nu aud nimic care să sune omeneşte. Întotdeauna aceleaşi cuvinte spun aceleaşi minciuni. şi faptul că oamenii se împacă cu asta, că mînia poporului n-a nimicit aceste momîi de paie, este dovada că oamenii nu acordă nici o importanţă guvernului şi că se joacă, da, chiar aşa, se joacă cu o întreagă parte a vieţii lor şi a intereselor lor aşa-zise vitale.

    26 septembrie 1937
    În Georges Sorel. A se dedica "umanismului de stînga" care vrea să ne facă să-i socotim pe Helvetius, Diderot şi Holbach drept culmi ale literaturii franceze.
    Ideea de progres care infestează mişcările muncitoreşti este o idee burgheză izvorîtă în sec al XVIII-lea. "Toate eforturile noastre trebuie să tindă să împiedece ideile burgheze să otrăvească clasa care se ridică: de aceea nu vom face niciodată destul ca să rupem orice legătură dintre popor şi literatura secolului al XVIII-lea." (Iluzia progresului, pp.285 şi 286)

    :)
    Ed. Rao,1994,pag.39-40, 51-52

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc